Dumitru Bordeianu, mărturisitorul transfigurat în iubitor de vrăjmași! | VIDEO
Cu Bordeianu Dumitru (Mitică) m-am întâlnit odată la Bucureşti la o adunare a foştilor deţinuţi politici, la care a participat şi el. Am aflat întâmplător că era în trecere prin Bucureşti, fiind venit tocmai din Australia. Fiind mulţi cei care vroiau să-l abordeze şi el vrând să vorbească cu cât mai mulţi, era înconjurat într-un cerc numeros de deţinuţi, eu nu-l mai recunoşteam, atât era de schimbat după atâţia ani care-şi puseseră amprenta asupra lui. Mi-am făcut loc printre ceilalţi deţinuţi ca să pot ajunge la el, i-am spus cine sunt şi i-am amintit de gestul făcut cu mine în Aiud, pentru care i-am mulţumit încă o dată, dar el mi-a spus că nu-şi aminteşte1.
Venirea mea intempestivă peste ei le-a întrerupt dialogul şi fiecare căuta să-l abordeze şi să nu piardă prilejul de a-l mai întreba câte ceva. Eu n-am mai ajuns să pot sta de vorbă cu el cum dealtfel nici ceilalţi nu şi-au terminat discuţiile pe care le doreau. Un bucureştean l-a urcat în maşină şi dus a fost. Eu am rămas cu această mare datorie nestinsă, măcar să fi putut sta cu el de vorbă mai mult, fiindcă asemenea datorii în astfel de împrejurări nu se pot plăti afară niciodată. Mă gândesc la următorul lucru. Dacă el nu şi-a amintit de acest gest, înseamnă că pentru el opera de binefacere este un fapt obişnuit, pe care-l considera în viziunea lui ca un lucru normal şi nu unul ieşit din comun. Aşa cum l-am cunoscut eu în celula Aiudului, a demonstrat o credinţă puternică şi o trăire aproape mistică.2 Îi mulţumesc încă o dată prin aceste rânduri, pe care i le dedic şi doresc ca Dumnezeu să-i dea sănătate şi multă mulţumire sufletească.
- Iacob Pintilie, Vremuri de băjenie și surghiun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 191-192, apud Fericiți cei Prigoniți
Dumitru Bordeianu s-a născut în 15 august, în anul 1921, în Drăguşeni, judeţul Botoşani, având să crească sub şi să se bucure de oblăduirea Maicii Domnului, atât în familie, cât şi în cele mai întunecate încercări ale vieţii. De mic simte duhul Ortodoxiei mângâindu-l şi ocrotindu-i paşii spre o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu.
Urmează cursurile şcolare în satul natal, iar liceul la Fălticeni şi Storojinet, când intră în Frăţiile de Cruce (1939). O dată cu declanşarea războiului, cu pierderile teritoriale suferite de România, este mobilizat şi lupta pe front, până la Cotul Donului, fiind decorat cu medalia „Bărbăţie şi Credinţa”.
Scapă de arestările din noaptea de 14/15 mai 1948, fiind căutat de poliţişti acasă, nu la Iaşi. Se ascunde la familia unui prieten. Arestat la 12 iunie, fiind trădat Siguranţei de un fost coleg de liceu când se întoarce pentru a-şi susţine examenele din sesiunea de vară, e dus sub ameninţarea pistoalelor la Siguranţă; de acolo, ajunge la Galata, apostrofat constant de a fi „bandit, duşman al clasei muncitoare” şi ameninţat cu moartea.Urmează duba până la închisoarea Suceava, unde comuniştii declanşaseră (cu Turcanu, Bogdanovici şi Popa Alexandru) reeducarea. Regimul celor cinci luni de anchetă făcută numai noaptea, cuprinde: foame, frig, bătăi şi torturi până la leşin, pedepse la izolare, confruntări pentru a declara tot şi care urmăreau slăbirea încrederii în şefi şi între deţinuţi.
În urma procesului din februarie 1949, mascarada a justiţiei, i se dă o sentinţă de condamnare la 10 ani muncă silnică. Perspectiva unei lungi detenţii îl găseşte pe Dumitru Bordeianu hotărât să aleagă Calea Adevărului şi a Vieţii mărturisite în Iisus Hristos.
Reeducarea de la Pitești: de la rezistență, la cadere
În aprilie 1949 e transferat cu un lot de 80 de studenţi legionari la Piteşti; acolo avea să se declanşeze reeducarea prin bătaie şi tortură (ai cărei responsabili sunt cei îndemnaţi la acest „experiment” chiar din Uniunea Sovietică: Nicolski, Zeller, Jianu sau Sepeanu, Dumitrescu sau Goiciu; nu studenţii supuşi la chinuri inimaginabile). Va sta în celulă cu Costache Oprisan (aflat „în vârful piramidei intelectuale româneşti”, la cei 30 de ani ai săi) 11 luni, „cele mai plăcute din închisoare”, intrând împreună în iadul demascărilor.
Până în vara lui 1950 Dumitru Bordeianu avea să reziste oricăror forme de supliciu (înfometare, bătaie primită de la deţinuţii torţionari, degradarea dincolo de limita înţelegerii) până când a căzut în plasa satanei, hotărând în forul său interior să nu mai rostească psalmi (pentru a nu risca să fie surprins); din acel moment s-a prăbuşit ultima redută a rezistenţei interioare; fusese avertizat de tovarăşul (din Securitate, poate chiar Nicolski) care-l anchetase: „De beton armat să fiţi, şi tot o să vă muiem…”
Forţaţi să-şi mănânce fecalele. Se leapădă de Dumnezeu
În camerele şi celulele Pitestiului asista neputincios sau suferă pe propria piele: bătaia până la desfigurare, poziţia fixă – stând pe prici, cu braţele pe genunchi şi cu privirea ţintă înainte – suportată zi de zi, ore întregi încontinuu, demascările scrise şi publice, torturile care îmbrăcau „cea mai degradanta formă, fiind acum administrate de noi, nouă înşine, devenind din victime ale opresiunii, proprii noştri calai”, defăimarea părinţilor, fraţilor şi rudelor, turnarea camarazilor, forţarea de a-şi mânca propriile felcale, blasfemiile verbale sau puse în scena la adresa Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Sfinţilor.În acest sistem halucinant de brainwashing, al alegerii între moarte, nebunie sau cedare, se produce şi denigrarea şi lepădarea de: Mişcare, credinţă, camarazi, Dumnezeu; la urma vine prăbuşirea.
Din iad la Inviere
Teroarea si tavalugul reeducarii, al torturii reluate mereu, neincrederea in oameni va dura pentru Dumitru Bordeianu 4 ani, timp in care sufletul sau ajunge sa fie posedat de o forta satanica. Are doar sansa sa nu loveasca in camarazi, „tot ceea ce s-a intamplat cu mine…. s-a referit doar la constiinta si persoana mea”. La capatul acestui rastimp, in inchisoarea Gherla are parte de gingasia camaradereasca a unui ucenic si frate intru sfintenie al lui Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu (mort la Aiud in 1963) – „de cand l-am cunoscut, traiesc cu impresia ca am stat de vorba cu ingerii”, de parinteasca grija a dr.
Teroarea şi tăvălugul reeducării, al torturii reluate mereu, neîncrederea în oameni va dura pentru Dumitru Bordeianu 4 ani, timp în care sufletul său ajunge să fie posedat de o forţă satanică. Are doar şansă să nu lovească în camarazi, „tot ceea ce s-a întâmplat cu mine…. s-a referit doar la conştiinţa şi persoana mea”. La capătul acestui răstimp, în închisoarea Gherla are parte de gingăşia camaraderească a unui ucenic şi frate întru sfinţenie al lui Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu (mort la Aiud în 1963) – „de când l-am cunoscut, trăiesc cu impresia că am stat de vorbă cu îngerii”, de părintească grijă a dr. Traian Trifan (23 de ani de detenţie), fost prefect legionar, „promotor” al rezistenţei mistice din închisori (în temniţă Aiudului, când Antonescu ceruse „reabilitarea” legionarilor) – „în timpul acelor Sfinte Paşti am văzut faţa luminoasă a lui Bădiei Trifan arătând că fetele marilor mistici romani”. Era ziua Învierii 1954 când Dumitru Bordeianu, renaşte şi simte că Dumnezeu nu-l părăsise.
Urmează detenţia la Aiud (mutat în 1955), unde înfrunta ultimele încercări de reeducare, cu un discurs în care vorbeşte despre reeducarea de la Suceava şi demascările de la Piteşti şi Gherla şi încheie: „Eu nu ader la acest bâlci, la această mascaradă…!” A urmat izolarea la Celular. În vara lui 1963 e trimis cu domiciliu obligatoriu într-un sat din Bărăgan, Viişoara. Eliberat, intra în temniţă cea mare: ţară întreagă.
După 15 ani de detenţie – timp în care doar o dată a avut legături cu familia – şi domiciliul obligatoriu, în 1964 este pus în libertate, când se căsătoreşte şi îşi încheagă o familie. Pe plan profesional nu-şi poate definitiva studiile de medicină (neingaduindu-i-se de comunişti); reuşeşte însă să absolve Institutul Pedagogic (1969) şi Facultatea de Biologie (1972) din Bucureşti. Frământat de înţelegerea propriei drame omeneşti, are revelaţia înţelesului – pe care o poate avea „cine nu-i certat cu metafizică creştină şi cu Sfinţii Părinţi” – citind vieţile şi scrierile Sfinţilor Părinţi, după sfatul unui mare teolog român.
Traian Trifan (23 de ani de detentie), fost prefect legionar, „promotor” al rezistentei mistice din inchisori (in temnita Aiudului, cand Antonescu ceruse „reabilitarea” legionarilor) – „in timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badiei Trifan aratand ca fetele marilor mistici romani”. Era ziua Invierii 1954 cand Dumitru Bordeianu, renaste si simte ca Dumnezeu nu-l parasise.
Urmeaza detentia la Aiud (mutat in 1955), unde infrunta ultimele incercari de reeducare, cu un discurs in care vorbeste despre reeducarea de la Suceava si demascarile de la Pitesti si Gherla si incheie: „Eu nu ader la acest balci, la aceasta mascarada…!” A urmat izolarea la Celular. In vara lui 1963 e trimis cu domiciliu obligatoriu intr-un sat din Baragan, Viisoara. Eliberat, intra in temnita cea mare: tara intreaga.
Dupa 15 ani de detentie – timp in care doar o data a avut legaturi cu familia – si domiciliul obligatoriu, in 1964 este pus in libertate, cand se casatoreste si isi incheaga o familie. Pe plan profesional nu-si poate definitiva studiile de medicina (neingaduindu-i-se de comunisti); reuseste insa sa absolve Institutul Pedagogic (1969) si Facultatea de Biologie (1972) din Bucuresti. Framantat de intelegerea propriei drame omenesti, are revelatia intelesului – pe care o poate avea „cine nu-i certat cu metafizica crestina si cu Sfintii Parinti” – citind vietile si scrierile Sfintilor Parinti, dupa sfatul unui mare teolog roman.
Anchetat de acelasi securist ca si pr. Calciu
Frecventează mănăstirile, având îndrumători şi prieteni de talia părinţilor Cleopa şi Marcu, de la Sihăstria, prin care-şi întăreşte credinţa şi nădejdea de izbăvire. În 1979 e anchetat, de acelaşi securist ca şi Părintele Calciu, Grigoriu, care îl ameninţă că dacă nu da declaraţii împotriva lui Calciu, îşi va pierde serviciul; dar înfrunta ameninţările cu convingerea că nu i se mai poate smulge vreo turnătorie.
La capătul încercărilor, „după douăzeci şi cinci de ani de urmăriri, anchete şi ameninţări” alege calea exilului, ajungând în Australia în 1989. Acolo va avea liniştea depărtării şi singurătăţii în locuinţa sa de lângă un pârâu – pe care-l recunoaşte ca fiind acela lângă care se visase, încă din România, stând şi scriind.
După ce împlineşte postul şi rugăciunea dictate de conştiinţă, în perioada februarie-decembrie 1990 dictează soţiei memoriile, aşa cum i se luminau în minte, cu claritate, sub inspiraţie divină. Acestea sunt publicate la Paris (1992) şi reeditate la Bucureşti (1996, 2001) cu titlul “Gioga Parizianu, Corneliu Nită, Ionică Pintilie, Aurel Pandurescu, Mihai Iosub sau oameni fără egal, că: Nedelcu, Berza, Reus, Dinescu, Andrisan, Mitan, eroul Visovan, bădia Ungureanu, ascet şi mistic, Gelu Gheorghiu, Hutuleac; apoi: Pop Cornel, Magirescu Eugen, Patreascanu Nuti, Popescu Aristotel, care nu pot fi judecaţi de cei ce nu au trecut prin acele înfiorătoare suplicii sau figuri de torţionari: Virgil Bordeianu, Livinschi, Zaharia, din care unii nu s-au căit. Omul alterat şi degradat, chinuit şi schinuindu-şi semenul, ajunsese să-şi zdruncine sufletul, în „fenomenul” Pitesti-Gherla.
Dumitru Bordeianu descrie în cartea sa fenomenul mistic al luptei dintre tinerii conştienţi de menirea lor istorică, care şi-au slujit neamul şi Biserica lui Hristos împotriva comunismului, cu cei posedaţi de duhurile satanei.
Fazele reeducării, metodele de tortură, batjocurile şi blasfemiile au fost descrise cu lux de amănunte, dar unele a fost imposibil să fie scrise, fiind prea de neînţeles şi de necrezut.
In exil: cea mai cutremuratoare marturisire a patimilor Pitestiului
La capătul încercărilor, „după douăzeci şi cinci de ani de urmăriri, anchete şi ameninţări” alege calea exilului, ajungând în Australia în 1989. Acolo va avea liniştea depărtării şi singurătăţii în locuinţa sa de lângă un pârâu – pe care-l recunoaşte ca fiind acela lângă care se visase, încă din România, stând şi scriind.
După ce împlineşte postul şi rugăciunea dictate de conştiinţă, în perioada februarie-decembrie 1990 dictează soţiei memoriile, aşa cum i se luminau în minte, cu claritate, sub inspiraţie divină. Acestea sunt publicate la Paris (1992) şi reeditate la Bucureşti (1996, 2001) cu titlul “Gioga Parizianu, Corneliu Nită, Ionică Pintilie, Aurel Pandurescu, Mihai Iosub sau oameni fără egal, că: Nedelcu, Berza, Reus, Dinescu, Andrisan, Mitan, eroul Visovan, bădia Ungureanu, ascet şi mistic, Gelu Gheorghiu, Hutuleac; apoi: Pop Cornel, Magirescu Eugen, Patreascanu Nuti, Popescu Aristotel, care nu pot fi judecaţi de cei ce nu au trecut prin acele înfiorătoare suplicii sau figuri de torţionari: Virgil Bordeianu, Livinschi, Zaharia, din care unii nu s-au căit. Omul alterat şi degradat, chinuit şi schinuindu-şi semenul, ajunsese să-şi zdruncine sufletul, în „fenomenul” Pitesti-Gherla.
Dumitru Bordeianu descrie în cartea sa fenomenul mistic al luptei dintre tinerii conştienţi de menirea lor istorică, care şi-au slujit neamul şi Biserica lui Hristos împotriva comunismului, cu cei posedaţi de duhurile satanei.
Fazele reeducării, metodele de tortură, batjocurile şi blasfemiile au fost descrise cu lux de amănunte, dar unele a fost imposibil să fie scrise, fiind prea de neînţeles şi de necrezut.
Din exilat, călăuzitor al tineretului românesc
Bucuria cu care a revenit de câteva ori în ţară, i-a fost împărtăşită de foştii prieteni de suferinţă, dar şi de tinerii, de monahii şi preoţii care l-au căutat pentru a sorbi nemijlocit, de la sursă, frânturi din experienţa sa mistică din închisori şi de viaţă, ascultându-i îndemnurile de a nu se abate de pe calea Bisericii şi de a înţelege şi urma lupta pentru neam şi ţara, păstrând cultul pentru cei morţi. A murit la 16 august 2002; trupul i-a fost înmormântat în Australia, departe de ţară, dar într-un pământ primitor, acolo unde şi-a putut depăna amintirile şi întocmi mărturisirea, iar sufletul i s-a înălţat în rândurile mucenicilor şi sfinţilor neamului românesc.
Ionut Baiaș și Costel Condurache – Hotnews
MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează