Așa miroase Tatăl Ceresc

Alexandra Florina Mănescu
România literară nr. 31/2024

Scriam în articolul de luna trecută că numărul elevilor cu CES (Cerințe Educaționale Speciale) integrați în învățământul de masă este foarte mare, din ce în ce mai mare, iar resursele – de toate felurile, mai ales umane – nu cresc direct proporțional. Plecând de la realitatea și de la trista situație că în prezent integrarea elevilor cu CES se reduce, de cele mai multe ori, la completarea unor hârtii, am ajuns la cazul Vasile Adamescu. Scriam data trecută, pe scurt, cum a ajuns acesta să beneficieze de profesori excepționali care s-au ocupat îndeaproape de evoluția lui.

În detaliu, situația a fost următoarea. Vasile Adamescu s-a născut în 5 septembrie 1944, în comuna Borcea (Cocargeaua), din județul Călărași, într-o familie modestă de țărani. Mama acestuia se stinge din viață când el are un an și jumătate. La începutul anului 1946, când tatăl lui Vasile Adamescu se află pe front, mama cade în Dunărea înghețată – unde se dusese după apă – și, nefiind tratată, răcește puternic și moare. De Vasile Adamescu și de fratele acestuia, Ionică, mai mare cu doi ani, se va ocupa bunica Stanca.

De un accident stupid, dar cu urmări grave, are parte și copilul cel mic al familiei. La aproximativ doi ani după moartea mamei, copilul rămâne într-o zi de toamnă în grija unei mătuși, fiindcă toată familia pleacă la muncile câmpului. Copilul fuge din curtea mătușii, se duce acasă și adoarme pe prispa casei, ușile camerelor fiind încuiate. Ploaia rece care îl prinsese îl îmbolnăvește și pe el, dar tatăl și bunica nu dau importanță bolii. Este dus la medic mult prea târziu, iar atunci primește diagnosticul de meningită. Treptat, copilul își pierde auzul și văzul. Este consultat de mai mulți specialiști, dar toți confirmă că pierderile celor două simțuri sunt totale și irevesibile.

Membrii familiei nu știu cum să comunice cu băiatul care uită repede și puținele cuvinte pe care le învățase înainte să se îmbolnăvească. Vasile Adamescu povestește în cartea sa autobiografică Înfruntând viața (2012) că fratele Ionică i-a fost de mare ajutor, fiindcă l-a învățat câteva semne elementare prin care să arate că îi este foame și sete. Tatăl se recăsătorește. Din păcate, se stinge și cea de-a doua soție. În timpul celei de-a doua căsnicii vine pe lume Olga, dată ulterior spre adopție unor învățători. În 1951, tatăl se căsătorește pentru a treia oară. Ioana va fi sora cea mai mare a lui Vasilică, pe care acesta o legăna în albia de spălat rufe. Au urmat alți doi frați și alte două surori.

De Vasile și de Ionică a avut grijă bunica Stanca, însă, din păcate, aceasta nu știa cum să se comporte cu nepotul său suferind. Vasile Adamescu rememorează momentele când mergea desculț prin curte (neavând încălțăminte), mai mult ca animalele, postura sa modificându-se considerabil.

Micul băiat pipăia absolut tot ce îi ieșea în cale și simțea, cel mult, vibrațiile unor activități sau bătăile inimilor unor viețuitoare. Relatările lui Vasile Adamescu din cartea Înfruntând viața sunt o împletitură impresionantă. O împletitură în trei. Din simplitatea relatării, din realismul descrierii și din exprimarea bucuriei pentru orice lucru descoperit – „intuit“ spune Adamescu – se naște arhitectura simplă a unei biografii complexe. – integral pe romanialiterara.com.