Când mi-am încununat copilul și l-am unit cu Roxana, muream.

Când mi-am încununat copilul și l-am unit cu Roxana, muream. În lumina aia curată a ochilor lui, printre lacrimi, muream la picioarele lor împărătești. Așa am celebrat eu căsătoria lor, cu o moarte. Se sfârșea, pentru totdeauna, una dintre vârstele vieții mele. Vorbele alea de-acolo, de la cununie, că va lăsa bărbatul pe tatăl său și pe maică-sa, sunt pe bune. Nu le mai auzim, că le-am prea auzit, ne tresară doar zâmbetul la ”femeia să asculte de bărbat”, dar inima mea le-a primit și s-a prăbușit. Cu mâna mea de lut, în chip nevăzut, am dezlegat ultimul odgon care lega corabia vieții copilului meu de portul brațelor mele desfăcute. I-am făcut vânt în viață, l-am împins înspre necunoscut. Mihai și Roxana, înveliți în dragostea lor ca într-o carenă de lumină, îmbarcați spre veșnicie. Doar ei, doar ei. Știu că sună și pare absurd, dar acolo pe valuri sunt doar ei. Omul de lângă tine, cel care se zvârcolește ca o caracatiță sub aceeași plapumă, cu care dormi. Omul care te visează și visurile tale se îmbrățișează și ele cu visurile celuilalt. Omul tău. Femeia ta. Omul tău. Și tu, părinte înlăcrimat, rămâi să sufli în pânzele corabiei lui cu suflare de rugăciune. Doamne Dumnezeul Părinților noștri din cer, păzește-i. Ferește-i. Dă-le oameni buni pe poteca vieții. Îngăduie-i și iartă-i.

Atâta poți, atâta trebuie, ce e mai mult decât atât e neînțelegerea firii. Că va lăsa omul pe tatăl său și pe maică-sa. Știu, știu, zice de bărbat, nu de femeie. Păi și de ea zice, implicit, căci căsătoria e și ea o moarte, te îngropi în celălalt ca să prinzi rădăcină și să vlăstărești un rost nou pe lume. Căsătoria e și ea o moarte și-o înviere. O renaștere. Și-o mare ctitorie. Căci se clădește o casă nouă.

Casa lui Mihai, cel născut în Casa lui Crin, cel născut în Casa lui Triandafil, cel născut în Casa lui Emanoil, cel născut în Casa lui Dhimitrie. S-a născut o nouă Casă, sub semnul iubirii, și Dumnezeu, care iubire e, a deschis o nouă rubrică în marile catastife cerești, mângâindu-și barba cu mulțumire.

Casa lui Mihai.

Ieri, citind minunea paraliticului vindecat, m-a izbit drept în străfunduri cuvântul Înviatului. L-a ridicat pe ăla de pe targa lui și i-a zis ”du-te la casa ta”. Asta face Dumnezeul Iubirii cu noi, ne trimite la casele noastre, să facem focul, să desenăm cu copiii și să mâncăm lapte de pasăre cu scorțișoară zdrobită.

Casa lui Mihai.

Un timp o să tac. Încerc să mă împrietenesc cu omul care s-a născut din moartea de la cununie. Să cădem la o înțelegere, să negociez cu el rosturi noi, drumuri proaspete, să stabilim ce sandale vom purta de-acum înainte.

Vă mulțumesc fiecăruia pentru urări, pentru bunătate, pentru grijă. Pentru îmbrățișări și rugăciuni. Vă doresc să cădeți toți în lacrima plină de iubire în care am murit, ca într-un botez peste botez, ca să mă nasc înviat într-o nouă vârstă a aceluiași om. Fără să înțeleagă, copiii noștri ne deschid drumul spre deșert.

Casa lui Mihai a nădăjduit în Domnul, ajutorul lor și apărătorul lor este!

de Crin-Triandafil Theodorescu

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici

Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un Like și să distribuiți pagina de Facebook

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează