17 iunie 1889: La înmormântarea lui Eminescu!

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”

Pe 15 iunie se împlinesc anii de când neînţelesul poet a ferit perdeaua acestui veac, croindu-şi drum către înălţimi celeste. Aici, în poiana liniştii, la Vovidenie, ca în fiecare an, îi vom face slujba parastasului, şi după îndătinata rânduială liturgică, vom intona Lumină lină, cântare pe care poetul a îndrăgit-o, lăsând prin testament să i se cânte la ceasul vremelnicei despărțiri. Pe o filă de Ceaslov un ieromonah nemțean lăsa posterității o adnotare impresionantă. L-a spovedit și împărtășit pe Eminescu. Era în Postul Nașterii Domnului a anului 1887, pe când poetul se afla la ospiciul de la Neamț. Duhovnicul a mai scris în acea consemnare: „… după spovedanie, mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult ca în fiecare seară la Agafton cântarea Lumină lină”.

Dacă iubim pe scriitorii care ne-au făcut viaţa mai frumoasă, ne-au mângâiat clipele de singurătate prin măiestritele lor rânduri, dacă-i iubim, zic, se cade să-i „troienim” nu doar cu dulci amintiri, simpozioane şi colocvii; să-i purtăm nu doar în calendarul cultural al naţiei, ci şi într-un pomelnic al inimii şi, de ce nu?, chiar în cel de la dumnezeiasca Liturghie. Este, cred, cea mai convingătoare dovadă de nesfârşită recunoştinţă să ne rugăm şi pentru mântuirea lor. Și scriitorii au nevoie de mântuire.

Stihuitorul și-a prevăzut clipele cele din urmă

Din prinosul de recunoștință pentru Eminescu și opera sa s-au născut și aceste rânduri închinate celui pe care Dumnezeu l-a sorbit „din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar”. Ce să scriu despre Eminescu? decât că este în tot în toate ce e românesc! Că a purtat în generosu-i suflet toată durerea și obida, dar și toată măreția, sensibilitatea și frumusețea sufletului românesc. Aș vrea totuși să mă opresc la un aspect mai puțin cunoscut din viața-i zbuciumată, dar și la dramaticul epilog al poetului neferice.

Pentru că suntem în preajma zilei în care comemorăm moartea lui Eminescu, ar fi interesant să ne amintim de participarea acestuia la o înmormântare şi nu la una oarecare, ci chiar la cea a mamei lui.

Vi-l puteţi închipui pe Eminescu jelind? A făcut-o cu cea mai deplină simţire. La mijlocul verii lui 1876, suferinţa mamei lui s-a acutizat. Raluca Iurașcu era bolnavă de cancer. Înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, pe 13 august, a adormit şi maica lui Emin. Răvăşit, cu ochii cei negri ca tăciunele, acum inundați de amare lacrimi, Eminescu îşi plângea mama. A făcut-o lângă sicriu, dar şi pe urmă, când, după spusele sătenilor din Ipoteşti, venea la ţintirim, stând în prelungă reculegere, parcă încercând să ajungă în meditaţie şi recunoştinţă umbra celei din care pornise. A înmuiat pana în lacrimi şi a scrijelit cu ea pe hârtie câteva stihuri îmbibate în doruri nesfârșite:

Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o

Şi totuşi când pe dânsa cu țărână-a acoperit-o,

Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă

Şi aş fi vrut cu dânsa să mă puie-n groapă […]

Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă

Şi rătăcit la minte strigam unde eşti, mamă ?

Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu

Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu.

Peste 13 ani, Eminescu avea să fie şi el acoperit cu pământul reavăn din cimitirul Bellu. Despre sfârșitul neînțelesului poet nu se știu prea multe. Cert este că stihuitorul și-a prevăzut clipele cele din urmă.

De exemplu, în poemul Mai am un singur dor și-a prevestit sfârșitul în singurătate. Așa a și fost. În noaptea de 15 spre 16 iunie, joi spre vineri, drumul atât de zbuciumat din scurta-i viață s-a sfârșit. Nu intrăm în polemica acuzelor și cauzelor morții poetului. Singur Dumnezeu le știe pe toate și le va judeca după nesfârșita-I milă și înțelepciune. Neîndoielnic este că nimeni din cei apropiați nu s-a aflat la căpătâiul suferindului scriitor și nici un medic sau gardian nu a fost martor al clipei tulburătoarei treceri. S-a stins în singurătate. Poate că nimeni nu a fost vrednic să-i vadă trupul ostenit de suferințe cum rămâne în pace, pe când sufletul și-a croit cărare spre drumul cel anevoios al înălțimilor. Singură poezia i-a fost alături. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, în lucrarea Cartea trecerii, boala şi moartea lui Eminescu, afirmă că în halatul poetului mort s-au găsit două strofe, probabil ultimele sale versuri compuse în durere și deplină revelație. Unul din catrenele găsite suna așa: Atâta foc, atâta cer/ Atâtea lucruri sfinte/ Peste’ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte! La un simpozion dedicat lui Eminescu, carismaticul părintele Galeriu, interpretând teologic aceste ultime versuri, a conchis: „Teologii români ai vremii nu s-au ridicat până la gândul exprimat, aici şi în alte texte, de poet. E chiar semnificaţia ultimă a sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său”. Mai multe pe: Doxologia

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. 
• Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa. Contactați-ne: aici.
• Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook.

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează