6 iulie: Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare
Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare / Doxologia
Cuviosul Sisoe, iubind din tinerețe pe Dumnezeu, a luat asupra sa jugul crucii și cu osârdie a urmat lui Hristos, petrecând cu postnicești nevoințe în pustiile Egiptului, unde, prin smerenie și prin rugăciuni, în viața cea asemenea cu îngerii, biruia taberele vrăjmașilor celor nevăzuți. Petrecerea lui era în pustiul muntelui în care s-a nevoit Cuviosul Antonie cel Mare, și fericitul Sisoe era următor vieții lui Antonie. El a luat atâta dar de la Dumnezeu, pentru smerita lui cugetare, încât a înviat și morți, precum este arătat în Pateric, unde se află scris aceasta:
Un om oarecare, mirean, a mers pentru binecuvântare la Părintele Sisoe, în muntele lui Antonie, având cu el pe fiul lui – un copil mic. Deci s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit copilul pe cale și a murit; dar tatăl nu s-a tulburat de aceasta, ci cu credință l-a adus pe mort la stareț. Și intrând în chilie la cuviosul, s-a aruncat la picioarele lui, împreună cu fiul cel mort, pe care punându-l cu fața în jos, stătea ca și cum ar fi cerut binecuvântare și rugăciune. Și făcând starețul rugăciune, și dându-le binecuvântare, a ieșit omul afară, lăsând copilul zăcând mort la picioarele sfântului. Iar starețul n-a știut că este mort copilul, ci, socotind că sade pentru rugăciune, i-a zis: „Scoală-te, fiule, și du-te de aici”. Deci, îndată înviind mortul, s-a sculat și a mers în urma tatălui său. Și văzând omul pe fiul său viu, s-a întors cu el la stareț și închinându-se, i-a dat mulțumire. Atunci cunoscând starețul învierea mortului ce se făcuse, s-a mâhnit foarte mult; pentru că niciodată nu voia să fie făcător de minuni. Deci a poruncit acelui om, ca să nu spună nimănui ceea ce se făcuse, până la sfârșitul lui.
Pe acest părinte insuflat de Dumnezeu, l-au întrebat frații: „De va cădea vreun frate într-o greșeală oarecare, îi este destul un an de pocăință?”. Răspuns-a starețul: „Aspru este cuvântul acesta”. „Dar șase luni se cade să se pocăiască cel ce a greșit?”. Răspuns-a starețul: „Este mult”. Și iarăși au zis frații: „Dar patruzeci de zile îi este de ajuns pentru pocăință?”. Răspuns-a starețul: „Este mult”. După aceasta a zis: „Cred milostivirii Iubitorului de oameni, că de se va pocăi omul cu tot sufletul, în trei zile primește Dumnezeu pocăința lui”.
Iarăși un alt frate a întrebat pe stareț, zicând: „Ce voi face, părinte, căci am căzut în păcat?”. Starețul a răspuns: „Scoală-te, fiule, și te vei mântui”. Zis-a fratele: „Dar după sculare, iarăși am căzut”. Starețul a zis: „Scoală-te iarăși”. Fratele i-a zis: „Apoi până când va fi căderea și scularea mea?”. Starețul a răspuns: „Până ce sfârșitul te va ajunge și te va găsi ori în cele bune ori în cele rele. Deci totdeauna se cade să petrecem în sculare, ca într-aceea să ne ajungă sfârșitul”.
La acest cuvios părinte, era un ucenic, anume Apolos. Acestuia din meșteșugirile vrăjmașului, pe lângă alte ispitiri și poftiri, i-a venit și pofta de rânduiala preoțească. Și i se arătau lui dracii în vis în chip de arhierei, hirotonindu-l pe el episcop. Deci, deșteptându-se din somn, ruga pe stareț ca să-i poruncească să meargă în cetate la arhiereu, ca să ia sfințirea preoțească. Iar starețul îi poruncea și-l învăța, spunându-i să nu caute rânduiala mai presus de vrednicia lui. Iar el supărându-se de multa învățătură și pedepsire a starețului, a fugit în taină de la dânsul și s-a dus în Alexandria, la rudeniile sale cele după trup, ca acolo, prin ajutorul acelora, să poată câștiga rânduiala preoției.
Și mergând el pe cale, a ieșit diavolul în întâmpinarea lui și i s-a arătat în chip de om înalt la statură, care era gol desăvârșit, negru la vedere, murdar la chip, având unghii de fier și arătând asemănare de fiară. Era încă și buzat, avea sâni femeiești, arătându-se că este și o parte și alta la fire; și era foarte puturos. Și atât de mare nerușinare arăta înaintea ochilor lui, încât nici nu se cuvine a o da în scris. Acela căzând pe grumajii lui Apolos, îl cuprindea și-l săruta adeseori. Iar Apolos se îngrădea cu semnul Sfintei Cruci și se trăgea din mâinile lui. Dar el zicea către dânsul: „Pentru ce fugi de mine? Știi că ești al meu și îmi ești iubit, fiindcă faci voile mele; pentru aceasta am și venit ca să călătoresc cu tine, până ce voi sfârși toate poftele tale”.
Iar Apolos, neputând suferi putoarea și nerușinarea lui, și-a ridicat ochii spre cer și a strigat foarte tare, zicând: „Dumnezeule, ajută-mi mie pentru rugăciunile părintelui meu, Sisoe, și mă izbăvește din această primejdie!”. Și îndată diavolul, depărtându-se puțin de la dânsul, s-a închipuit în femeie frumoasă goală și a zis către dânsul: „Primește-mă și satură-ți pofta ta, de vreme ce mult m-ai odihnit în inima ta, prin gândurile tale”. Și iarăși a zis: „Eu am voit să te fac pe tine popă și episcop, dar rugăciunile lui Sisoe, starețul cel lacom, mă gonesc de la tine”.
Aceasta zicând diavolul, s-a făcut nevăzut. Atunci Apolos, cuprins de mare frică, s-a întors la stareț și, căzând la picioarele lui, i-a spus toate cele ce i se întâmplaseră, cerând iertăciune. Incă a spus și fraților ce a pătimit din înșelăciunea vrăjmașului și cum i-au ajutat lui rugăciunile Cuviosului Părinte Sisoe. Căci cu adevărat, rugăciunea lui era puternică spre gonirea diavolilor, căci și dintr-un alt ucenic al său, anume Avram, a izgonit pe duhul cel necurat, care muncea trupul lui. Și toate duhurile ispititoare fugeau de la dânsul, neîndrăznind a se apropia de viteazul și nebiruitul ostaș al lui Hristos.
Și petrecând Cuviosul Sisoe șaizeci de ani, s-a apropiat de sfârșitul său. Deci, când era să se pristăvească, monahii șezând lângă dânsul, s-a luminat fața lui ca lumina și a zis către ei: „Iată, a venit avva Antonie”. Și tăcând puțin, iarăși a zis: „Iată, a venit ceata proorocilor”. Și iarăși fața lui mai mult a strălucit. Și a zis: „Iată, a venit ceata apostolilor”. Și s-a luminat fața lui îndoit, și vorbea cu fețele cele nevăzute. Și l-au rugat frații, zicând: „Spune nouă, părinte, cu cine vorbești?”. El le-a zis: „Iată, au venit îngerii să mă ia, și mă rog lor, ca să mă lase puțin să mă pocăiesc”. Frații i-au zis: „Părinte, nu-ți este de trebuință ție pocăința”. Starețul a răspuns: „Cu adevărat nu mă știu pe mine, de m-am atins măcar de începutul pocăinței mele”. Și toți frații îl știau pe el că este desăvârșit.
Și iarăși mai mult s-a luminat și se făcuse fața lui ca soarele, încât toți s-au temut. Și le-a zis starețul: „Iată, vine Domnul, vedeți toți. El zice: «Aduceți-Mi vasul alegerii din pustie»”. Cuviosul zicând acestea, îndată și-a dat duhul său Domnului; și s-au făcut niște fulgere și chilia aceea s-a umplut de bună mireasmă.
Cu astfel de fericit sfârșit, Cuviosul Sisoe și-a săvârșit vremelnica viață și s-a mutat la viața cea fără de sfârșit. Iar cetele sfinților care le-a văzut la sfârșitul său, cu acelea acum sălășluin-du-se, se îndulcește de vederea feței lui Hristos.
Fie ca de acele îndulciri să ne învrednicim și noi cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Sisoe și cu Darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin. Integral pe: Doxologia
MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet