Gînduri despre Mihai Eminescu

Sîntem datori măcar periodic, dacă nu în fiecare zi, să ne amintim de Mihai Eminescu recitîndu-i / recitindu-i creațiile și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că a dăruit neamului nostru un geniu de o asemenea anvergură.

De data aceasta îmi voi începe rîndurile aniversare dedicate marelui scriitor și gînditor cu un fapt. În ultima seară a anului ce-a trecut, Sfînta Treime mi-a rînduit trimiterea unei treimi de prieteni colindători. Din motive pe care le-aș numi tehnice (mai precis ținînd de buna funcționare a buhaiului), Plugușorul a fost cîntat în micul hol al garsonierei unde locuim. Cum pe ușa interioară este afișată Doina – manifest poetic de o forță copleșitoare, ce răscolește conștiințele tuturor, fie prieteni, fie dușmani ai neamului nostru – tînărul interpret principal a împletit la un moment dat în tradiționalul text folcloric versurile De la Nistru pîn᾽ la Tisa / Tot românul plînsu-mi-s-a / Că nu mai poate străbate / De-atîta străinătate… Mi-a venit să-l ovaționez ori chiar să-l îmbrățișez pentru inovație (în definitiv, folclorul a fost mereu un fenomen viu, colectiv), însă mi-am afirmat bucuria doar zîmbind larg și înclinînd capul încurajator. Șuvoiul melodic folcloric a integrat minunat ritmul peonic al versurilor culte cu rimă împerecheată și măsura de opt silabe, dar în chip dureros realitățile trăite și exprimate de poetul patriot își vădeau surprinzător pentru mine actualitatea tocmai în ultima zi a unui an împovărat globalist plandemonic… Străinătatea ne apasă parcă din ce în ce mai strașnic, prin toate măsurile ideologice și economice prăbușite zi de zi, lună de lună asupră-ne prin intermediul guvernanților demult cumpărați și numai de la bunul Dumnezeu mai nădăjduim scăpare!…

Meditînd la acele deloc întîmplătoare momente, mi-am amintit fulgerător de impietatea comisă de politrucii de serviciu care și-au permis a confecționa, la un moment dat, un afiș-reclamă pentru așa-numita campanie de „vaccinare“ cu portretul angelic de tinerețe al poetului-gazetar îmbotnițat! Cum se vede, deși larg răspîndită, prostia e doar ridicolă atîta vreme cît proștii nu ocupă funcții decizionale! Cînd urcă la ultimele nivele ale societății, prostia devine periculoasă și chiar mortală. Spiritul eminescian ne obligă la trezvie, mai ales în contextul globalist de astăzi bîntuit de noile „pocituri“ cu „ochi bulbucați de broască“, precum și de alți „cocoșați“ cu „privirea-mpăroșată“ dar cu mult mai lacomi decît cei de odinioară – cu toții „izvoare de veninoase nimicuri“ și de „șiretlicuri“¹ aducătoare de profituri uriașe pentru ei și pentru neamurile lor, dar manifestînd concomitent o ură satanică pentru restul omenirii… Mi se par nimerite frazele lui Mihail-Nicolae Stanca: Prin gazetărie și prin nemuritoarea sa operă poetică, Eminescu a demonstrat ca nimeni altul că omul care urăște, vorbește urît, este urît, face fapte urîte, se urăște [în definitiv] pe sine, îl cuprinde [pînă la urmă] urîtul – urîciunea pustiirii. În acest sens, cu țintă directă oculta vremii[,] care desfășura acțiuni urîte, [e vizată de gazetar]: „De cînd datează exportul nostru de grîne, de atunci importul de fraze. S-ar putea zice că România a preschimbat păturile adînci și binecuvîntate de Dumnezeu ale țărînei sale pe vorbe deșerte, pe teorii de gazetă, pe subțiri apucături advocățești ș.a.m.d., căci spiritele cele bune, ce mai sînt în viață, le datorim unei epoce cu mult anterioare celei actuale“².

Nu numai gazetăria eminesciană de impecabilă luciditate, de ardent patriotism și de extinsă informare constituie modele permanente pentru românime, ci și proza – mă refer aici la aceasta căci despre poezie s-a tot vorbit / scris, de aici sintagma încetățenită Poetul național care este incompletă, umbrind pe nedrept, după opinia mea, restul creației sale geniale. Iată ce dar am ales cititorilor pentru a-l evoca pe Mihai Eminescu în ziua aniversară de-acum tradițională – chiar dacă e inexactă biografic³:

[…] Visul – o lume senină pentru mine, o lume plină de raze clare ca diamantul, de stele curate ca aurul, de verdura cea întunecoasă și parfumată a dumbrăvilor de laur – visul își deschise auritele lui grații și mă lăsa să intru în poeticele și etern junele lui grădini. […] Cerul era senin ca o boltă de smarad susținută în Orient și Occident, cu bolta ei puternică, de oglinzile cele verzi și [nalțînde] ale mărilor… numai într-un loc cerul părea dogorit și ars și o mare gaură-n cer din cari cădea[u] la pămînt pietre și risipituri de muri, ce ardea într-un loc. Acele pietre, căzînd una cîte una pe pămînt, formau pare-că lîngă Murăș ruinele unui oraș pustiu, nelocuit de nimeni, ars, pătruns prin ferestrele pustii și negre de fluierele cele sălbatice ale vînturilor reci.

Dar deodată păru că lumina se-nsenină, că gaura în cer începe de[-a] deveni din ce în ce mai mare și mai largă, încît prin ea se vedea asupra boltei albastre ce-mbrățoșează pămîntul o altă boltă cu mult mai naltă, cu mult mai largă, însă de-un aur curat și limpede ca lumina cea galbenă [a] soarelui, astfel încît întreagă acea boltă părea un soare mare care-mbrățișa o lume, lumea deasupra cerului. Aerul tot era de lumină de aur, amestecat cu gemetul lin și curat al arpelor de argint în mînele unor îngeri ce pluteau în haine de argint, cu aripi lungi, albe, strălucite, prin întinsul acel[ui] imperiu de aur. Pluteau ca genii abia văzute, umbre mai transparente, cu pelița vînătă ca marmura ce pare moale, cu ochi mari albastri, cu lungi bucle negre ce-ncongiurau fața lor albă și cădeau pe gîturile marmoree și pe haine de argint în falduri lungi ce muiau corpurile sublime cu albeața și moliciunea lor.

Prin acei îngeri albi și cu ochii mari, albastri, văzui unul cu mari ochi negri, alb ca și ei, însă cu fața slabă și muiat în lungi și strălucite haine negre, cu mînile unite pe piept; el plutea prin aerul aureu [cu] ochi mari îndreptați în sus și plini de lacrimi. Eu îl cunoșteam… acel păr negru și despletit eu îl văzusem, acea tristeță adîncă și sublimă eu o văzusem, acea desperare fără margini a cărei unică stea e Dumnezeu își gravase trăsurele ei adînci într-o față și dinaintea mea și eu o văzusem. Cerul era senin și vesel, un singur înger era trist… Era Maria, fiica acelui preot bătrîn, divinizată, schimbată la față… mie însă mi se părea că e geniul martirei națiuni românești, geniu palid și plîns a cărui singură speranță: Dumnezeu, a cărui singură tărie: cerul.⁴[…]

Visul eroului capătă, cum se observă, un premonitoriu accent tragic, pe care-l va justifica nu numai istoria neamului îndoliat prin cele două războaie mondiale și printr-un regim de ocupație cu nenumărați sfinți ai închisorilor comuniste, ci și prezentul sfîrtecat ideologic-totalitarist de o infernală mașinărie globalistă. Soluția existențială creștinească formulată laconic în finalul acestui fragment pe care l-am ales din romanul postum Geniu pustiu o consider replica meritată de toți denigratorii de ieri și de astăzi ai românității: geniul martirei națiuni românești, geniu palid și plîns a cărui singură speranță [este doar în mila lui] Dumnezeu, a cărui singură tărie [este] cerul cel plin de Sfinți care se roagă neîntrerupt pentruneamul nostru supus feluritelor experiențe satanice. Să ne ridicăm grabnic din gîrbovire, din îngenunchere, din nepăsare, alăturîndu-ne cugetele și simțirile rugăciunilor martirilor întîmpinați de îngerul solitar înlăcrimat din viziunea eminesciană încredințați că, în marea-I milostivire, Dumnezeu nu ne va lăsa să pierim asemenea puzderiei de neamuri cotropitoare ce credeau cîndva că au lumea la picioarele lor, dar de care s-a ales în cele din urmă praful. Uniți întru credința creștin-ortodoxă și străluminați de opera lui Mihai Eminescu vom dăinui!

București, 10 gerar 2022

1^ Pentru cuvintele trecute în ghilimele a se revedea Scrisoarea III.

2^ Mihail-Nicolae Stanca, Mihail Eminescu și adevărul Sfintei Scripturi, vol. I, Iași, Editura PIM, 2020, pp. 323-324. În paranteze drepte mi-am permis nuanțările necesare înțelegerii contextuale optime. Citatul face parte din editorialul Partidul constituțional, apărut în „Timpul“, din 15 florar 1880.

3^ În arhivele gimnaziului din Cernăuți, pe care l-a urmat cu intermitențe Mihai Eminovici, s-a descoperit o altă dată a nașterii lui, anume 14 decembrie 1849. În registrele Junimii din Iași, data trecută, se pare, de el însuși este 20 decembrie 1849, confirmată mai tîrziu de fratele său, ofițerul Matei Eminovici, după ce menționase cu alt prilej data de 8 noiembrie 1848. Argumentul acestuia a fost că ar fi văzut într-o veche Psaltire o însemnare a tatălui lor, Gheorghe Eminovici: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai“, fapt reluat de G. Călinescu în Viața lui Mihai Eminescu. Același critic menționează și data de 6 decembrie 1850 din registrul școlii primare. Aglae Drogli, sora lui Mihai Eminescu, într-o scrisoare către T. Maiorescu susține 20 decembrie 1849 ca dată a nașterii la Ipotești a fratelui ei. În fine, fiindcă în registrul de nașteri și botezuri aflat în arhiva Bisericii Uspensia din Botoșani se specifică data nașterii „15 ghenarie 1850“, iar a botezului „21 ghenarie 1850“, conform certificatului de botez semnat de preotul Ioan Stamate din Botoșani, de nașul copilului, stolnicul Vasile Iurașcu, bunicul matern, precum și de părinții lui Mihai Eminovici, s-a acceptat oficial această variantă. Prin Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010 ziua de 15 ianuarie a fost declarată Ziua Culturii Naționale.

4^ Mihai Eminescu, Geniu Pustiu, în vol. Proză literară, sub îngrijirea lui I. Cheie-Pantea, Timișoara, Editura Facla, 1987, pp. 180-181. În reproducerea textului, parantezele drepte format italic [] marchează intervențiile îngrijitorului ediției, iar parantezele drepte format drept[] indică intervențiile mele.

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook.