18 iunie 1951: Începutul deportărilor masive din Banat și sud-vestul Olteniei: peste 40.000 de oameni au fost ridicați și mutați forțat în Bărăgan
Sursa foto: IICCMER
În ultimele ore ale zilei de 17 iunie 1951, zeci de mii de milițieni (polițiști), securiști (jandarmi), pompieri și grăniceri au descins în sute de localități din Banat și sud-vestul Olteniei, unde au somat peste 40.000 de oameni să-şi strângă lucrurile şi să-şi părăsească locuinţele, scrie pe siteul IICCMER.
Iată cum descrie instituția acest adevărat calvar:
Pe fondul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, granița dintre cele două țări a devenit o zonă extrem de sensibilă pentru guvernul comunist de la București. Populaţia din zona de frontieră, atât prin componenţa etnică cât şi prin cea socială, reprezenta în ochii autorităţilor „un factor ridicat de risc” pentru contaminarea cu „erezia” iugoslavă. Pentru a securiza zona, conducerea de partid a hotărât ca pe o rază de aproximativ 25 de km., începând de la Beba Veche (județul Timiș) și până la Gruia (județul Mehedinți), care includea un număr de 203 localități aparţinând actualelor judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, populaţia să fie „dislocată” în Bărăgan. Prin proporţiile pe care le-a atins şi mijloacele folosite, acţiunea a cunoscut toate datele unui proces de deportare. Nu a fost o premieră în istoria postbelică a României, încă din ianuarie 1945, la cererea sovieticilor, 70.000 de persoane, majoritatea etnici germani, fiind deportate în URSS. Un al doilea episod, tot de inspiraţie sovietică, a avut la bază H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care împuternicea Ministerul Afacerilor Interne în problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane. Mai departe, conform H.C.M. nr. 326 din 1951, M.A.I a emis decizia nr. 200 (ambele ţinute secrete), prin care se extindea măsura de „dislocare” şi fixarea domiciliului obligatoriu şi asupra altor categorii de persoane, suspectate de activitate duşmănoasă.
La 17 iunie 1951 s-a prăznuit, conform calendarului creștin ortodox, Duminica Rusaliilor. În aceeaşi zi avuseseră loc și serbările de sfârşit de an şcolar. Puţini dintre locuitorii vestului ţării s-ar fi aşteptat la o nenorocire chiar în ziua de Rusalii. Dar, în cursul nopţii şi în zorii zilei de 18 iunie, în sute de localităţi din Banat şi din sud-vestul Olteniei au păstruns 20.000 de militari din Ministerul de Interne, trupe de Securitate, grăniceri, miliţie şi pompieri, însoţiţi adesea de civili, bătând la porţile caselor şi somându-i pe localnici să-şi strângă lucrurile şi să-şi părăsească locuinţele. Operaţiunea de „dislocare” a fost condusă de o comisie ministerială prezidată de ministrul adjunct al Afacerilor Interne, Gheorghe Pintilie. Aproape 44.000 mii de persone, români, basarabeni si bucovineni, macedoneni, germani, unii dintre ei recent întorşi din prima deportare în URSS, sârbi şi alte naţionalităţi au fost obligaţi să-şi părăsească gospodăriile cu destinaţia stepa Bărăganului. Au fost îmbarcaţi împreună, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, copii mici, bolnavi şi femei gravide, în vagoane folosite anterior la transportul vitelor, pentru ca la capătul unei călătorii cu trenul care a durat chiar şi două săptămâni să fie depuşi în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, departe de orice altă localitate. Terenul fusese parcelat, loturile având un țăruș numerotat pentru fiecare familie. Cu puţinele lucruri aduse de acasă şi cu materialele modeste puse la dispoziţia lor de către autorităţi, oamenii au fost nevoiţi să-şi încropească un adăpost, apoi, încet-încet să-şi ridice case din chirpici.
Astfel, în regiunile Ialomița și Galați au luat ființă 18 localități noi, întemeiate de deportaţi: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești).
Viaţa deportaţilor în cei cinci ani în care au fost nevoiţi să trăiască în Bărăgan a fost extrem de grea, începând de la munca de clădire a caselor, procurarea apei şi a hranei, cultivarea pământului şi până la restricţiile de mişcare ce permiteau deportaţilor să se deplaseze doar pe o rază de 15 km., dar chiar și atunci doar cu aprobarea organelor de Miliţie. Pentru a se asigura că situaţia este ţinută sub control, Securitatea a dus o amplă operaţiune de recrutare de informatori din rândul deportaţilor, şi ulterior din cea a foştilor deţinuţi politici trimişi aici în domiciliu obligatoriu. De aceea, pe lângă munca grea şi mijloacelor de trai precare, oamenii trebuiau să se confrunte permanent cu suspiciunea că persoanele apropiate puteau să divulge organelor represive informaţii care le-ar fi adus noi suferinţe.
Condiţiile dificile de viaţă, vârsta înaintată sau, dimpotrivă, prea fragedă, în cazul copiilor, ca şi o asistenţă sanitară slabă au determinat mai mult de 1.600 decese, dintre care peste 10% în rândul copiilor.
Un act normativ ce a asigurat „continuitatea” locuirii în satele de deportaţi a fost H.C.M nr. 337 din 11 martie 1954, prin care M.A.I. era autorizat sa fixeze domiciliu obligatoriu acelor deţinuţi politici asupra cărora, la eliberarea din închisori sau colonii de muncă, plana suspiciunea de a nu fi fost pe deplin „reeducați”, prezentând astfel un „pericol pentru securitatea statului”. Internarea se putea întinde pe o durată cuprinsă între 6 luni si 5 ani.
În decembrie 1955 Consiliul de Miniştri a hotărât ridicarea restricţiilor domiciliare pentru majoritatea persoanelor din categoria prevăzută în ordinul nr. 200/1951 (cei din zona frontierei de vest). În 1956, cei mai mulţi deportaţi se întorceau acasă, cu toate că în cele mai multe cazuri nu au fost repuşi în dreptul de proprietate asupra gospodăriilor de care fuseseră deposedaţi cu 5 ani mai înainte.
În 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“ care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă“. După graţierea generală din 1964, casele au fost demolate și pământul arat.
Bibliografie:
Romulus Rusan (coordonator), Morți fără morminte în Bărăgan (1951-1956), Fundația Academia Civică, 2011.
Smaranda Vultur, Istorie trăită-istorie povestită: deportarea în Bărăgan: 1951-1956, Editura Amarcord, 1997.
Consiliul Securităţi Statului, Serviciul „C”, Notă de studiu Nr. 00880015/14 decembrie 1967: http://www.dntb.ro/sfera/64/arhiva.htm
- MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet.
- Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa. Contactați-ne: aici
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează