15 octombrie 1844 | Azi în istorie

Bibliotecă SUA

La data de 15 octombrie 1844 s-a născut  Friedrich Wilhelm Nietzsche, filosof german.

Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken – d. 25 august 1900, Weimar) este cel mai important filosof al secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată, asupra gândirii filosofice a generațiilor ce i-au urmat.

Foto: Britanica,
Friedrich Wilhelm Nietzsche

S-a născut într-o familie protestantă, tatăl său fiind pastor. Încă din tinerețe, este confruntat cu problema credinței în Dumnezeu și înclină mai degrabă spre ateism, fapt ce se va reflecta mai târziu în gândirea sa filosofică. Studiază filosofia la Universitatea din Leipzig. Lectura cărții lui Arthur Schopenhauer, Welt als Wille und Vorstellung (“Lumea ca voință și reprezentare”), va constitui premisa ideatică a vocației sale filosofice. În 1869, în vârstă de numai 25 de ani, este numit profesor la Universitatea din Basel și primește cetățenia elvețiană. Studiază filosofia antică greacă, în special pe reprezentanții perioadei presocratice, Heraclit și Empedocle. Din motive de sănătate, abandonează învățământul universitar și, începând din anul 1879, peregrinează între Veneția, Torino, Nisa și Engadin, în căutarea unei clime prielnice. În 1882 o cunoaște pe Lou von Salomé, pe care o cere în căsătorie, fiind însă refuzat. În același an, în timp ce se găsea la Nisa, începe să scrie lucrarea sa capitală, Also sprach Zarathustra (“Așa grăit-a Zarathustra”), care va apărea în 1885. În 1888 se mută la Torino, unde va desăvârși operele Götzen-Dämmerung (“Amurgul idolilor”) și Ecce Homo. În ziua de 3 ianuarie 1889, în piața Carlo Alberto din Torino, asistând la biciuirea sălbatică și agonia unui cal în plină stradă, are prima criză de nebunie, în cursul căreia are manifestări delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. Este îngrijit până la sfârșitul vieții de sora sa, Elisabeth Foerster Nietzsche.

Filosofia lui Nietzsche gândește reevaluarea filozofiei și artei Greciei din perioada istorică cea mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raționale și, în consecință, decadent. Nietzsche identifica în tradiția greacă patru etape: 1) etapa obscură a Titanilor când lumea era indefinită; 2) etapa rațiunii echilibrate și a visării (apolinicul); 3) etapa haosului, a beției, a dezordinii, a băuturilor narcotice (dionysiacul); 4) etapa acordului între apolinic și dionisiac, unde starea de beție este limitată de o rațiune echilibrată. În special tragedia greacă (Eschil, Sofocle) a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital care se reîntoarce asupra sa însuși, limitând ordinea și dezordinea, ambele înțelese în termeni radicali, excesivi. Nietzsche critică valorile fundamentale ale societății ultra-raționalizate în care trăia, ajungând la negarea principiilor enciclopediste ce exclud vitalismul existenței.

Conceptul de “voință de putere” joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care acesta este pentru el – în sens metafizic – un instrument pentru înțelegerea lumii: “esența cea mai intimă a existenței este voința de putere”. Proiectul lui de reevaluare a conceptelor tradiționale ale metafizicii va antrena abolirea valorilor idealiste, în special ale creștinismului, dar și ale istoricilor. Voința de putere este analizată ca relație internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii, ca pathos fundamental, și nu numai ca dezvoltare a unei forțe. Această concepție permite depășirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli și a speranței într-o lume de dincolo, acceptarea vieții în ceea ce comportă ea ca aspirație spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic și intelectual, ci reprezintă o tendință în evoluție, așteptată și dorită de om: “Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit” (Așa grăit-a Zarathustra). Omul este așadar o punte între maimuța antropoidă și supraom, un element tranzitoriu în evoluție (cf. parabola acrobatului din Zarathustra).

Pornind de la premisa voinței de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor și afectelor, conștiința nefiind decât perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forțelor subconștiente. Nietzsche face distincție între morala celor slabi și cea a celor puternici. Astfel, în concepția lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei frumuseți morale și a se convinge de propria-i superioritate.

Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, ale filosofiei oficiale universitare, negând ideile de civilizație și acelea ale democrației. Pentru el, doar arta este singurul factor care justifică viața. În Die Geburt der Tragödie (“Nașterea tragediei”), opune și asociază figurile dionisiace și cele apollinice, ambele născute din beția simțurilor. Prima este o beție a descărcării de energie, a doua o beție pur vizuală. În consecință, Nietzsche adaugă o a treia formă: forța voluntară care se manifestă în arhitectură.

Nietzsche este cel care a spus ca Dumnezeu e mort. Idee care a primit două interpretări majore: prima susține faptul ca Nietzsche vorbește despre moartea Dumnezeului creștinilor, iar a doua interpretare vorbește despre moartea Dumnezeului filosofilor (el prevăzuse agonia metafizicii odată cu manifestarea spiritului rațional socratic care a distrus principiile omului dionisiac ce urmărea extazul prin beție, concupiscența și alte forme de manifestări extatice obținute prin exacerbarea simțurilor).

Nietzsche este considerat un filosof vitalist. El propovăduiește toate virtuțile omului sănătos, ale omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care știe să susțină pe umerii săi libertatea. Ca o ironie a celor susținute, Nietzsche a fost toată viața sa un om bolnav. Motivul principal pentru care el renunță la cariera universitară este boala sa care se înrăutățise.

Se spune că precursorul lui Nietzsche ar fi fost Schopenhauer, care prin lucrarea Lumea ca voință și reprezentare îl determină pe Nietzsche să “îndrepte” conceptul de voință, alăturându-l puterii care devine esențială în afirmarea individului. După o interpretare a lui Constantin Noica. Heidegger ar duce conceptul mai departe vorbind despre voința ca voință. 

Text preluat: Wikipedia


  • Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
  • Contactați-ne oricând.
  • Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook (conținut exclusiv).
  • Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservatorContează pe ȘTIRI ce contează!


Vă recomandăm și:

Cum și-a arogat Ursula von der Leyen puteri în dauna statelor naționale din UE

Din ce în ce mai îndatorați! Datoria externă a României a crescut cu 14 miliarde de euro în primul semestru din 2024, ajungând la 182 de miliarde euro

Candidaturile pentru diaspora la alegerile parlamentare au fost definitivate – în cursa electorală intră 18 partide și doi independenți

Lasă un răspuns