De ce Eminescu de Ziua Culturii Naționale a României?
Se cunoaște faptul că România are un ritm interior puțin neînțeles, atât din trecut, cât și din prezent – din exterior, rămânând la înțelegerea fiecăruia, după experiența proprie a vieții, ce înseamnă a fi român. Dar acest ritm este firesc oricărui om, de fapt, chiar dacă uneori e mai anevoios. Poporul român a izvorât din tainele creștine, pe care unii le-au primit cu smerenie, bucurându-se (”Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” – Ioan 20,29), dar pe care alții le-au cercetat, rezervându-și mai mult timp de meditație asupra rădăcinilor și fiind nevoie să experimenteze tainele ceva vreme (”Pentru că M-ai văzut ai crezut” – Ioan 20,29).
Așa cum spune academicianul Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, ”modernitatea este construită pe tradiție”, iar cine se aventurează în modernitate fără să cunoască tradiția, rătăcește și nimic nu află. Nici sfinții nu au fost cu toții sfinți din primii ani ai vieții, ci au ajuns să fie astfel datorită experienței sacrului, experiență care a fost mărturisitoare, unii murind pentru credința lor și devenind eterni în Cer, dar și pe Pământ.
De Ziua Națională a Culturii Române avem de înțeles un simbol puternic, un mesaj profund a ceea ce înseamnă a fi român. Acest mesaj este însuși Mihai Eminescu, a cărui serbare de existență este Ziua Națională a Culturii Române – 15 ianuarie. Reprezentant al culturii, misticii, spiritualității, limbii și gândirii române din ultimele secole, Eminescu este, acum, exemplul fiecărui cetățean care-și asumă calitatea de român într-o țară a diversităților. A fi român, după viața lui Mihai Eminescu, înseamnă a te îndoi, a cerceta și a nu crede tot ce vezi și auzi. A fi român înseamnă a fi sceptic, analitic, un căutător al adevărului.
Ascensiunea sau tranziția aceasta – de la scepticism sau rătăcire la mărturisire – este firească fiecăruia dintre noi, cei care căutăm să pătrundem în esențele a ceea ce suntem, să aflăm ce suntem chemați să devenim. Ori că citim Sfânta Scriptură, ori Filocalia sau Patericul, ori viața Sfântului Daniil Sihastrul cu a lui Ștefan cel Mare, ori a Brâncovenilor sau a lui Neagoe Basarab, vom înțelege același lucru – suntem chemați să devenim eterni, să fim lumină, afirmând:
”Creștinismul nu a apărut prin decizia vreunei autorități pământene și nu poate fi limitat ori interzis de vreo asemenea autoritate” (acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, în ”Crăciunul – primenitorul și izbăvitorul firii”, regal-literar.ro, 24 decembrie 2021).
Ca să înțelegem mai cu seamă ce înseamnă a fi român, să putem primi această cunoaștere, gratuit, evitând prea multă rătăcire, fiind un privilegiu de care ar trebui să profităm, e necesar să-i parcurgem ascensiunea gândirii lui Mihai Eminescu, pe care, dacă o vom înțelege așa cum este, vom ajunge să spunem, și noi, asemenea lui Grigore Vieru: ”Acum nimeni nu mă poate minte”.
Această trecere – de la profan la sacru – se datorează unei transcendențe ce provine din smerenie, din bunătate, depășind rațiunea umană, omul dobândind har de la Sfântul Duh și cunoscând adevărul, pe care-l poate mărturisi printr-un act de sacrificiu, dragoste absolută pentru aproapele, ori de martiriu, așa cum au făcut sfinții. Sfântul Grigorie Palama ne spune: ”Cei care sunt vrednici primesc harul şi puterea spirituală supranaturală, ei percep atât prin simţuri, cât şi prin inteligenţă ceea ce este mai presus de orice simţ şi de orice intelect. Cum se întâmplă aceasta? Acest lucru este cunoscut numai de Dumnezeu şi de cei care au avut experienţa harului său”.
Cuviosul Sofronie Saharov atenționează că ”harul este dat numai celui smerit și blând”. Pe lângă blândețe și smerenie, Părintele Arsenie Papacioc ne spune: ”Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi”. Aici se referă la faptul că harul este dat unui creștin înstărit, mărturisitor de Hristos, care nu doar își poate asuma pierderea locului de muncă pentru iubirea de Hristos, ci care poate să și moară pentru Hristos. Asta ne spune părintele, că harul se dă unui creștin care apără Sfânta Treime, Adevărul, nu care doar apără un cozonac sau un ou frumos de Paște. Tot părintele ne spune că nu trebuie să confundăm lucrurile și nu trebuie să facem compromisuri, căci atunci se întristează cerurile, întrebându-ne astfel: ”Ce întâlnire are adevărul cu neadevărul?”
Omul care-și asumă calitatea de român, de obicei, ne arată Mihai Eminescu, are un parcurs sincer și sigur spre adevăr, față de cetățenii altor țări sau de mirații altor culturi, care primesc de-a gata modul de gândire și se supun legilor omului materialist, psihanalitic uneori, stagnând pe culmile disperării, poate, doar ”intuind ceea ce dăinuie”, așa cum spune ÎPS Calinic Argeșeanul, și agățându-se de idei eterne ca să nu piară din memorii.
Astăzi, românul – influențat fiind de modernitate sau de felurite curente culturale – poate să spună: ”Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în viață, nici în moarte, / Nici în stingere ca unii. / Eu rămân ce-am fost: — romantic.” (Mihai Eminescu – ”Eu nu cred nici în Iehova”, aprilie 1876). Și se poate simți bine, vremelnic, poate avea succes astfel, fiind lăudat și aplaudat de o anume comunitate. Însă, după ce românul constată că nu este așa, că nu se poate constitui printr-o voie proprie, printr-o pasiune a instinctului sau una intelectuală, căci este chemat să devină mai mult decât o creatură de consum și moarte, tot acesta ajunge să se smerească, să se lepede de sine și să se predea voii lui Dumnezeu, voie care îl va face să afirme, în chip revelator, chiar peste noapte: ”Credința zugrăvește icoanele-n biserici” („Melancolie”, 1 septembrie 1876, revista „Convorbiri literare”). Apoi să continue:
”Biserica Răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singură armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187).
Toate acestea fiind în concordanță cu adevărul cel dintâi, pe care românul îl mai neagă în timp, însă tot acolo ajunge: ”Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu” (Mihai Eminescu – „Scrisoare dlui Dumitru Brătianu”, în ziarul „Românul”, 15 august 1871).
Tot Mihai Eminescu afirmă mai apoi: Biserica Ortodoxă Română ”este maica spirituală a neamului românesc” (Ziarul „Timpul” (V), 14 august 1882, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169). Eminescu a descoperit că Biserica este ”stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3,15).
Aceste conștientizări arată cum trebuie să fie un român și, mai concret de-atât, cum trebuie să fie un creștin pentru a fi plăcut lui Dumnezeu și a-și demonstra asemănarea cu El, recunoscut ca mădular al Trupului lui Hristos. Așa cum spune Sfântul Ciprian al Cartaginei, ”cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată şi în afară Bisericii nu există mântuire.”
”Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Timotei 4,3-4).
Sfântul Nectarie din Eghina ne mărturisește același lucru, ca un om care a avut experiența harului lui Dumnezeu și care a devenit sfânt: ”Numai în Biserică pot credincioșii să aibă o certitudine temeinică cu privire la adevărurile în care cred și cu privire la propria lor mântuire, fiindcă în afara Bisericii, a acestei arce a lui Noe, nu există niciun fel de mântuire. Fără Botez și Biserică, nimeni nu poate fi unit cu Trupul lui Hristos”. Iar dacă cineva nu va asculta de Biserică, ”să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18,17), adică să ne rugăm pentru acela, ca să poată lucra harul lui Dumnezeu din afară și să-l trimită în Biserică, unde Duhul Sfânt lucrează din interior.
Omul este construit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar Mihai Eminescu a înțeles și experimentat acest lucru. În toamna anului 1887, internat la Mănăstirea Neamț, Eminescu primește, la cererea sa, Sfânta Taină a Împărtășaniei de la preotul locului. Tot Eminescu cere: ”Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântau Lumină lină” (Paul Miron citat de Nicolae Georgescu, „Mihai Eminescu la Mănăstirea Agafton”, publicat în stiri.botoșani.ro, joi 15 iunie 2017).
Deci, românul care serbează Ziua Culturii este mădular al Trupului lui Hristos, Care a pătimit din iubire, de aceea Ziua Națională a Culturii Române înseamnă Dragoste, Răbdare, Credință, Ascultare și Asumare. Și poate nu întâmplător, ziua de 15 ianuarie îi prăznuiește pe Sfântul Cuvios Pavel Tebeul și Sfântul Cuvios Ioan Colibașul, doi mari asceți, cel din urmă fiind ”cel sărac pentru Hristos”.
Pentru lingviști, etnologi și istorici, este cunoscut faptul că – prin înțelesul său – cuvântul „român” reprezintă un om creștin, smerit, supus lui Dumnezeu, sărman și muncitor al pământului, încălzit de Hristos, acceptându-și crucea ce duce la mântuire, fără a face compromisuri în schimbul averilor lumești, mulțumindu-se cu ce dă Dumnezeu, apărând Adevărul și, uneori, murind pentru El, pentru că cel ce crede în El, chiar dacă va muri, va trăi (Ioan 11,25). Românul știe că ”iadul nu poate fi atrăgător și că diavolul face atrăgător drumul către acolo” (Sfântul Vasile cel Mare), că ”drumul adevărului este unul și că rătăcirile sunt mai multe”, dar și că ”bogat este cel care oferă mult, nu care primește mult” (Sfântul Ioan Gură de Aur). De asemenea, românul autentic cunoaște că ”nimic nu e mai jalnic ca vorbirea despre Dumnezeu, stând în afară de Dumnezeu” (Sfântul Grigorie Teologul).
Pentru un român, ”Sfânta Treime este suprema taină a existenţei, care explică toate, sau fără de care nu se poate explica nimic” (Părintele Dumitru Stăniloae). Românul autentic știe că a fi ales este egal cu smerenia provenită din cutremurul și din înțelegerea Adevărului, nu cu o smerenie artificială, construită în mod simbolic sau psihologic pentru a face impresii de bine, sau pentru a demonstra valori intelectuale care să genereze pacea auto-mântuirii. Această smerenie falsă este ușor de demascat și se regăsește în gândirea filozofică care nu este bazată pe iubirea de înțelepciune adevărată (Sfânta Evanghelie), de la Dumnezeu, care se face cunoscută doar prin Biserică (Efeseni 3,10). Unii ar trebui să știe: ”Cel care nu iubește Biserica și Sfânta Liturghie, se amăgește că se roagă…! Dacă rugăciunea este dreaptă și Duhul Sfânt îl cercetează pe om, primul loc în care-l va trimite va fi Biserica. Ce ar fi însemnat ca Noe să facă corabia și unii să se apuce să facă butoaie cu care să se salveze?” (Părintele Savatie Baștovoi).
Prin urmare, orice român care ajunge să îl considere frate pe Eminescu și care serbează Ziua Culturii Naţionale se naște din mama-Biserică, își asumă chipul și asemănarea, devine mădular al Trupului Fiului Omului și are Tată pe Dumnezeu, făcându-și semnul Sfintei Cruci, care, parafrazându-l pe PF Daniel, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, este semn de mântuire și de viață veșnică.
Ziua Culturii Naționale a României o poate sărbători și simți, deci, oricine crede într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică; care mărturisește un Botez spre iertarea păcatelor; care aşteaptă învierea morţilor și viaţa veacului ce va să fie, că a Lui este Împărăţia și puterea și slava: a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh! Amin!
14 ianuarie 2022
- MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici
Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un like și să distribuiți pagina de Facebook