23 octombrie 1975 | Părintele Constantin Sârbu – un mare slujitor al altarului | VIDEO

„M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos!”

Constantin Sârbu s-a născut la 10 ianuarie 1905, în comuna Cavadineşti, județul Covurlui, în familia lui Gheorghe şi Maria Sârbu, ţărani săraci şi buni ortodocşi. La vârsta de un an i-a murit mama, fiind luat în creştere de bunicii săi după tată şi ei muncitori cu braţele. Când a împlinit trei ani, s-au mutat cu toţii la Galaţi, câştigându-şi existenţa muncind pe la alţii. După absolvirea şcolii primare la Galaţi, ca premiant, bunicii s-au mutat la fiul lor (fratele tatălui său) în comuna Smârdan, aproape de Galaţi, şi l-au luat cu dânşii. La scurt timp, îi moare bunicul, iar el şi bunica sunt alungaţi de nora din casă şi îşi găsesc sălaş într-o cămăruţă nelocuită din curtea bisericii satului. Aici, bunica munceşte cu ziua, iar el slugăreşte la oamenii din sat fără simbrie, numai pentru mâncare. Pierde, astfel, patru ani de şcoală, până la vârsta de 15 ani.

La îndemnul bunicii, în 1919, susţine examen de admitere la Seminarul Teologic „Sf. Andrei” din Galaţi şi reuşeşte al treilea din 500 de candidaţi, în prima serie de elevi după primul război mondial. Deşi era premiant în fiecare clasă, n-a fost scutit de plata taxelor şcolare şi, spre a nu fi scos din seminar, munceşte noaptea la fabrica de cherestea, iar ziua pe la negustori în prăvălie şi meditează băieţi de oameni cu stare. În aceste condiţii, a reuşit să termine cursul superior în doi ani, promovând câte două clase într-un an, ultima clasă, a VIII-a, absolvind-o la Seminarul din Roman.

În toamna anului 1925 s-a înscris la Facultatea de Teologie şi la Conservatorul de Muzică din Bucureşti. Până să-şi găsească un mijloc de existenţă, a dormit doi ani pe jos într-o mansardă din Piaţa Amzei, iar după ce gazda nu l-a mai primit, a dormit prin Gara de Nord, în sala aşteptare, apoi, în căminul studenţesc V. Bolnavu, clandestin, după orele 11, 00 noaptea, când se culca administratorul, în locul băieţilor plecaţi la petreceri sau împărţind patul cu vreun coleg milostiv. Mânca la cantina Gutenberg, după orele 14, 30, din ce rămânea de la cei care luau masa cu cartela. Mai târziu, în 1927, a intrat în Ateneul STB (Societatea de Tramvaie Bucureşti) ca maestru de muzică şi s-a încadrat benevol în lucrarea misionară de la biserica Zlătari, ca administrator şi colaborator al celor două reviste parohiale „Ortodoxia” şi „Fântâna Darurilor”, înjghebând un cor de credincioşi care vreme de peste 30 ani au cântat la această biserică.

Dovezi de vrednicie

După terminarea studiilor, în 1929, neputând găsi o parohie în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, s-a angajat cântăreţ la biserica Lucaci din Capitală, unde a funcţionat aproape cinci ani, până în 1934. La această parohie tânărul Constantin Sârbu va organiza un cor şi va preda muzică la Şcoala de fete Lucaci. Totodată, timp de un an de zile se va implica în activitatea misionară întreprinsă de Asociaţia „Patriarhul Miron”, ca urmaş al lui Nicolae Lungu, la ţinerea corului.

În 1934 se va muta la Huşi, unde prin solicitarea episcopului Nifon Criveanu, care la 15 august îl hirotonea ca diacon, iar a doua zi ca preot III la Catedrala episcopală din Huşi, locuind în curtea centrului eparhial. Ulterior, pentru că avea „o voce foarte frumoasă” şi pregătirea necesară, acelaşi episcop îl va numi director al Şcolii de cântăreţi din Huşi şi profesor de Sectologie, Catehism şi Muzică vocală, iar pe plan administrativ membru al Judecătoriei Protopopiatului Fălciu.

În calitate de director va reorganiza şcoala după modelul seminarial, cu internat (pentru 45 elevi din 105 înscrişi), cantină, bibliotecă, repetitor şi farmacie pentru elevi. Totodată sporeşte fondurile şcolii şi începe să strângă material lemnos şi cărămidă pentru construirea unui local modern. Până la ridicarea localului proiectat, pentru cele patru clase, care funcţionau în două chilii insalubre de la Episcopie, va închiria o casă cu etaj, numită „Casa Vasuta”.

Pe plan social, părintele Sârbu a contribuit foarte mult în 1934 prin înfiinţarea şi coordonarea „Frăţiei Sf. Apostoli Petru şi Pavel”, pe care poporul o considera ca „Oastea Domnului” în această eparhie. El era preşedinte activ, iar onorific era chiriarhul care uneori participa la adunările care se ţineau la catedrală.

Pentru activitatea sa deosebită în misiunea pastorală şi de educare a cântăreţilor bisericeşti, episcopul îi va conferi rangul de iconom, pentru ca la 1 martie 1938 să-l numească ca al doilea protoiereu al judeţului Fălciu.

Un alt merit al părintelui Sârbu la Huşi este ridicarea azilului de bătrâni şi copii orfani, de care oraşul avea atâtea nevoie. Totul se pare că a pornit chiar de la părintele nostru, atunci când „un grup de credincioşi din oraşul Huşi, întruniţi în locuinţa preotului C. Sârbu din str. Ghica Vodă, nr. 10, în vederea unei consfătuiri privitoare la nevoile locale”, a hotărât înfiinţarea unui „comitet de iniţiativă”, pentru strângerea de fonduri necesare construcţiei. O delegaţie în frunte cu cu preotul nostru avea menirea să sensibilizeze autorităţile locale în vederea obţinerii unui teren cât mai bun. Acesta avea să-l primească chiar de la chiriarh, după ce primăria restituise bucata de pământ din apropierea Huşilor, cunoscut „la Dealul Schitului”. Tot Episcopia va furniza mai multe produse necesare ridicării construcţiei. La această iniţiativă, părintele avea să fie ajutat foarte mult şi de soţia sa, cu „lucrul femeii”. Până la mutarea sa în Bucureşti, părintele va ridica „o impunătoare clădire” în roşu, cu 22 camere şi va demara lucrul la refacerea bisericii fostului schit, planurile şi devizele fiind aprobate.

Întrucât soţia sa, Maria Sârbu, licenţiată în Litere şi Filozofie şi scriitoare, fusese încadrată profesoară de Limba germană şi franceză la liceul „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti, începând cu data de 1 noiembrie 1938 este transferat de la Huşi la parohia nou înfiinţată Parcul Călăraşi, din cartierul Vergului, fără biserică şi fără casă parohială, într-un cartier muncitoresc şi sărac (la intersecţia dintre Calea Călăraşilor şi Şoseaua Mihai Bravu).

Pentru început, prin bunăvoinţa doctorului Victor Gomoiu, ctitorul şi directorul Aşezămintelor Regina Elena, instalează în subsolul acestui spital o capelă, unde slujeşte fără salariu timp de doi ani, până la 1 aprilie 1940 când postul este înscris în bugetul Ministerului Cultelor. „În clădirea de la poarta spitalului, spune Maria Dumitrescu-o credincioasă care l-a cunoscut pe părintele-, bolnavul cobora mai întâi cele câteva trepte ce duceau în micuţul paraclis de la subsol şi îngenunchind la altar primea binecuvântarea părintelui Constantin şi cu nădejdea în suflet intra apoi la vestitul chirurg Victor Gomoiu. La dangătul clopotului din Bariera Vergului, micuţul locaş de rugăciune se umplea de credincioşi. De aici a pornit dorinţa de a se ridica monumentala biserică „Sf. Constantin şi Elena”.

În această capelă va sluji, ca doctor al sufletelor celor care erau trataţi de medici – ca doctori ai trupului -, dar şi al celor din parohie, timp de şapte ani, până la ridicarea bisericii de pe Bulevardul Muncii- Bariera Vergului.

Întâi de toate, are mari greutăţi în obţinerea terenului pentru construirea bisericii, la intersecţia străzilor Mihai Bravu cu Calea Călăraşi, pe care reuşeşte să-l scoată din zone verde şi să-l treacă în perimetrul construibil, dar întâmpină dificultăţi la expropriere din partea proprietarilor. Apelează la Justiţie şi face memorii către autorităţi, ajungând până la generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, care apreciază cazul cu bunăvoinţă şi intervine personal la Primăria Capitalei şi la Comisia de Arbitraj. Situaţia terenului se clarifică abia în 1942 şi cu sprijinul patriarhului Nicodim.

La ridicarea acestui mult dorit locaş de cult la jertfa pe care o va depune se adăugase moartea soţiei sale, în anul 1941, rămânând astfel ca pe cele două fetiţe ale sale să le fie şi tată şi mamă.

Mareşalul – ctitor

Mareşalul Antonescu va accepta propunerea făcută de părintele Sârbu, ordonând susţinerea ctitoriei cu cele necesare. Astfel, va deveni ctitor, după cum va participa şi la momentul punerii pietrei de temelie.

Punerea pietrei de temeliei a viitoarei biserici s-a săvârşit la 28 iulie 1943, în prezenţa mareşalului Ion Antonescu, a soţiei sale şi altor reprezentanţi ai autorităţilor statului, solemnitatea religioasă fiind oficiată de un sobor de 15 clerici, în frunte cu arhimandritul Melchisedec, delegatul patriarhului Nicodim Munteanu.

Parohul Constantin Sârbu, în cuvântul său, a mulţumit mareşalului şi Primăriei Capitalei pentru ajutorul pe care l-au acordat, anunţând totodată că noul lăcaş de cult va avea şi un subsol impunător, cu săli de lectură şi o sală de conferinţe, altfel spus „biserica culturii”. „Deasupra, continuă părintele, sub măiastra catapeteasmă va fi biserica credinţei. Şi mai târziu, nădăjduim să înfiinţăm un orfelinat pentru fetiţe, o cantină pentru infirmi şi bătrâni, asupra cărora văpăile acestui altar să-şi reverse lumina alinătoare”.

Însă, pe lângă greutăţile inerente la o astfel de întreprindere, vor apărea şi altele. Una va fi provocată chiar de protoiereu, preotul Gheorghe Georgescu-Silvestru, care într-o adresă din 25 iunie 1943 către mareşalul Antonescu se oferea să ridice biserica „pe socoteala sa”, susţinând că „întâmpină dificultăţi din partea preotului paroh C. Sârbu”. Totodată, pentru a-şi atinge scopurile, protoiereul îl denigra pe părintele Sârbu, arătând că ar fi „discipol” al preotului Toma Chiricuţă de la biserica Zlătari, la rândul lui fost elev al „ereticului” Tudor Popescu, fost preot la „Cuibul cu barză” şi că „în purtarea sa preoţească şi misionară ascunde o latură neortodoxă lucrând camuflat în Oastea Domnului, fracţiunea reprezentând o rătăcire protestantă a fostului preot Trifa şi acela caterisit”. Pentru susţinerea celor arătate, protoiereul solicita o audienţă la mareşal.

La 11 august 1943, protoiereul Georgescu primea de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri următorul răspuns: „În urma anchetei făcute la parohia Parcul Călăraşilor din Bucureşti, Ministerul a hotărât ca Pr. C. Sârbu să continue lucrarea începută, iar P. C. Voastră să fiţi a vă îndruma a vă plasa dania în altă parte, de pildă în enoria Mihai Bravu, care se găseşte în imediata vecinătate şi are grabnică nevoie de biserică”.

Astfel, mareşalul Ion Antonescu avea să susţină foarte mult ridicarea bisericii. Numai în perioada 10 aprilie-1 decembrie 1943, potrivit unei note-raport prezentată Conducătorului Statului de către directorul său de cabinet, pentru acest locaş se alocaseră: 5 milioane lei fonduri; materiale din depozitul Armatei în valoare de 7.866.600 lei; transporturi cu camioanele militare în valoare de 5.200.000; lucrări executate cu meseriaşi militari şi prizonieri în valoare de 6.051.000 lei, până la sfârşitul anului 1943 ajungându-se la cupolă.

Cinema pentru catehizare

La sfârşitul lunii ianuarie 1944, părintele Sârbu solicita Conducătorului statului un aparat de cinematograf, un diapozitiv, un pian şi o orgă de la Serviciul de Capturi al Armatei, în vederea folosirii lor în scopuri misionare în sala de la subsolul bisericii, care în curând trebuia să fie terminată. Finalizarea construirii bisericii se prevedea pentru 20 noiembrie 1944, pentru aceasta mai fiind nevoie de suma de 50 milioane lei.

În anul 1947, în timpul foametei din Moldova, a organizat colecte de alimente şi îmbrăcăminte de la enoriaşi, pe care le-a transportat cu două vagoane în satele înfometate Dancu şi Cârlig, de lângă Iaşi. Pentru această faptă, Mitropolia Moldovei i-a mulţumit în scris, iar Patriarhia Română i-a acordat crucea de iconom stavrofor.

Pentru finalizarea lucrărilor începute la biserică, părintele Sârbu va încerca strângerea de fonduri prin organizarea unor manifestări religioase şi culturale. Astfel, duminică, 17 februarie 1946, orele 16, 00, organiza un concert ţinut de corul parohiei „Parcul Călăraşi” Vergului, cu solişti de la Opera Română şi Societatea de Radio, urmat de o conferinţă, însoţită de „proiecţii luminoase”, ţinută de Olga Greceanu. Toate acestea erau precedate dimineaţa de o Sf. Liturghie oficiată de un sobor de preoţi, în frunte cu episcopul Nifon Criveanu, fost mitropolit al Olteniei. Acţiunea se desfăşura „în folosul construcţiei bisericii, potrivit invitaţiei din care am extras aceste informaţii.

Pentru susţinerea de concerte religioase din partea parohiei, dar şi pentru răspunsurile la slujbele care se ţineau, în perioada 1946-1947 părintele Sârbu a pus bazele unui cor bisericesc de 80 de persoane, cu sprijinul cântăreţului Damian Constantin. Al doilea dirijor al acestui cor parohial a fost profesorul de muzică Victor Giuleanu, până în 1948, când s-a produs o scindare. Profesorul Giuleanu a plecat cu o parte a corului la biserica Calist, pentru ca la Bariera Vergului să vină ca dirijor compozitorul Gheorghe Bazavan, până în 1949 când a fost trimis de autorităţi la Canal. Dirijorii erau salariaţi, iar membrii corului erau voluntari, unii fiind pensionari, intelectuali sau chiar un funcţionar al Ministerului Afacerilor Interne. Corul va funcţiona până în 1952, când a fost desfiinţat la presiunea autorităţilor. Iniţial repetiţiile se făceau la subsol, apoi în biserică. Unele concerte au fost transmise la Radio.

La 28 noiembrie 1948 acest cor parohial ţinea un concert religios în biserică. Conform notei date la Securitate, care prezintă acest moment, preotul Sârbu „a pus o fetiţă să recite «Iisus e veşnic călător», care nu era în program”, apoi, după terminarea concertului, „a rugat corul să cânte «Pre Tine Te lăudăm Doamne, compus de Sabin Drăgoi»”. La sfârşitul momentului artistic, preotul „a îndemnat pe credincioşi să vină la biserică să asculte concertele religioase”, mai ales cel prevăzut pe 19 decembrie, cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, moment în care se va face şi „un pom de Crăciun pentru copiii care vor primi cadouri”. La sfârşitul acestui concert, Olga Greceanu „a vorbit credincioşilor despre cuvântul «păcat», în care a arătat că odată ce un creştin a greşit Dumnezeu s-a îndepărtat de el şi nu-i mai ajută la nimic, şi a dat unele exemple din psalmii lui David. Susnumita, se continuă în nota informatorului MC, printre altele a mai arătat că viaţa este aşa de grea şi trebuie să ne pregătim în vederea ceasului care se apropie”.

Conferinţe în biserica Vergului a mai ţinut Olga Greceanu şi în alte ocazii despre „misiune”, „sfinţi” sau a prezentat filmul „Giulgiul Mântuitorului”, în această acţiune înscriindu-se şi participările părintelui Gala Galaction (la trei manifestări), ale profesorului Teodor M. Popescu, cu probleme de istorie bisericească, ale părintelui Toma Chiricuţă, cu două predici cu subiecte din Evanghelie, ale profesorului Constantin Pavel şi ale publicistului Gheorghe Lungulescu, fost gazetar la „Universul”, cu un cuvânt despre colindele la români.

Alături de aceste manifestări, începând cu anul 1948, cu aprobarea Patriarhiei, părintele Sârbu a iniţiat şi întreţinut „o adunare creştină de evanghelizare”, care treptat s-a transformat chiar în Oastea Domnului, întrucât mulţi participanţi erau foşti membri în această organizaţie religioasă. Activitatea acesteia s-a desfăşurat în subsolul bisericii, până în 1951 când a fost interzisă de autorităţi.

După întreruperea lucrărilor în anul 1944, din cauza bombardamentelor, continuă zidirea bisericii cu contribuţia credincioşilor, pe care o finalizează până la tencuială, în anul 1949. Sfinţirea mare a bisericii va fi săvârşită în Duminica Floriilor a aceluiaşi an (17 aprilie) de către fostul mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu.

Îngrijorările Securităţii

Despre activitatea părintelui Constantin la biserica din Parcul Călăraşi deţinem câteva mărturii. Astfel, conform unei note a Securităţii, din 27 septembrie 1948, aflăm că în duminica de 26 septembrie, la această biserică, 21 de perechi au fost cununate religios, slujbă oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu episcopul Pavel Şerpe. Îngrijorător pentru Securitate, în nota amintită, era prilejul oficianţilor de a-i îndruma pe noii căsătoriţi în credinţa creştină, încurajându-i să-şi crească copiii, potrivit învăţăturii creştine. Astfel, arhiereul amintit „a ţinut o predică în care îndemna pe cei căsătoriţi să fie credincioşi aşa cum strămoşii noştri şi-au clădit puterea pe credinţă”. Apoi a luat cuvântul preotul Gheorghe Iliescu, „care a îndemnat, ca şi arhiereul, pe cei căsătoriţi să nu uite sfatul şi învăţătura lui Hristos. A subliniat că din căsătoria lor trebuie să rezulte copii, pe care viitoarele mame să-i crească în credinţa noastră strămoşească. «Vouă mame viitoare vă revine marea misiune să treziţi în conştiinţa copiilor voştri credinţa în Biserica noastră. Mai ales astăzi când biserica se află la răspântii de vijelii, vă recomand cu toată căldura să dezvoltaţi în tinerele vlăstare conştiinţa că sunt creştini şi mai presus de toate români»”.

Seria predicilor era încheiată de parohul bisericii, preotul Constantin Sârbu, „care a accentuat şi mai mult nevoia ca tinerii să fie crescuţi în respectul credinţei, dând exemplul unei mame poloneze din vremea când Polonia era sub ocupaţia ruso-austro-germană: Cancelarul Bismark într-o inspecţie pe care a făcut-o la o şcoală din teritoriile ocupate de Germania a pus pe un elev de şcoală să spună «Tatăl nostru» în limba germană. Şcolarul polonez a spus «Tatăl nostru» în poziţia severă de drepţi, după aceea l-a rugat să spună «Tatăl nostru» şi în limba poloneză. Elevul, la auzul că urmează să spună «Tatăl nostru» în limba poloneză, a îngenuncheat în faţa cancelarului Bismarck, a luat poziţia cu ochii spre cer şi cu mâinile încrucişate, a spus «Tatăl nostru» atât de mişcător, iar când a ajuns la: «…şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne mântuieşte de cel rău», ochii i s-au umplut de lacrimi. În urma acestei stări în care se afla copilul, Bismarck l-a întrebat cine l-a învăţat să spună aşa de frumos «Tatăl nostru», copilul a răspuns că mama. Şi, a continuat în predică părintele Sârbu, vouă vă recomand exemplul mamei poloneze, să vegheaţi ca tinerii să fie crescuţi în respectul pentru credinţă, fiind ea ne-a dat tăria altădată şi ne-o dă şi acuma”.

În 1951, părintele Sârbu a înfiinţat o cantină în subsolul bisericii, „unde făceam serviciul pentru săraci”, după cum spunea chiar el într-un interogatoriu din ancheta orchestrată de Securitate în 1954. Aceasta avea să funcţioneze până l-a sfârşitul aceluiaşi an, când a fost desfiinţată la presiunea autorităţilor. Totodată în parohie funcţiona şi o bibliotecă de carte religioasă, de la care credincioşii puteau împrumuta volume.

Toată această prodigioasă activitate pe teren pastoral-misionar evident că nu era bine văzută de către autorităţile statului, astfel încât părintele nostru va avea de suferit. Era urmărit din 1948, prin diferiţi informatori trimişi de Securitate să „supravegheze” îndeaproape activitatea bisericească care se desfăşura la biserica Vergului. Mai ales că se tot vorbea de faptul că la ridicarea bisericii fuseseră puşi să lucreze prizonieri sovietici. Evident că Securităţii îi trebuiau câteva motive pentru încarcerarea preotului Sârbu.

Un astfel de motiv la constituit „minunea” din vara anului 1949, atunci când pe o fereastră a bisericii Vergului, sub formă de „umbră”, apăruse o „cruce”. După apariţia acestei „minuni” evident că a început să se închege un pelerinaj la biserica Vergului. Întâmplarea, în zvonul vremii, era legată de cel care ridicase biserica, mareşalul Antonescu care fusese condamnat la sugestia sovieticilor, şi astfel, fenomenul căpăta o calificare politică, net anticomunistă. Întreaga situaţie a pus pe jar autorităţile statului, mai ales că biserica se afla în apropierea centrului Capitalei.

A urmat cercetarea de către Securitate a părintelui, în perioada 15-21 iunie 1949. Însă, a fost eliberat, probabil la intervenţia autorităţii bisericeşti.

Următoarea arestare şi cea care avea să-i marcheze restul vieţii s-a consumat la 12 ianuarie 1954, atunci când locuinţa avea să-i fie şi percheziţionată. Era învinuit de „uneltire contra ordinii sociale”.

A fost supus la numeroase anchete dure şi interminabile, fiind interogat asupra mai multor aspecte: activitatea din timpul studenţiei; perioada Huşi; relaţia cu Constantin Dărăşteanu, iniţiatorul mişcării de rezistenţă „Salvatorii României”; activitatea pastorală la parohia de la Bariera Vergului; ridicarea acestei biserici; funcţionarea şi scopul cantinei, corului bisericesc cu concertele ţinute şi relaţiile cu alţi preoţi şi teologi. Practic întreaga sa viaţă este prinsă în aceste interogatorii consemnate din dosarul penal. Un exemplu în acest sens este programul săptămânal al părintelui şi care suna astfel: „luni, curăţarea bisericii; marţi, după amiază dezlegări, molitve etc.; miercuri, uneori câte o sfeştanie şi Sf. Maslu, iar după amiază vecernie şi acatist; joi şi luni, între 17-20, participa la Corul Preoţilor de la biserica Sf. Ecaterina; vineri, dimineaţă sfeştanie şi Sf. Maslu la credincioşi, iar la biserică acatist, paraclis, dezlegări, molitve, spovedanie, împărtăşanie, iar „dacă mai aveam timp mai citeam ceva din revistele noastre de specialitate teologică şi mă pregăteam pentru duminică”; sâmbătă, dimineaţă utrenie, Sf. Liturghie, parastase, iar după amiază vecernia; duminică, Sf. Liturghie, uneori după amiază vecernie.

A fost interogat în mod stăruitor asupra sprijinului pe care l-a primit la ridicarea bisericii de la mareşalul Antonescu, pe care l-ar fi pomenit şi după 23 august şi pentru care ar fi săvârşit parastase, ca şi pentru Corneliu Codreanu (interogatoriul din 8 iulie); că ar fi iniţiat şi organizat activităţi ale Oastei Domnului la Huşi şi la Bariera Vergului, din 1951 (21 aprilie); că ar fi iniţiat „botezuri legionare”, de fapt botezarea unor copii de către legionari, ceva normal mai ales în timpul guvernării naţional-legionare (15 ianuarie); că la cantina pe care a înfiinţat-o în 1951 ar fi angajat o bucătăreasă legionară, care înainte lucrase la cantinele „Ajutorului legionar” (14 ianuarie).

Ancheta a pus accent pe relaţia părintelui cu Constantin Dărăşteanu, fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, iniţiatorul unui grup de rezistenţă anticomunistă. Potrivit interogatoriului din 14 ianuarie, în 1951 Dărăşteanu l-a vizitat pe părintele Sârbu de 2-3 ori la biserică. „Am dedus, spune părintele, că este naţionalist prin faptul că a apreciat lucrarea de zidire a bisericii şi de funcţionare a cantinei, precum şi organizarea ei, spunând că este folositoare naţiunii”.

În interogatoriul din 19 aprilie 1954, aflăm de la părintele că a fost vizitat de Dărăşteanu la cancelaria parohială, care i-a arătat o ştampilă de cauciuc care avea un cerc în mijlocul căruia era scris „Tito” şi desenată o cruce, sub care era înscrisul „Fiţi cu ea!”. Acest simbol dorea să-l multiplice prin manifeste, cu ajutorul părintelui Sârbu, care a refuzat, spunând: „Să răspândească în rândurile populaţiei orice semne ar vrea el şi numai semnul crucii să nu-l difuzeze, fiindcă pune biserica într-o situaţie defavorabilă”. „Manifestele antidemocratice, continuă părintele în interogatoriu, mi-a spus Dărăşteanu că le răspândeşte în scopul de a crea în rândul populaţiei o stare de spirit nefavorabilă regimului din RPR şi că prin acţiunile lui «salvează» naţia şi biserica. De asemenea, susnumitul mi-a spus că a comunicat prietenilor lui numele meu ca preot. Susnumitul m-a întrebat dacă religia admite vărsarea de sânge. Eu i-am răspuns că nu admite. La aceasta Dărăşteanu mi-a răspuns revoltat că ce fel de religie este asta care nu admite vărsarea de sânge când e vorba de «apărarea naţiei», rămânând foarte nemulţumit de răspunsul pe care i l-am dat”.

La acestea se adăuga sprijinul lui Hintermeyer Bertha, femeia care se ocupa de buna funcţionare a cantinei, în vara anului 1951, care a ascuns armamentul primit de la Dărăşteanu pe care îl avea în posesie şi ţinut într-un loc nesigur, lucru care s-a făcut fără ştirea părintelui nostru.

Pentru conturarea unui portret de legionar şi anticomunist convins, anchetatorii l-au acuzat pe părintele şi de faptul că a ridicat biserica Vergului cu ajutorul legionarilor, când de fapt aceştia doar au stins varul, dar şi pentru folosirea prizonierilor sovietici la construirea gardului de incintă al parohiei.

La 9 octombrie 1954, părintele Constantin Sârbu era condamnat prin Sentinţa nr. 2168 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 8 ani închisoare şi 3 ani interdicţie corecţională, pentru “uneltire contra ordinii sociale”, prevăzut şi pedepsit de art. 209, punctul 4 şi delictul de “deţinere şi necedare către RPR a valutei”, prevăzută şi pedepsită de articolele 1, 2, 3, 5 şi 14 din Legea nr. 284/1947, alături de alţi 23 inculpaţi pentru participare la mişcarea de rezistenţă “Salvatorii Neamului”. Ulterior, la 10 decembrie 1954, prin Decizia nr. 2447 părintelui i se respingea recursul pe care îl solicitase.

După condamnare, părintele Sârbu a fost purtat prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955),Gherla(1956-1962) şi Dej (1955) şi lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) şi Salcia (1959). La Gherla era văzut ca un veritabil “legionar”, deşi nu fusese nici membru, nici simpatizant al Mişcării legionare, fiind pedepsit, la 15 februarie 1957, cu 6 luni cu ridicarea dreptului de a primi pachet, deoarece la o percheziţie în celulă i se găsise “obiecte interzise”sau la 14 iunie 1958 cu “7 zile izolare”, deoarece i se găsise“un carnet scris”.

Din cauza regimului de tortură şi înfometare, părintele avea să se îmbolnăvească, la Gherla, în 19 septembrie 1961, fiind diagnosticat cu “boală ulceroasă duodenală”. De altfel, fusese torturat extrem de dur, după cum avea să mărturisească ulterior unui apropiat: “M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos»”.

La Poarta Albă a putut primi pachete de la fiicele sale Ana şi Irina Sârbu. Aşa s-a întâmplat la 23 iunie 1955, când Irina avea să-i aducă tatălui său mai multe produse alimentare, gest repetat la 22 octombrie şi de Ana la 23 noiembrie acelaşi an.

Deşi trebuia eliberat la 8 ianuarie 1962, părintele Sârbu nu va cunoaşte libertatea. Aceasta deoarece la 4 decembrie 1961, prin Decizia nr. 16.333 a Ministerului Afacerilor Interne, părintele va fi trimis în “domiciliu obligatoriu” la Viişoara, pentru 24 de luni. Aflat în noua sa detenţie, părintele va solicita tratarea reumatismului, care îl supăra, printr-o cură balneară la Govora. Nu i se va aproba decât pentru Amara pe o perioadă de 21 zile.

Despre perioada Viişoara a părintelui Sârbu avem preţioasa mărturie a părintelui Calciu, care l-a găsit atunci când şi el fusese trimis în acelaşi loc cu domiciliu obligatoriu.

La 9 ianuarie 1964, la expirarea domiciliului obligatoriu Ministerul Afacerilor Interne arăta printr-o adresă că părintele Sârbu nu era semnalat cu “manifestări duşmănoase” şi astfel se propunea eliberarea sa. Ceea ce se va proceda la 25 februarie 1964, când părintele nostru declara că îşi stabileşte domiciliul în Bucureşti, bulevardul Muncii, nr. 2, gândindu-se probabil că îşi va revedea biserica pe care o ridicase şi slujise odinioară.

Însă, nu i s-a permis să revină la biserica sufletului său. Totuşi dorea cu orice preţ să slujească Domnului. Aşa că a solicitat chiriarhului cea mai săracă biserică din Bucureşti, faţă de care patriarhul Justinian l-a întrebat: “Ce să-ţi dau eu Sârbule? – Cea mai săracă biserică din Bucureşti, Prea Fericite! – Ştiu eu, a zis Patriarhul, că orice biserică ţi-oi da ţie, tu faci din ea o grădină!”. Şi aşa a fost.

Astfel, începând cu 8 aprilie 1964 părintele slujea din nou, de data aceasta în biserica Sapientei, care fusese închisă timp de 40 de ani. Potrivit unei credincioase de la Sapientei, aflăm că biserica se afla într-o stare avansată de degradare: “Cheile de la biserică şi de la casa parohială le-a primit părintele doar după câteva zile de la venirea lui, dar nu se putea muta în casa parohială întrucât era ruinată; acoperişul stricat, zidul dinspre grădină deteriorat. Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, părintele a locuit în cămăruţa ridicată de noi în curte. Când am intrat în biserică am văzut că şi ea era deteriorată. Prin pereţi se vedea afară, ploua în biserică. Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos lespezi de piatră unele înclinate, altele lipsă, păianjeni pe pereţi. Am scos statuile şi am făcut curat. Părintele s-a rugat mult, în genunchi şi cu lacrimi pentru lucrarea sa”.

Aici, la biserica Sapienţei, părintele Sârbu va constitui şi o bibliotecă de împrumut, cu multe volume cu caracter religios şi foarte căutate de care frecventau acest locaş. Această situaţie însă a atras atenţia autorităţilor care au închis-o temporar sub pretextul unor verificări, apoi definitiv.

Părintele Sârbu era nelipsit pe plan social, îngrijindu-se îndeaproape de cei săraci, precum făcuse la Huşi sau la Bariera Vergului. Mai mult decât atât, reuşea cu succes să-i implice şi pe credincioşii săi, realizând astfel o veritabilă comuniune, unde dragostea de semen se regăsea.Astfel, potrivit mărturiei unei credincioase aflăm că “părintele a dispreţuit bunurile pământeşti, dar s-a îngrijit de cei în suferinţă: bolnavi, văduve, orfani. Nu-i plăcea şi nu accepta cerşetori la uşa bisericii, dar avea evidenţa unor persoane în vârstă, fără pensie şi fără nici un sprijin. Căuta să-i afle în tot Bucureştiul; avea evidenţa lor şi le trimitea regulat ajutoare. Credincioşii bisericii şi alţi apropiaţi de noi căpătaseră o încredere nelimitată în multiplele acţiuni pe care le întreprindea părintele Sârbu, încât răspundeau la toate solicitările lui fără a cunoaşte repartizarea fondurilor şi a ajutoarelor”. Într-o altă împrejurare, părintele săvârşea o sfeştanie în locuinţa unei credincioase sărace din parohie, exclamând: “Tare mă simt bine în casa săracului!”.

Ultima perioadă a vieţii părintelui nostru a fost marcată de ulcerul provocat de regimul din detenţie, dar şi de urmărirea Securităţii. Potrivit mărturiei unei credincioase de la biserica Sapienţei, la sfârşitul fiecărei slujbe, în timpul miruirii, părintele Sârbu făcea apel la enoriaşi pentru a cerceta biblioteca şi a împrumuta cărţi pentru luminarea sufletului. Acest lucru a fost sesizat de către oamenii Securităţii, care supravegheau îndeaproape fenomenul cultural-religios de la biserica Sapienţei, dispunând închiderea bibliotecii. Totodată părintele era frecvent chemat şi anchetat la Securitate.

Internat şi operat în spital, părintele avea să-şi presimtă sfârşitul. A cerut un preot pentru a se împărtăşi ultima oară. Aşa a venit părintele Ilarion Argatu găsit la mănăstirea Antim. Ultimele momente din viaţa părintelui nostru le avem descrise într-o mărturie a unei credincioase de la Sapienţei: “Pe atunci nu înţelegeam de ce părintele Argatu, parcă, tot încerca să-i aşeze perna. Abia apoi ne-a spus că pe când îl împărtăşea a văzut aureolă în jurul capului lui. În primul moment a crezut că perna este colorată. Apoi, însă, şi-a dat seama că este aureola unui mare «ales» al lui Dumnezeu. După ani şi ani, când părintele Argatu stătea de vorbă cu vreun credincios al bisericii Sapienţei reamintea totdeauna această descoperire ce i-a fost dăruită lui de Dumnezeu pentru a o face cunoscută tuturor: aureola cu care l-a încununat Dumnezeu pe părintele Constantin Sârbu”.

Astfel, în data de 23 octombrie 1975, părintele Constantin Sârbu era chemat de Domnul”.

• Adrian Nicolae Petcu și Gheorghe Vasilescu, Revista Rost nr. 32 din octombrie 2005, integral pe Buciumul

---

• Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
• Contactați-ne oricând.
• Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook (conținut exclusiv).
• Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

---

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!