Religia și politica

       Literatura de specialitate vorbeşte foarte mult despre raportul dintre religie şi politică, despre natura celor două domenii, despre rolul lor în societate. Cultura europeană se bazează pe întrepătrunderea dintre cele două domenii ale vieţii umane deoarece religia nu s-a preocupat doar de latura spirituală a vieţii omului ci şi de organizarea sa socială. În acest sens N. Tenzer crede că, în urma evoluţiei istorice, trecerea de la religiile păgâne la creştinism a determinat creşterea ca importanţă şi valoare a fiinţei umane datorită devenirii în sine şi în relaţia cu Dumnezeu şi considerării valorilor în care ea crede. Unii filosofi, atât antici cât şi contemporani, au fost susţinătorii ideii că religia trebuie să se implice în spaţiul politic, considerând implicarea valorilor religioase în domeniul politicii ca fiind imperios necesară (Socrate, Platon, Cicero şi Seneca în antichitate, Fericitul Augustin, Averroes şi Toma de Aquino în Evul mediu). Alţi filosofi au avut o atitudine indiferentă sau chiar contrară implicării religiei în conducerea statului, deoarece considerau fenomenul religios legat de frica umană. Dintre aceştia putem aminti pe Epicur, Aristotel, Democrit etc.[1]

     Prezenţa religiei în spaţiul politic a avut şi are ponderi diferite, de la un continent la altul şi de la o cultură la alta. Relaţiile lor au fost fie de colaborare fie de conflict. Diferitele conflicte religioase au fost generate de feluritele poziţii geografice, de la nivel local (vezi Belfast – conflictul dintre catolici şi protestanţi) la cel regional în arealurile unde islamul şi creştinismul îşi dispută supremaţia şi la cel naţional (crearea Statului Israel, 1948). Un rol important în înţelegerea conflictelor religioase îl are şi geografia biblică pentru că pune în evidenţă răspunderea religiilor şi rolul lor în politică. În sec. al- XX-lea s-a aprofundat cercetarea asupra impactului avut de religie asupra vieţii cotidiene social-economice, care, în partea a doua a acestui secol, a stimulat ecumenismul. Acesta încearcă concilierea religiilor şi mai ales a confesiunilor din interiorul creştinismului (dacă nu teologică atunci socială şi politică). Dacă în antichitate termenul făcea referire la cultura lumii civilizate de atunci sau a lumii imperiale, în creştinism termenul a primit o altă conotaţie şi anume acela de universalitate a credinţei apostolice dată de Hristos. Prin Biserică şi misiunea apostolilor, creştinismul (în forma sa originală) a pătruns în toată lumea întrucât creştinismul proclamă egalitatea tuturor oamenilor. În primul mileniu creştin termenul se referă la cele şapte sinoade sau concilii ecumenice. În timpul nostru acest termen are o altă conotaţie însemnând o mişcare de dialog şi chiar unificare a confesiunilor creştine, ce se doreşte a fi realizată în urma dialogurilor interconfesionale şi a cunoaşterii reciproce a celor trei mari confesiuni creştine. În acest sens, în Europa activează Consiliul Ecumenic al Bisericilor care are ca membri bisericile ortodoxe naţionale şi 340 de grupări şi/sau denominaţiuni protestante; în această comisie Biserica Romano-catolică este doar observator.[2]

     În replică la tendinţele ecumenice se afirmă astăzi fundamentalismul religios. El este opus unei relativităţi aduse de ecumenism punând accentul pe identitatea religioasă. În fapt fiecare credinţă, religie şi confesiune a creştinismului are latura sa fundamentalistă. Fundamentalismul[3] luptă împotriva modernităţii şi post modernităţii şi a secularizării din timpul nostru, prin aplicarea riguroasă a moralei religioase în viaţa socială contemporană. Acest curent promovează în societatea noastră globalizată şi globalizantă identitatea religioasă, fundamentalismul bazându-se mai ales pe o interpretare cât mai literară a textelor sacre religioase (Koran, Biblie). Acest curent are o latură moderată care se află la nivelul ideilor şi una fanatică dusă până la extrem, generatoare de conflict. Din prima categorie putem aminti mişcările evangheliştilor din S.U.A. care cred că prin acceptarea lui Isus ca Mântuitor personal se rezolvă şi problemele sociale ale oamenilor iar neacceptarea lui duce la dezastru sau a fundamentalismului ortodox susţinut mai ales de mediul monastic din bisericile ortodoxe care luptă pentru păstrarea valorilor creştin-morale ale Evangheliei în societate. Din a doua categorie putem aminti fundamentalismul islamic care s-a angajat şi în conflicte sângeroase. Chiar dacă religia joacă în timpul nostru încă un rol important în societate şi influenţează valorile şi atitudinile oamenilor aceasta prinde teren în faţa secularizării şi a quasi-religiilor secolului al XX-lea . Prin secularizare se înţelege scăderea în intensitate a credinţei religioase, fie prin indiferentism fie prin respingerea parţială sau totală a ideilor religioase. Aceasta a fost marcată de desacralizarea gândirii şi a comportamentului uman contemporan, de declinul religiei sau de detaşarea societăţii de religie.[4] Unii autori văd în acest fenomen expresia neputinţei instituţiilor religioase de a se adapta la trendurile actuale ale societăţii. Istoricii văd apariţia secularizării la sfârşitul secolului al XVIII-lea marcată în Europa Occidentală de Revoluţia Franceză iar în S.U.A. de războiul de independenţă. Bullok şi Stah observă trei conotaţii pe care le are secularizarea: ruptura formală dintre stat şi biserică, faptul că tradiţiile religioase şi sensurile lor îşi pierd interesul în faţa adepţilor religiei transformându-i în ignoranţi şi nepăsători, precum şi sfârşitul interesului faţă de religie şi valorile ei. Aceste trei aspecte se pot vedea bine în spaţiul european prin faptul că unele state sunt mai secularizate decât altele. Împărtăşim convingerea lui Nicolas Tenzer[5] după care religia îndeplineşte patru funcţii în lumea contemporană: funcţia intelectuală şi filosofică ce se realizează prin efortul de a explica originea lumii şi raportarea omului contemporan la Dumnezeu, funcţia morală care se referă la conduita în societate a omului contemporan, la cunoaşterea binelui şi a răului în societate, funcţia socio-politică care se referă la mersul lumii şi la ordinea social-politică a acesteia, funcţia psihologică prin care dă forţă omului să înfrângă frica de necunoscut şi de moarte. După Tenzer funcţiile religiei în lumea contemporană îşi pierd caracterul de universalitate şi se restrâng doar la mediul privat, doar pentru cei ce cred. Primele două funcţii sunt capitale şi intră în alcătuire creştinismului fundamental. Cea de-a treia rezultă din primele două iar cea de-a patra dă viaţă, rezistenţă şi durabilitate istorică religiei. În consecinţă deoarece luarea deciziilor în democraţie trebuie să se supună raţiunii politice, impactul pe care îl are religia asupra guvernării este variabil. Cetăţenia multi – religioasă forţează religia să-şi modifice punctul de vedere faţă de stat şi societate, faţă de principiile care trebuie să stea la baza implicării religiei în societate şi guvernare. În perioada contemporană instituţiile bisericii trebuie să se adapteze la noile provocări politice şi la exigenţele guvernărilor. În contextul actual al globalizării şi mondializării, al dezumanizării fiinţei umane, Anthony Rogers[6] propune reîntoarcerea omului contemporan la obârşii şi deci revalorizarea valorilor creştine. Dacă apex-ul guvernării îl reprezintă conştiinţa persoanei umane şi faptul că orice guvernare trebuie să pornească de la persoana umană autoritatea politică trebuie să asigure comunităţii o viaţă ordonată, bazându-se pe principii solide. Aceasta a fost convingerea lui Toma de Aquino care în lucrarea sa de referinţă, De regno ad regnum Cypri spune că binele şi bunăstarea îi revin unei mulţimi asociate în măsura în care este păstrată unitatea sa, ceea ce se numeşte pace. Toma de Aquino se bazeazăpe termenul de unu (unitas) pentru că fără unitate pacea şi armonia îşi pierd sensul. În lucrarea sa Suma Teologica el preia ideea relaţiei dintre pace şi concordie, de la fericitul Augustin, pentru care pacea dintre oameni este rezultatul concordiei bine rânduite. Tot el dezvoltă ideea că reflectarea păcii şi unităţii sociale, se face în monarhie, ca simbol al unităţii. Marsilio de Padova în lucrarea sa Defensor pacis plecând de la aceeaşi guvernare supremă de către unu introduce un sens funcţional al ei iar nu substanţial ca la Toma. În politică şi în guvernare, aceasta din urmă trebuie să fie una nu ca număr ci ca funcţie. Plecând de la Politica lui Aristotel, lucrare care l-a influenţat şi pe Toma, critică maniera platoniciană de substanţializare a unului şi de identificare cu binele. Dacă Toma de Aquino în lucrare sa De civitate Dei[7], sfirmă că cele două forţe, statul şi biserica, sunt chemate să colaboreze una cu alta în educarea oamenilor pentru îndeplinirea binelui comun, papii Inocenţiu III şi Bonifaciu III propun o formulă mai nedemocratică în relaţia dintre stat şi biserică şi anume că statul trebuie să fie subordonat total bisericii pentru că i-au fost încredinţate spadele puterii temporale şi ale puterii spirituale. Pentru că în realizarea binelui comun există o ierarhie de valori care trebuie luată în considerare dintre care prima este raportarea permanentă la Dumnezeu căruia îi este subordonat totul, rezultă faptul că finalitatea politicii este una transcendentă şi teologică. Creştinismul a adus ca fundament al vieţii sociale, iubirea, într-o perioadă în care oamenii erau sub opresiune politică din partea Imperiului Roman. Aşa se explică faptul că de la o religie oprimată, prin Edictul de la Milano, din 313, creştinismul este recunoscut oficial de Imperiul Roman devenind apoi religie de stat şi influenţând pentru multe secole viaţa politică, economică şi culturală mai ales în spaţiul european. În acest context, politicul şi-a făcut simţită prezenţa în viaţa spirituală a bisericii iscând nenumărate conflicte între Bazileu şi Papa de la Roma. Secularul a pătruns în viaţa duhovnicească a Bisericii, încât raportul concret religie – biserică a evoluat permanent. Este limpede că după sec. V, când are loc căderea Imperiului Roman de Apus datorită popoarelor migratoare, s-au format statele feudale europene, care au avut la bază cultura creştină şi au fost conduse spiritual şi politic de la Roma. Creştinismul a cucerit spiritul Europei şi l-a susţinut mai ales în perioada medievală aşa cum sesizează şi Mario DAdio. Astfel a avut loc trecerea de la guvernarea de tip polis la cea de tip cosmopolis. Creştinismul s-a impus prin aceea că doreşte o metanoia, adică o transformare radicală a omului, lucru reflectat foarte bine mai ales în celebra predică de pe munte. Împărăţia lui Dumnezeu reprezintă regenerarea omului, trezirea conştiinţei şi a spiritualităţii sale; legea divină ia locul principal în inima omului. Datorită acestui aspect creştinismul conferă omului un nou spectru de valori, valori cu caracter etern care se concretizează în om şi în tot ceea ce îl înconjoară. Pentru el sunt două realităţi distincte şi anume cea a lui Dumnezeu, veşnică şi spirituală şi cea a cezarului, temporală şi materială, dar omul pe pământ este cetăţean al ambelor împărăţii. Acest aspect reiese clar din Scrisoare către Diognet în care se spune despre creştini că din punct de vedere social nu se disting în nici un fel de ceilalţi oameni, nici politic, nici economic, au acelaşi port ca şi ceilalţi, mănâncă acelaşi lucru, trăiesc în aceleaşi oraşe, se disting de ceilalţi doar prin viaţa morală excepţională. Tezele creştine cunosc o permanentă îmbogăţire în Evul Mediu. Sfântul Ioan Hrisostom plecând de la aceste idei consideră că oamenii (creştinii) trebuie să se întrajutoreze reciproc, fiecare făcându-şi munca pentru care a fost chemat în vederea realizării binelui comun, atât spiritual cât şi social, politic şi economic. În concepţia lui Eusebiu de Cezarea apare o adevărată teologie politică. Imperiul corespunde planurilor divine: unitatea politică a lumii realizată prin imperiu duce la răspândirea Evangheliei peste tot în acest spaţiu geografic[8].

____________________________________

[1]Lazăr I. Iulian Radu  Reflexul politic al valorilor creştine (rezumat), Cluj Napoca, 2011,apud  Eugenio Romero Pose, Le radici cristiane d Europe, Casa Editrice Marietti, Genova – Milano, 2007, pg. 18;

[2] Idem, apud, M. Reisenbrodt, Religion in Global Perspective, in Mark Juergensmayer (edit.), Global Religions, An Introduction, Oxford Univ. Press, New York, 2003, pp.95-109;

[3] Idem, apud, William H. Mott, Globalization: People, Perspectives and Progress, Praeger Publishers, Westport, 2004, p. 189;

[4] Idem, apud, D. B. Barrett, World Christian Encyclopedia; a Comparative Study of Churches and Religions in the Modern World, AD 1900-2000, Oxford University Press, Nairobi, 1982;

[5]Idem, apud,,  Nicolas Tenzer, Philosophie politque, P.F., Paris, 1994, pp. 491-515;

[6] Idem, apud, Antony Rogers, Religion and Guvernance: The Christian perspective, in Chandra Muzaffar (edit.), Religion and Guvernance, Arah Publication, Shah, 2009, pp. 85-86;

[7] Idem, apud, De civitate Dei, XIV, 28 Einaudi – Gallimard, 1992;

[8] Idem, apud, Palibio, La Storie, trad. C. Schick, Verona, 1955, p. 6 si p. 95-96;

• Suntem cenzurați online, pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
• Contactați-ne oricând. Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!