Rugă albă, de Ion Druță

Curăță-ne, Doamne, casa și masa,
și duhul, și trupul, de toate rătăcirile,
de toate păcătuirile,
de toate nelegiuirile,
așa încât să nu ne rămână decât o singură grijă,
un singur drum,
o singură dragoste și o pâine rotundă pe masă.

Izbăvește-ne Doamne
de străvechiul nostru blestem
de a porni peste tot
și nu a ajunge nicăieri,
de a încărca mai mult decât putem duce,
de a le începe pe toate
și a nu duce nimic până la capăt.

Scoală-ne Doamne în zori
și trimite-ne la muncă,
la munca cea care nu atât pentru tine,
cât pentru aproapele tău, nu atât pentru trup,
cât pentru suflet.
Dăruiește-ne o zi bună cu spor și hărnicie,
așa încât spre seară întorși acasă,
împăcați cu sine și cu lumea din jur
să cinăm cu ceea ce ni s-a dat –
pâine și apă.
Atât de la Domnul.
Și va fi gustoasă, și va fi sățioasă
Pâinea ceea
Pentru că mușcând încet,
Cu evlavie,
Adunând în palme fărămiturile,
Vom porni
În urma plugarului,
Pășind domol pe brazde puhave
Și calde,
După care tot cântând vom semăna,
Apoi vom ieși la plivit,
La secerat.
Vom aduna spic la spic,
Snop lângă snop.
După treierat,
După vânturat,
Vom merge la moară,
Vom căra saci,
Și, firește, plămădind,
Făcând focul la cuptor,
Vom urmări să nu fugă
Aluatul din covată.
Astfel, tot cântând,
Ne vom întoarce la străbuni,
Asigurând mersul vremurilor,
Ne vom creștiniza,
Ne vom reboteza,
Cu gândul la Mântuitorul,
La cele spuse de către Domnul,
La Cina cea de Taină.
Pentru că acolo,
Unde este pâinea,
Acolo este și Dumnezeu.

Curăță-ne doamne Cugetul de pustietate,
De întunecime, de răutate,
Curăță-ne auzul de înjurături,
De scrânșete, de blesteme,
Curăță-ne vederile de urâțenii,
De sălbăticii, de josnicii.
Dăruiește-ne, Doamne,
Macar o oră de liniște curată,
Neprihănită,
O oră de tăcere, de resemnare,
De contemplare,
De aciuare,
Așa ca să putem
Sta la sfat cu sufletul,
Cu conștiința,
Cu inima.
Apoi, tot sfătuindu-ne,
Tot rătăcind prin vremuri,
Prin destine,
De la una la alta,
Vom simți
Cum se prelinge pe sus,
Pe sus de tot, pe sub ceruri,
Veșnicia.
Și atunci vom tresări,
Căci suntem miruiți
De acea mare minune.
Și atunci nu vom înfiora,
Când se va atinge de noi umbra veșniciei.
Ne vom auzi glasul,
Acel glas tainic,
Care încă nu a îmbrăcat
Haina cuvântului,
Nu și-a găsit cu cine să comunice,
Nu și-a ales unda sonoră.
Fiind mult prea firav
Mult prea gingaș,
Mai rămâne gângurind în fașe.
Dar acel glas tainic,
Intim,
Pe care-l auzim numai noi,
Ne este reazim și sfetnic,
Este sensul suprem
Al existenței noastre,
El fiind suflare,
din suflarea Domnului.
Fără a-l căuta,
Fără a-l cinsti,
Fără-l a înțelege,
Ne vom chinui toată viața
Nedându-ne seama cine suntem,
De unde venim și
Încotro ne ducenm,
Rămânând în fond,
O pănușă gonită de vânt
Și îngropată de ploi la întâmplare
Undeva la o margine.

Luminează-ne, Doamne,
Cel puțin arareori,
Cu gânduri bune,
Înțlepte, Roditoare,
Căci trecându-ne veacul
Cu apucături
De cele care
Eu ție, tu mie,
Ori tu pe el,
Ori el pe tine,
Jos cu cela,
Jos cu ista,
Și tot așa din an în an,
Din tată în fiu,
Din generație,
În generație,
Am distrus totul ce ni s-a nimerit
La îndemână.
Pământurile,
Satele,
Vetrele,
Limba,
Și însuși felul nostru de a fi.

Am decăzut, Doamne,
Tot numărându-ne zilele,
De la o datorie,
la o altă datorie,
De la o supărare,
La o altă supărare,
de la o speranță,
la o altă speranță,
De la o alegere,
La o altă alegere,
De la o dezămăgire, la o altă dezamăgire…
Am sălbătăcit, Doamne,
Tot înlocuind iubirea cu patul,
Convingerile cu șiretenia,
Demnitatea cu rațiuni politice,
Fața,
Cu averea,
Slujirea cu trădarea.

Luminează-ne, Doamne,
Ci câte-un gând curat,
Adânc, omenesc.
Așa încât
Să ne putem aduna
Sub acoperișul lui,
De la părinți,
De la strămoși,
Până la urmașii
Ce vor să vină.
Pornind prin streinătăți,
Prin vremuri străbătând
Mizerie,
Sărăcie,
Nedreptate,
Vom duce
Crucea Destinului
Cât ni s-a dat
Până la locul hotărât
De către Tine,
Simțind
La fiece las,
La fiece cotitură,
Ajutorul,
Bunătatea
Și Binecuvântarea Ta.

Întoarce-ne, Doamne,
Acea respirație
Largă, senină,
Care să cuprindă
În sinea sa
Toată frumusețea,
Toată adâncimea,
Toată tristețea,
Verbului matern.

Dăruiește-ne, Doamne,
Acea Bunăvoință
Fără de margini,
Cu care vom privi,
Cu care vom primi
Lumea,
Pentru ca atunci,
Luminarea cerească
Va prinde rădăcini,
Va da roadă,
Așa ca să putem spune,
În ceasul de pe urmă,
C-am trăit și noi
Pe lumea asta. Și Dumnezeu
A fost cu noi.
Amin. (poezie.ro)

Foto: Ion Druță – Wikipedia

• MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonaţi-vă. Contactați-ne: aici.
• Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook.
• Pentru o presă independentă, ne puteți sprijini cu o donație. Vă mulțumim!

• MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează