Pagini de cultură şi istorie românească. Spre Marea Unire, sau Între război, eroi şi popi (I)
Foto: magazincritic.ro
I. Unde suntem?
Românii sunt rupţi de ei înşişi. Este un adevăr trist, dar care se vede zi de zi, adesea cu foarte urâte roade. Se vede în milioanele de Români ce au plecat din Ţară după 1989 (după estimări credibile, în jur de opt milioane de oameni, cel mai mare exod post-belic din Europa şi bazinul Mării Mediterane). Se vede în demenţa în care trăiesc mulţi, îngropaţi în gălăgie, curvie şi haleahă, ca nişte sub-animale ce nu se pot ridica deasupra unor necesităţi fiziologice devenite manii în cel mai patologic înţeles. Dar se vede şi în suferinţa adâncă, uneori dincolo de orice cuvânt, a celor care au rămas în Ţară şi încearcă să fie Români; atacaţi de autorităţile anti-româneşti, atacaţi de mass-media, atacaţi de mafia aflată mână în mână cu autorităţile corupte.
Una din ţintele preferate ale atacurilor – adesea de-o abjecţie fără margini – este Biserica. Aici intrând şi toţi care au „vina” de a crede în Dumnezeu după Învăţătura Ortodoxă ori, de neiertat!, încearcă să trăiască firesc, româneşti, cu bun-simţ. De ei îşi bat joc şi mass-media – în cel mai infracţional mod, inclusiv la nivelul dreptului internaţional -, dar şi Poliţia, OPC-ul, DNA-ul şi oricare altă instituţie de stat. Orice abuzuri pe care le suferă sunt prilej de altă bătaie de joc din partea autorităţilor. De exemplu… se sună la 112 pentru urletele demente ale unei cârciumi – poreclită „cafenea”, „restaurant”, „han” sau oricum altfel? Ei bine, Poliţia anunţă cârciuma că vine să îi verifice; cu 5 minute înainte de sosirea „apărătorilor legii”, prin miracol, gălăgia încetează; Poliţia mustră sau chiar amendează pe cei care au făcut sesizarea, refuzând chiar şi obligaţia legală de a consemna mărturiile privitoare la gălăgie, refuzând chiar şi înregistrările – cu dată şi oră – ce arată adevărul. Bineînţeles, la 5 minute după ce poliţiştii pleacă, urletele reizbucnesc. Cei care au făcut sesizarea sunt, bineînţeles, daţi în gât chiar de poliţişti şi se trezesc apoi cu ameninţări, înjurături, scuipături, lovituri, cauciucuri de la maşini tăiate etc. Asemenea cazuri au fost documentate amănunţit, în toată Ţara, dar fără să se îndrepte ceva.
Însă, desigur, în cea mai total bolşevică manieră, pe cea mai fanatic-extremistă linie comunistă, cei mai atacaţi sunt clericii ortodocşi. Care sunt declaraţi a avea absolut toate defectele şi viciile posibile; chiar şi cele pe care (neo)comuniştii le laudă, atunci când sunt găsite (real sau închipuit) la clericii ortodocşi, devin crime cumplite, de gravitate extremă. Şi, desigur, se pretinde că nici nu au vreun merit, nici n-au avut vreodată. Deşi organizaţiile ateiste, neocomuniste etc. nu au înfiinţat nicio şcoală, nu au înfiinţat niciun spital şi, de fapt, trăiesc prin stipendii de la forţe străine şi din bugetul Statului, atacă fără de ruşine Biserica, ignorând cele peste 40 (patruzeci) de unităţi spitaliceşti înfiinţate de aceasta, ignorând şcolile renovate, susţinute sau înfiinţate de aceasta, ignorând zecile de mii de elevi ţinuţi în şcoală de Biserică etc., etc. Şi, la fel cum se ignoră prezentul, se ignoră şi Istoria Neamului Românesc.
Nu eu, care sunt (şi) preot, ar fi trebuit să scriu cele ce urmează. Într-o Ţară sănătoasă, într-un Neam sănătos, într-un Stat românesc – nu anti-român -, asemenea rânduri ar fi avut ca autori mireni sau laici, aşa cum au avut ca autori şi rândurile de mai jos:
„Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu)
„Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele, strădaniile poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi unitate statală, mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Constantin Brâncoveanu şi toţi ceilalţi, s-au identificat până la sacrificiul suprem cu credinţa ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind pentru ea. […]
De două milenii creştinismul şi românismul merg împreună; de două milenii sufletul românesc viază din Dumnezeu şi din mormânt, căci sufletul neamului românesc nu-şi găseşte viaţa decât în Biserica străbună şi pe glia strămoşească. […]
… Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi de atâte ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi. […]” (Nicolae Iorga)
Aceste ultime citate, după cum se poate vedea, îi aparţin unui om care niciodată nu s-a distins prin religiozitate, unui om dedicat studiului, dar mai ales şi mai presus de toate studiului Istoriei: Nicolae Iorga. E greu de spus în ce măsură acest om poate fi definit ca mireansau laic, dar cuvintele acestea – şi altele asemenea – i-au fost concluzia unor cercetări ce au cuprins zeci de mii de documente, mii şi mii de întâmplări, mari şi mici, din Istoria Neamului Românesc. Printre aceste întâmplări sunt şi unele pe care le amintim mai jos, foarte pe scurt. Amintiri ale unui eroism, ale unui martiriu desăvârşit al preoţilor români ortodocşi. Amintiri dinadins uitate, dinadins trecute sub tăcere de “tagma politică”. Adevăruri pe care, ca Români, avem nevoie să le ştim. Ca să ne regăsim, ca să ne reîntregim.
II. Amintiri despre război, eroi şi popi
A fost o vreme când Românii Vechi înţelegeau prin popă străvechiul sens al cuvântului, de origine latină (papa): părinte. Un părinte al tuturor, un părinte ce trăia o viaţă cu fiecare copil duhovnicesc, un părinte ce îşi punea viaţa pentru copiii săi duhovniceşti. Pentru Români, Primul război mondial – numit şi Marele război – a avut, de fapt, un alt nume. Astăzi mai rar ştiut… Războiul de reîntregire sau Marele Război pentru Reîntregirea Patriei.
A fost un război extrem de greu pentru Români. Şi atunci „iubiţii politicieni” au fost la fel de „cinstiţi”, „pro-români” şi „competenţi” ca cei de astăzi: la doi ani de la începerea luptelor, după doi ani de neutralitate ştiindu-se că se va intra în război, clasa politică aruncă în război România complet nepregătită militar. Pe scurt, o înarmare mai proastă ca a Armatei Române nu avea nicio altă armată europeană; de fapt niciuna nu avea una care măcar să se apropie de starea jalnică a trupelor române. Ca singur exemplu, la o armată de aproape 800.000 de oameni, industria militară producea până la un maximum de… 6 milioane cartuşe – de toate tipurile – zilnic. Vi se pare mult? Asta însemna, de fapt, că prin această producţie soldaţilor infanterişti li se asigurau până la 6 (şase) cartuşe pe zi. (Am scăzut din cifră cartuşele destinate mitralierelor, revolverelor etc.) Excepţional 10 (zece) cartuşe pe zi. Tunurile erau ridicol de slabe, majoritatea având între 30 şi 45 de ani vechime, nu doar total depăşite – şi tehnic, şi ca putere -, dar şi uzate până la extrem. Etc., etc., etc.
În aceste condiţii soldaţii Români au văzut Iadul. Foarte pe scurt, extrem de scurt, cam trei sferturi dintre ei au murit în război (cca. 550.000!). Mai pe larg puţin… După ce au fost lansaţi în ofensivă – iar trădarea Aliaţilor i-a lăsat singuri în ofensiva care, conform tratatelor, trebuia să fie comună – şi au luptat cu un eroism deplin, au intrat în măcinarea produsă de un armament modern, net superior; de la puşti automate şi mitraliere la aruncătoare de grenadă şi tunuri cu o bătaie dublă – ca rază şi putere – faţă de cele româneşti. Cu toate acestea mai îngroziţi decât soldaţii români au fost unii dintre ofiţeri; copii de bani-gata, puşi în funcţii pe pile, nu pe merit, şi care au amestecat, după caz, ordine incompetente până la crimă, crize de isterie, dezertări, năuceală etc. Paradoxal, asemenea ofiţeri au fost, nu rareori, sprijiniţi politic; şi au avut parte de o „înţelegere” părintească şi în faţa unor acte extrem de grave. Un caz clasic este trădătorul Carol de Hohenzollern (cunoscut şi drept „Carol al II-lea Trădătorul”), care a dezertat în plin război dar, în loc de execuţia meritată, a primit iertareşi paşaport prin care să poată fugi de război; „pedeapsa” a fost o formală renunţare la tron (13 ani mai târziu este aşezat de clasa politică „Rege al României”). Alţi ofiţeri, dimpotrivă, dovedesc eroism şi pricepere. Uneori sancţionate, adesea apreciate, uneori şi răsplătite cu câte-o mică avansare sau decoraţie (mai repede se avansa în spatele frontului, la Iaşi, decât în linia întâi…).
Prost înarmaţi, lipsiţi de muniţie, cu încălţăminte proastă şi haine de proastă calitate – dar „unii” au scos bani mulţi din „înzestrarea Armatei”… – soldaţii români se încăpăţânau să lupte. Eroismul lor uluitor a obţinut până la urmă chiar şi admiraţia dispreţuitorilor duşmani. Dar sute şi sute de mii de Români au căzut în această sublim-nebunească rezistenţă, fără de care România ar fi fost desfiinţată.
Printre cei din linia întâi s-au numărat şi 250 de preoţi militari ortodocşi.
Preotul Nicolae Armăşescu, de la Regimentul 2 Vânători de Munte, moare chiar la începutul campaniei, fiind în fruntea trupelor, încurajându-i pe cei aflaţi sub gloanţe şi schije.
Părintele Nicolae Furnică, din Urziceni (Ialomiţa), a fost popa (părintele) Regimentului 75 de Infanterie. În bătălia de la Turtucaia acest regiment a fost cu totul înconjurat de duşmani şi supus unui foc nimicitor. Văzându-şi copiii căzând unul după altul, popa pune mâna pe armele răniţilor şi începe să lupte, apărându-i până la ultimul glonţ. Rămas fără muniţie, popa încearcă să-i apere pe răniţi în luptă corp la corp şi cade străpuns, iar şi iar, de baionetele duşmanilor, aşa cum străpunşi vor fi şi soldaţii răniţi pe care a încercat să-i salveze.
Preotul Ioan Florescu-Dâmboviţa, profesor şi duhovnic al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, voluntar în Regimentul 2 Grăniceri, are norocul de a gusta din plăcerea prizonieratului la Bulgari (a se citi „tortură”). Vreme de aproape doi ani de zile îşi duce crucea alături de ceilalţi prizonieri Români, pe care îi încurajează neîncetat.
Alţi popi, precum Emanuil Mărculescu, Vasile Ionescu şi Gheorghe Jugureanu îşi însoţesc fiii în prizonieratul din lagărele din Germania. Dacă mărturiile despre purtarea lor le fac cinste, cele despre tratamentul la care îi supuneau Germanii pe Românii prizonieri îi dezonorează veşnic pe vinovaţi.
Bătrânul popă Ştefan Ionescu-Cazacu, de loc din Poiana-Olt, s-a oferit ca voluntar pentru front încă de la începutul războiului. În 1916 dorinţa îi este îndeplinită, fiind mobilizat în Regimentul 3 Olt, pe care îl însoţeşte în toate luptele sale. În toate încercările trupei arată o stăpânire de sine care impune soldaţilor şi ofiţerilor, precum şi, atunci când socoteşte potrivit, un haz oltenesc – cum se zice, haz de necaz – ce izbuteşte să ridice moralul oamenilor şi în cele mai grele împrejurări. Dar nu doar stăpânirea sa, credinţa sa adâncă, părul său alb şi optimismul oltenesc îi aduc încrederea trupei; foarte mult înseamnă şi curajul său extrem: stă alături de ostaşi în plină bătălie, înfruntă alături de ei, deşi neînarmat, bombardamente, rafale de mitralieră, perdele de gloanţe, schije, proiectile incendiare… În cele din urmă, va fi ucis la Mărăşeşti, alături de copiii săi. Când, după război, osemintele îi sunt duse la Mausoleul de la Mărăşeşti, se constată, oficial, că mâna dreaptă ce dăduse dezlegarea şi Sfânta Împărtăşanie, binecuvântare şi mângâiere atâtor ostaşi Români era întreagă, neputrezită.
Un alt popă care a pus mâna pe armă pentru copiii săi este Protosinghelul Iustin Şerbănescu, de la Cernica. În Monitorul Oficial, nr. 96 din 1918, se consemnează:
„A luat parte la toate luptele, mergând cu sfânta cruce în mână în fruntea luptătorilor regimentului. În ziua de 2 octombrie 1916, văzând că Regimentul Feldioara a pierdut în lupte aproape toţi ofiţerii, şi comandatul căzuse rănit pe muntele Clăbucetul Taurului, a luat comanda acestui corp. Şi luptând ca un erou o zi şi o noapte, a respins pe inamic până la Muntele Susai, oprindu-l de a ocupa Azuga. În luptele de pe Muntele Dihamului a condus un batalion de dispensaţi, iar la 17 noiembrie 1916, fiind pentru a doua oară rănit pe Muntele Sorica, în timpul unui atac al [asupra] Azugăi, a refuzat evacuarea pentru a nu se despărţi de <<vitejii regimentului>>. Peste o săptămână a căzut prizonier în mijlocul trupei care nu se mai putea apăra. În vara anului 1917 a evadat, rătăcind prin munţi timp de 8 luni, până ce a izbutit să treacă în liniile româneşti.”
Dacă aceste fapte nu ar fi consemnate în rapoarte oficiale – chiar şi în Monitorul Oficial şi alte asemenea surse – ar putea părea născociri, poveşti despre super-eroi. Dacă aceste fapte ar fi ale altor naţii, ar fi născut cărţi, poeme, filme… Deşi cei care le-au săvârşit simţeau, deplin, că îşi fac doar datoria. Fie că erau bine sau răniţi, fie că erau sub gloanţe, bombardamente, sau în scurtele răgazuri dintre lupte…
În acelaşi timp, de la Carol I Trădătorul până la numeroşi fii de politicieni şi „afacerişti” – tot dintre cei „cu statul”, ca mafioţii de astăzi – o grămadă de „viteji” se ascundeau în spatele frontului. Urmaşii lor, alături de urmaşii celor veniţi pe tancurile sovieticilor, de urmaşii torţionarilor şi ucenicii acestor iude, sunt cei care astăzi alcătuiesc societatea neo-comunistă ce atacă Biserica şi tot ceea ce este românesc. Între ei, politicienii care vor binele Ţării abia răsuflă…
Mai amintim aici pe bătrânul preot Iordache Tudorache, din Gologanu (Jud. Vrancea), şi el voluntar şi încorporat în Regimentul 10 Vânători de Munte. Care, asemenea lui popa Ştefan Ionescu-Cazacu, mai sus amintit, a stat neîncetat alături de trupă. Şi i-a uimit pe toţi nu doar prin dragostea sa profundă, prin grija pe care o avea pentru toţi cei răniţi sau bolnavi, nu doar prin curajul său de a însoţi pe soldaţi în primele rânduri, chiar şi în cele mai cumplite lupte – ca cele de la Mărăşeşti – dar şi prin faptul că, în ciuda bătrâneţilor sale, părea pur şi simplu neobosit.
Cei nouă preoţi militari amintiţi sunt doar o pildă a dăruiri, curajului, jertfei martirice pe care popii ortodocşi le-au arătat din plin în vremea Războiului de Reîntregire.
Să nu creadă cei care ştiu mai multe despre aceşti eroi şi martiri ai Armatei Române, ai Neamului Românesc, ai Bisericii lui Hristos, că nu îi preţuiesc şi pe ceilalţi, mulţi, pe care nu i-am numit aici! Voi încerca, altădată, să mai aduc la cunoştinţa şi în conştiinţa celor de astăzi numele şi faptele unora dintre ei. Dar, oricum, nu este cu putinţă a-i cuprinde pe toţi şi nici nu mi-am propus asta.
Ceea am vrut a fost ca prin câţiva dintre cei mulţi şi prin înfăţişarea tabloului mare al Războiului de Reîntregire, să revedem unitatea fiinţială dintre popi şi fiii lor duhovniceşti, adică dintre preoţii ortodocşi şi ceilalţi Români ortodocşi. Să revedem felul în care împărtăşeau aceleaşi greutăţi, dureri şi bucurii, felul în care popii înţelegeau să îşi pună viaţa pentru mirenii lor.
Era o epocă a războiului, a eroilor şi a trădătorilor, a luptătorilor, a profitorilor, a martirilor… O epocă în care oamenii alegeau, adesea în cele mai extreme forme, între bine şi rău, între a-şi face datoria şi a dezerta, între a dăinui şi a se prăbuşi. O epocă în care existenţa României şi a Neamului Românesc a fost pe muchea sfârşitului, o epocă în care nefiinţa a fost gata să ne înghită.
În cu totul neaşteptata, deplin uimitoarea şi cu adevărat minunata biruinţă a Românilor asupra nefiinţei, popii ortodocşi au avut rostul adânc de conştiinţă naţională creştină, au fost izvor de curaj nemărginit, de încredere în lucrarea izbăvitoare a lui Dumnezeu.
Şi, într-adevăr, cu toate că politicienii şi afaceriştii din România au pierdut războiul, jertfa şi credinţa Românilor – amândouă, nemărginite – l-au câştigat şi au făcut Marea Unire.
Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo