„O valorificare a experienței pe cale creativă”
prof. Victor Manole
Recenzie de carte
Volumul de poezii „LA CASA DE NEBUNI” este o carte deosebită, scrisă într-un spirit al dreptății, al adevărului, al credinței și al speranței. Scriitoarea Mihaela CD este un OM bun și drept cu o gândire pozitivă, independentă, autentică și luminată.
În poeziile sale din volumul „LA CASA DE NEBUNI” sunt proiectate într-un stil original diverse aspecte ale vieţii, îngrijorarea și supărarea în care se află acum omenirea, dar și alte subiecte pe care le dezbate în diferite ritmuri, prin îmbinarea temelor într-o splendoare a expresiei poetice ce descrie natura relațiilor umane.
Prin trăirile pe care le exprimă într-un limbaj etern al iubirii de oameni, al bunătății gândurilor și acțiunilor sale, poeta Mihaela CD atinge sufletul cititorului ce lucrează și se transpune în mod științific la nivelul omenirii.
Având în vedere experiența bogată a poetei Mihaela CD care ajunge la inima cititorului cucerind-o prin simțire poetică, autoarea construiește acest nou volum de poezii „LA CASA DE NEBUNI” printr-o analiză corectă, prin exprimarea sinceră a sentimentelor, prin îmbinarea formelor de gândire și conștiință.
Scriitoarea Mihaela CD prin harul cu care a fost înzestrată, transmite poetic folosindu-se și de latura filozofică care despică și dezvăluie esența lucrurilor, realizând scoaterea realității în lumina soarelui prin morală și credință, răscolind inima cititorului. Poeta Mihaela CD combină cu deosebită măiestrie emoția cu mintea, instinctul cu inteligența, idealurile cu realitatea, eternitatea cu clipa, într-o întâlnire comună a entității poetice cu entitatea filozofică, valorificând experiența pe calea creativă.
Poeta Mihaela CD și-a denumit noua carte „LA CASA DE NEBUNI” pentru că autoarea vede pe bună dreptate lumea în care trăim ca și o „casă de nebuni” unde parcă toate sunt neînțelese sau înțelese prost, valorile fiind inversate, iar legile sunt bizare și strâmbe. Lumea este năucită de tot ce se întâmplă, iar pe poeta Mihaela CD o înfioară această stare în care drepturile omului sunt viciate și oprimate, umilința și suferința sunt la ordinea zilei iar omul de rând aleargă profund mâhnit.
Cartea „LA CASA DE NEBUNI” cuprinde 17 capitole, construite pe idei și teme diferite, fiind însoțite de picturi digitale într-un design de excepție realizat de artista MihaelaCD. Picturile sunt semnificative și inedite având titluri grăitoare ce se combină perfect cu poeziile într-un val filozofic de modernitate. Titlurile picturilor sunt: Ideologii, Mărul discordiei, Mozaic Planetar, Labirint celular, Protecția iubirii, Dor de mare, Rădăcini, Percepții confuze, Focul din mare, Lumi paralele, Reflexia gândurilor, Interferențe spațiale, Îmbrățișare solară, Scufundare, Deleted memories, Oglinda vieții, Curcubeul speranței.
Capitolul 1
Jocuri de culise
Poeta călătorește prin viață și răspunde la întrebări retorice pe care și le pune la încercările de pe pământ, fără să cunoască astăzi ce va fi mâine, considerând că nu e bine nicicând să spui „niciodată” dar din cauza că este multă nedreptate și strâmbătate speră într-un singur Dumnezeu salvator care le poate îndrepta și cu multă răbdare grijă și bunătate viața va putea fi iar frumoasă. „Niciodată să nu spui niciodată / Căci soarta-ți se întoarce în zbor mut / Și tot ce tu n-ai fi crezut vreodată / Se-ntâmplă deodată cum n-ai fi vrut.” (Niciodată)
Poeta compară metaforic globul pământesc cu o casă, dar nu cu o casă normală ci cu una „de nebuni” în care vor să ia mamelor, dreptul și rostul vieții, de a-și mai crește și educa copiii creștinește, lăsând noile vlăstare debusolate, fără a cunoaște respectul față de părinți, umanitate, societate, valori vechi, datini, tradiții.
Noile legi vor oameni slabi pregătiți, fără valori constructive, fără sentimente de familie, fără dorința de pace și progres, care să trăiască izolați și timorați. Pentru a restrânge comunicarea s-au creat măști de răutate care cu foarte mare greutate se mai pot preschimba în dreptate. În întreaga lume teroarea în complot rărește omenirea iar pe cei rămași îi face humano-roboţi, încât nimic nu mai e sfânt pe pământ. Așa zisa democrație este o distrugere a noilor generații, o secare a tradițiilor, a obiceiurilor și datinilor din străbuni, iar credința este pe cale de dispariție căci suntem atacați din umbra morții neurologic, psihic, cultural, social, vrând să ne facă niște slugi îngenuncheate și subjugate lipsite de putere ce vor răbda și vor accepta toate josniciile lor. Speranța scriitoarei Mihaela CD se îndreaptă spre Bunul Dumnezeu: „Veni-va vremea când o să vă-nvingă / Din CERURI bunul nostru Dumnezeu / Să vă ASCUNDEŢI căci o să vă ningă / Cu fulgii mari ai otrăvirii voastre alizeu!”( La casa de nebuni) Dreptul nostru la sănătate și la libertate nu poate să ni-l ia nimeni chiar dacă știm că suntem vânduți la tirani prin josnicii făcute de cei lipsiți complet de omenie. Însă așa cum bine spune autoarea sunt lucruri pe care nu vor putea să le cumpere, acolo în veșnicie banii lor nu vor avea valoare: „Pleca-veți către veșnicie / Odată cu întreg norodul / Dar într-a voastră josnicie / Credeți că veți plăti IRODUL.” (Josnicie)
Dorim cu râvnă pacea, fiind legați de strămoși, dar aripa ne este frântă, poporul se zbate și oftează căci toate merg din rău în rău , apar războaie ce pun omenirea la zid iar pe altarul durerii multe vieți și lumini se sting: „Pe-altarul durerii jerfindu-se clipa / Se tânguie-n șoapte și lacrimi de dor / Dar unde ni-i vrerea? Zdrobită-i aripa? / Grotesc ni-i lovită de-un ieftin topor” (Pe-altarul durerii). Durerile preschimbărilor în rău sunt prezentate excepțional de autoare în versurile sale: „Dreptatea-i strâmbă pentru nevoiași / Și-i o croială dreaptă pentru farisei / Suntem doar bieți neputincioși și lași / Și-n jugul nedreptăților zâmbim atei.” (Neputincioși și lași) Și făcând apel la Bunul Dumnezeu, poeta speră să dispară răul: „De vă aude Dumnezeu cel sfânt / Dreptatea din cer să o coboare / Și facă-vă frunze căzute-n vânt / Spre alte vremuri călătoare” (Preschimbare în bine). Din versurile poetei orice preschimbare se vrea a se face și oricât sunt prezentate de brodat „Orori ce-s cu fața brodată / Ce-au fost cusute cu ață!” (Cusute cu ață), noi vom rămâne în crezul nostru sfânt pentru că ne-am născut și am venit ca să rămânem pe acest pământ: ”Și-oricât ați dori să ne preschimbați / De-n zale grele-nchideți crezul sfânt / Ne vom TREZI cu toții tați și frați / Venit-am să rămânem pe PǍMÂNT!” (Venit-am să rămânem pe Pământ!)
Capitolul 2
Comedie tragică
Autoarea Mihaela CD ne face o prezentare a „Alaiului grotesc” căci tot mapamondul e condus de samsari în haine de circ și parcă „Nu-i nimeni să vadă cum șade prostia / La masa tăcerii cum se ghiftuiesc / Și-acolo se scrie murdară hârtia / De sângele celor ce înnebunesc.” (Alaiul grotesc) Deși pentru unii pare o cursă, un joc : „Nebunii se-ntrec în curse de foc / Și-alunecă banii murdari în zadar / Se-ncinge folia și totu-i un joc / Atât de perfid,opresiv și murdar / Ce roata învârte bătând pe loc / Același ac pe un nebunesc radar.” (Drumeți în nebunie), autoarea încearcă într-o dorință de „Balans poetic” să explice că viața nu e doar iubire și flori, mincinoșii se cred zei deși nu sunt, adevărul iese la iveală iar binele va triumfa și răul va fi lichidat: „Căci scena vieții-i pentru bine / Și răul TOT va fi curmat / Voi viermi ce sunteți plini de sine / Culege-veți ce-ați semănat !” (Bieți arlechini)
Răutatea apare peste tot și ne întoxică mintea cu frica și teroarea iar acestor „arlechini” cu suflete reci și seci ce ne stau în cale și care cred că au puteri de zmei, le va veni vremea „Și tabla de șah se tot golește / Pionii-s luați pe sus și-arestați” (Tabla de șah) Dar chiar dacă „Greii lumii azi vând gogoși” autoarea îi cere milă lui Dumnezeu: „Iartă-i Tu, Doamne că nu știu / Într-un nor de neputință / Și-n sufletul care-i pustiu / Nu mai au pic de credință” (Iartă-i Tu, Doamne) Iar dacă pe pământ ei pot să facă legea lor, în Raiul cel sfânt nu vor putea să ne mai urmeze pentru că acolo nu vor fi primiți cei răi: „Aripa sufletului nu o puteți reteza / Chiar de-om pleca spre nemurire / Spre Rai să ne urmați nu-ți cuteza / Acolo unde-i blândă pace și iubire.” (Porți închise)
Capitolul 3
Planeta hipnotizată
În acest capitol scriitoarea Mihaela CD face o sinteză a stării de fapt, a hipnozei generale care întunecă și adoarme simțirea, oamenii fiind neputincioși, fără vrere, fără voință, parcă sunt prinși în lanțurile sclaviei și nu se mai pot elibera: „Ne adoarme nesimțirea în trăire / Și ne-a amorțit voința în priviri / Și ne spunem șoapte mute în neștire / Bieți mimi orbecăind prin nişte trăiri” (Umbre moi) Și chiar dacă suntem văzuți: „-Doar o gloată de tâmpiți / ce pe mări își plimbă dorul / Să priceapă că-s vânduți, / într-o mondială piață!” (Vânduți în mondială piață) totuși scriitoarea adresează un îndemn la omenie, la unitate, la vrednicie, la demnitate și credința spre biruință pentru că umanitatea trebuie transmisă mai departe, trebuie lăsată moștenire, nu poate fi distrusă! Trebuie să ne strângem împreună precum Carpații în arc, numai așa vom putea să ne unim inimile spre libertate, iar acest timp pentru unire a venit, fiindcă poporul s-a săturat de rău și este plin de furie. În acest sens un exemplu elocvent este Canada unde poporul s-a ridicat și-a ales să ceară să poarte cununa libertății cu sufletul curat, a ales să se trezească: „Fiți voi oameni de-omenie / Vrednici pe-al vieții drum / Nu lăsați umanitatea / Ca să se transforme-n fum / Rupeți lanțuri de sclavie / Și -n dreptate să luptăm / Să fiți demni pentru vecie, / Moștenire s-o lăsăm.” (Demni pentru vecie), căci „Voi popoare să nu plângeți / Iar credința s-o păstrați / Într-o zi o să vă strângeți / Și-o să redeveniți frați!” (Într-o zi)
Pentru că scriitoarea Mihaela CD este optimistă și crede în puterea dreaptă a mulțimii, a unirii inimilor pentru libertate se adresează celor răi așa: „Voi politruci și voi bieți atei / Ascundeți-vă! Veni-vor Ei!” (Voi politruci și voi bieți atei) pentru că există acea credință în izbânda binelui: „Și forța noastră astăzi va înfrânge / Tot răul ce cu silă l-ați zidit / Și bunătatea pură va învinge / Căci inimile toate le-am unit!” (Inimi unite pentru libertate)
Dar indiferent ce oamenii ar hotărî sau ar face, Dumnezeu are ultimul cuvânt, iar autoarea Mihaela CD și în acest capitol își exprimă această credință: „Și-n timp ce alte MOJICII prepară / Să facem PACE sfântă pe pământ / Domnul cel Sfânt din CER coboară / Ca să ADUCǍ lege nouă pe Pământ! (Veni-va lege nouă pe Pământ!)
Capitolul 4
Serpentine periculoase
Pentru cei mari și puternici criza în care am ajuns este considerată ca o joacă, căci schimbă legi, schimbă reguli și cred că pot să facă ce vor alunecând pe serpentine foarte periculoase care în cele din urmă le pot fi și lor fatale: „Pe sinuoase serpentine / Pornit-a umanitatea / Și-n zările briliantine / Țipă zvâcnind demnitatea” (Pe sinuoase serpentine), iar autoarea prezintă realitatea acestor jocuri periculoase care sunt percepute de unii ca niște jocuri pe calculator: ”Joaca-i cu-ntreg mapamondul / Crezând cǎ-i un joc de ordinator / Dar când își termină rondul / Ei se vor destrăma sfâșietor / Pe caldarâmul străveziu / Bieți pași lasă umbre mici tăcute / În lume s-a făcut târziu / Căci le plâng vorbele prefăcute.” (În lume s-a făcut târziu) Și chiar dacă acum se dansează încă la „Balul morții” și chiar dacă „Plătești un preț pentru trăire / Și pentru drumul ce-ai ales” (Prețul succesului), va veni și vremea când ”Judecata din urmă o să vie / Pe cerul nedreptăților lucind / Și-acolo jale cruntă o să fie / Mișeii-n întuneric buimăcind” (Judecata din urmă), pentru că „legea Sfântă este dreaptă / Vine vremea bieților atei / Domnul nu-ntârzie,așteaptă / C-o notǎ de plată-n chip de zei” (Nota de plată)
Jocul acesta periculos care poate să distrugă însăși umanitatea este o „cură de îmbogățire”pentru unii care nici măcar nu realizează că își pun în pericol și viitorul copiilor lor: „Și îmbătați de-atâta ură / Se tot împănează-n falsitate / Cei grei aflați la grasă cură / De îmbogățiri și lașitate!” (Cura de-mbogățire), dar chiar dacă „Planeta astăzi de zor tușește / Și glasu-i este tot mai răgușit…”,
„Vine vremea liniei finale / Când toți cei ce-s vinovați vor plăti / Căzând printre ale lor spirale / Și-n apele limpezi ne vom clăti.” (Ape limpezi)
Capitolul 5
Balsamul inimii
Poeta Mihaela CD prin acest capitol vine să oblojească rănile lăsate de timpurile pe care le trăim „Viața noastră nu-i la APUS / Ne-nrudim cu fericirea / Pe plâns de azi lacăt am PUS” (Lacăt pe plâns) încercând prin versuri sublime să pună pansamente pe sufletele cititorilor prin poezii pline de sentimente de iubire, de dragoste sinceră, cuvinte de alinare, făcând plimbări prin „timpuri nedurute”: „Aroma vremilor trecute / Doar o secundă să-mi mai dai / Și-a’ timpurilor nedurute / Să mai trăiesc în acel rai.” (Timpuri nedurute) și prin „seri tomnatece de dor”: „Iubirea-și cântă nemurirea / Ș-amorezați dansăm în ploi / Ș-avid ne trăim dăruirea / În clipe de extaz în doi” (Seri tomnatece de dor) Acest capitol este într-adevăr un balsam pentru inima căci iubirea, a fost, este și va fi întotdeauna un leac puternic cicatrizant: „Să rogi miresmele din floare / Să te alinte c-un sărut / Să implori razele de soare / Să-ți curme dorul cel durut.” (Nebuna dragoste)
Sătulă de atâta supărare provocată de criza întregului glob, poeta anunță ,,Venit-a vremea să fiu fericită „căci acest lucru îl putem spune cu toții, ne-a ajuns durerea, amarul, necazul, supărarea, și vrem puțină bucurie, vrem raze de soare pudrate cu zâmbete: „După ani mulți de dureri amare / Venit-a vremea să fiu fericită / Nu-mi știe nimeni dorul din cărare / Și nimănui nu-i pasă dacă-s necăjită” (Venit-a vremea să fiu fericită) Bucuria vine din versuri de dragoste profundă, care învinge în orice vremuri, la bine și la greu, prin soare sau ploi, în orice circumstanțe: „Să mă iubești cu dragoste nebună / Când fi-vom de nevoi loviți… / Și cu dragoste să-mi întinzi o mână / Oricât am fi de chinuiți…” (Să mă iubești) și oriunde în lume: „Oriunde pașii ne-ar purta / Cât inima în piept îmi bate / Tu ești al meu, eu sunt a ta / Și nimic nu poate străbate / Oriunde-n lume ne-am afla” (Prin oricare vremi)
Amintirile tinereții și ale iubirii aduc surâs, fericire, romanță, trăire și speranță, nemurirea binelui și extaz de dor ca o boare de vânt „Cel mai frumos cântec de iubire / Noi ni l-am fredonat numai în doi / Tineri și-amorezați din iubire / Ne-am adorat în soare și în ploi” (Romanța noastră) iar toate acestea rămân nemuritoare și veșnice așezate pe un fir de poveste: „Te voi iubi până la urmă / Până la cel din urmă ceas / Iubirea nimenea n-o curmă / Nici acel ultim parastas”…” Și va rămâne-n veșnicie / Zâmbind prin raze celeste / Cu aceeași statornicie / Iubind pe-un fir de poveste.” (Iubind pe-un fir de poveste)
Capitolul 6
Vis marin
Acest capitol tinde să ne țină oarecum în același registru al fericirii și iubirii dincolo de stele, cu un dor de mare, albastru: „Albastrul ne cuprinde iar și iar/Adormim pe vechiul țărm de mare/Ce-aduce clipe străvezii în dar/Fluturând iubirea noastră-n zare”(Albastrul ne cuprinde) dar și cu o oarecare melancolie, cântând iubirea prin „oglinda destinului”: „Și împletesc din vise armonia/ Ce se alintă-n cântecul difuz/ Și mă încolăcesc cu melodia/ Însă mirajul să-l opresc refuz”(Oglinda destinului) străbătând gândurile cu foșnetele naturii: „Și-un tril de glasuri se aude/ Din dezghețată primăvară/Un foșnet scurt de umbre ude/ Trezirea-n spirit o prepară.” (Sărut delicat) și îmbătându-ne cu „verde culoare”: „Și din soare vor să guste/ Raze pline de candoare/ Iar tulpinile robuste/ Să prindă verde culoare” (Verde culoare). Dansul versurilor ne poartă prin anotimpuri, pe malul mării, prin „Valsul toamnei” unde: „Un biet pescăruș se-ntoarce la mal/ E trist că-i plecată vara și-și cere/ Un ultim zbor măreț peste val”(Valsul toamnei)
Cu eleganța-i binecunoscută, poeta Mihaela CD ne poartă pe mare unde „Marea se scurge-n pietrișul privirii/ Ș-apoi se sparge-n înspumate valuri /Tolba cu vise-i sortită pieirii.. /Că-n drumul său izbitu-s-a de maluri ”(În brațele tale) și apoi în pași de dans să ne lăsăm seduși de iubire: „Mai am la tine o restanță /Să te iubesc și să te ador /Și-n pași de dans cu eleganță /Să plutim lin precum un condor” (Mai am la tine o restanță) sau măcar să avem „O speranță împrumut”: „Dă-mi o clipă de uimire/ Un mic gest și un sărut/ Dă-mi măcar o amăgire/ O speranță împrumut!”(O speranță împrumut)
În versurile autoarei Mihaela CD, trăirea înverzește în gând de pace deși cerul e gri, de plumb încărcat, gândul ei planează lin iar vântul tace ca un sărut delicat.
Capitolul 7
Rădăcini
În acest capitol ne aflăm tot într-un registru de poezii răzvrătite dar de această dată este vorba de „răzvrătirea” împotriva morții, a vieții prea scurte, a rădăcinilor care ți se retează și rămâi orfan și trist. Toți avem în familii, rude plecate la cele veșnice și le ducem dorul și ne rugăm pentru sufletele lor. Iată că și poeta Mihaela CD, ca un bun creștin dorește ca prin rugile sale în versuri, pe care le trimite la Dumnezeu, să-i primească în Împărăția Sa pe toți cei plecați dintre noi și să le fie iertate toate greșelile și ispitele lumești și să-i așeze de-a dreapta Sa: „Primește-i în Împărăția Ta/Pe toți cei dragi ce-au plecat dintre noi /Nu-nchide poarta și nu pregeta /Iubește-i pe toți, pe vechi și pe noi ”(Pomelnic) Dorul pentru cei dragi plecați este atât de sincer exprimat în versurile: „Mă-ntreb în gând de știți că vă privesc/Plecații mei prin vremea cea trudită/ Oare voi știți ce mult eu îmi doresc/ În brațe să vă strâng pentr-o clipită?”(Doruri despletite)
Veșnicia este privită ca o „lume sfântă” unde părintii plecați sunt protejați de a nu mai trăi vremurile ciudate de azi: „De-ați retrăi acuma pe pământ/ Părinți cu inima atât de zgâriată/Ați muri iar…ca frunza-n vânt/Căci v-ar zdrobi ființa speriată”, „N-ați rezista voi dragi părinți/Văzând atâta rău și nedreptate/Și-ați plânge și-ați striga la sfinți/ -Opriți acum sfidarea de dreptate!”(De-ați retrăi acuma pe pământ)Tot rădăcinile sunt cele care o fac pe scriitoarea Mihaela CD să își amintească de alte vremuri trăite: „Cui crezi că-i pasă de ce-a fost?/Cei tineri nici n-or ști vreodată/Ce-am trăit noi…le pare-un post/ Fără ”online” lumea pare ciudată” (De câte ori îmi amintesc) iar visul o poartă într-o plutire: „Se poticnește-n umbra sorții/Când deznădejdea mă apasă/ Dar stă proptit în pragul porții/ Ce-mi poartă gândul către casă”( Plutire în vis)
Dorul pentru tatăl său este arzând și puternic în inima poetei Mihaela CD care se simte încă în suflet un copil: „Chiar dacă am îmbătrânit,/În suflet un copil îmi cântă /Te caut tată, trunchi rănit / Îți caut râsul ce mă-ncântă” (Mă arde dorul dragă tată!) și care își caută tatăl în vis: „Te mai caut cu-aceeași durere în glas/ Te plâng încă mut și în suflet te-ascund/Ești frântă durere, mi-ești unicul pas/Și mi-e dor și te strig prin străfund.”(Te caut tată în visul meu)
Sunt răscolitoare versurile ce amintesc de copilăria autoarei și de relația extraordinară cu tatăl său: „Și-n sufletul meu blând de copilă/ Tata-mi era pe veci eroul meu/ Știind că-mi este pururi stavilă/ Și-o să mă apere de rău mereu.”(Suflet de copilă), „Când eram mică de-o șchioapă /Și-am sesizat că unii oameni mor/L-am întrebat pe tata-ndată/De va pleca ce fac cu al meu dor”, „Și tata mi-a promis spunând / Că el n-o să plece niciodată/Iar eu aveam mereu în gând /C-a fi lângă mine viața toată.”(Acolo Sus)
Capitolul 8
Lagărul minții
Și în acest capitol poeta Mihaela CD își manifestă dorința ca toate relele să dispară în neant, pe vale, să nu mai picure în suflet nici dor și nici jale, adevărul să iasă la lumină iar dreptatea să fie grănicer și minciuna să fie sortită pieirii, să iasă din acest lagăr al minților. Căci așa cum spune poeta „Sufletu-mi tremură ruginit/Că nu ne vede nici un zeu/ Și pământul plânge răstignit/Poate ne-aude Dumnezeu!”(Nici un zeu)
Poeta ne vorbește de „vibrații polare”ce „aruncă cenușă peste pământul înghețat/Sărutând indecent gura izvorului nedreptăților obscure”(Vibrații polare din lagărul minților) și suntem „Reduși și ca să mai gândim/Ne vor la abator degrabă/Cât de curând ca să murim /Iar ei de planuri să își vadă!”(Scena incandescentă) pentru că „Mulți suntem și vă stăm în cale /Luați arme și ne-mpușcați /Fără atâtea protocoale /Ne omorâți, de noi scăpați!”(Arlechini pe scena vieții)
Și pentru că am fost lăsați să fim muritori și să plecăm toți, poeta se întreabă „Și nu poți înțelege/De ce noi toți plătim?/Dar cine să dezlege?/ Cum să ne pregătim?”(Fără lămurire) căci ea observă cât este de firavă această flacără a vieții: „Pe-altarul florilor de mai/ Pâlpâie-ncet flacăra vieții / Ce-o stinge-un fluierat de nai /Ca vântul, cu puterea ceții”(Flacăra vieții)
Și pentru că vede atâta suferință și atât de multă nedreptate, poeta propovăduiește mereu iubirea și bunătatea : „Minți luminate-au încercat /Răul din zare să-l întoarcă /Dar nu-i destul că-i încurcat /Și bunătatea lanțuri poartă”(Iubire-ai unic leac lumesc) și parcă simțind totuși deznodământul aproape, într-o durere profundă plină de suferință și neputință, declară: „Opriți pământul! Vreau să cobor!”, „Nu mi-am dat consimțământul/Nu-i nici un chip să-l strunesc/Nu vreau să văd deznodământul”(Opriți pământul! Vreau să cobor!)
Capitolul 9
Limbi de foc
În acest capitol ni se revelează răutatea, ura, dușmănia, mânia, trufia și fățărnicia ce ne sunt aruncate în față în zilele de azi ca niște adevărate „Limbi de foc” arzându-ne și păcălindu-ne că ele ne încălzesc și că este spre binele nostru, dar care încă par ireale, de neimaginat, de necrezut pentru majoritatea lumii, par niște scene scoase din filme trucate: „Cine-ar fi crezut vreodată /Că ar putea chiar exista /Atâta vrere…trucată/Cine-a putut oare inventa ?”…/„Ani la rând pus-au la cale/ Omenirea s-o distrugă/ Mai la deal sau mai la vale/ De aceeași buturugă”(Contrasens). Totul este pudrat sub un val fățarnic: ‘„Fățarnice slove răzbat prin noapte/Un clovn zgâindu-se fără vreun sens /Se-aud ale ipocriziei șoapte…/Și întreg tabloul pare un nonsens/…Și-n zâmbete perfide se ascunde/O făclie-nveninată pe furiș…/Și-ncetișor pătrund tiptil prin unde/Fățărnicii ieșind de prin ascunziș.”(Fățărnicie). La fel precum fățărnicia și ironia zgârie la fel: „Ironica vioară cântă afon/ Se-ndeamnă să mai cânte un ceas/Și zgârie a sufletului patefon /Căci a pierit iubirea ce-o avea în glas.”(Ironică vioară) iar aroganța și frustrările sunt provocate de multa ură și venin adunate: „La casa de frustrați mai este un loc/Ce-așteaptă să te-ncumeți să pornești/ Căci acolo-i titlul tău, e scris cu foc/Cu semne, mari, arzânde diavolești”(La casa de frustrați) Dar autoarea se întreabă: „Câtă putere și determinare trebuie să ai/Ani mulți la rând ca să tot plănuiești/Cum globul întreg în bucatele să îl tai/Și toți păpușarii la timp să-i mânuiești”, „Câtă dorință putere și ură poți să aduni/Ca să vrei să faci atâta rău acestei lumi?”(Câtă dorință putere și ură)
Soluția schimbării în bine o dă tot autoarea Mihaela CD care invită la transformare prin iubire: „Aruncă-ți rău-n valuri/Iar marea să-l ducă /Soarele blând pe maluri /Iubirea-ți aducă!” și transformarea prin bunătate: „Și vă fie sabia însângerată frântă/ Răul fie-vă transformat în cuget curat/Căci nu-i pe lume altă lege sfântă/Decât de bunătate să fii-nconjurat!” (Răutatea transformată în bine) declarând „nesupunere” față de transformarea și distrugerea umanității: „Te-oi renega robotic legământ/Nicicând nu voi fi de acord cu tine/Și n-am s-accept al tău deznodământ.”( Nesupunere)
Capitolul 10
Proiecții de gânduri
Oricât am încerca să ne ținem temerile și îngrijorările doar pentru noi, acestea se reflecta în gânduri în gesturi și mai ales acestea ne sunt proiectate în rugăciuni. Scriitoarea Mihaela CD începe acest capitol cu un dialog puternic cu Dumnezeu pe care îl întreabă: „Cât crezi că-i negura mondială/ Și până când să ne tot înjosim/Acceptând o minciună globală/ Tu, Doamne, spune: Până când ?”(Până când) continuând cu o frumoasă rugă face apel la divinitate: „Doamne să ne faci dreptate / Căci doar rele ni-s pe spate”, „Tu oprește-i cu știință /În Tine păstrăm credință.”(Doamne să ne faci dreptate). În dorința de a lămuri pe cei care se cred veșnici pe pământ, poeta îi întreabă retoric: „Voi credeți că știți ce-i viața/Dar n-apreciați cum se cuvine/Abia-atunci când cade ceața/V-apare brusc întrebarea-n vine”(Voi știți ce-i viața?)
Rugăciunile poetei sunt pentru dreptate și libertate: „Dă-ne Doamne conștiință/Dreptate și iscusință/Să fim curajoși și bravi/Nu lăsa s-ajungem sclavi”, „Dă-neDoamne libertate/Umplută cu bunătate/ Să fim mai tari în credință/S-avem minte și știință”(Libertate și credință) dar și pentru cei vânduți: „N-avem frică de trează credință/ Însă oamenii-s vânduți l-atei/Într-un brâu smerit de umilință/Salvează-i te rog, Sfinte, de vrei!”(Salvează-i Sfinte).
În lupta care se da în sufletul scriitoarei se-așează „slove cioplite” iar condeiul „plânge cu lacrimi”, „Și-aștept pacea lor să fie /Să se-odihnească-n vers duios/ Cuminți se-așază-n poezie/ Slove cioplite-n gând frumos.”(Slove cioplite). Căci nu numai pe poetă o deranjează nedreptatea: „Se-ndeamnă cerul la răscoală/Și nedreptatea n-o poate răbda/Trezind și morți și cei căzuți în boală/Să ceară libertate pentru viața ta/Și mii de voci se-aud într-o vestire/Vin,vin, se-apropie strigând/ Pentru cei vii amorțiți în neștire/Vin…să ne-nvie pe pământ!”(Răscoala sufletelor)
Capitolul 11
Nebunie galactică
Din poeziile cuprinse în acest capitol înțelegem că „vântul
schimbării bate-n univers” căci „Tot ce-i viu taie în lanțuri rupte/Iar fața lumii vor a preschimba”(Vântul schimbării) pentru că așa cum spune scriitoarea Mihaela CD „Nebunie se-arată pe cerul încins/De lupte rebele ce-s între cei tari/Ironic urlă-n zale c-un ton învins/Ai neputinței noastre, vlăstari…”(Actorii din poze) iar planeta este otrăvită: „Ne-ați otrăvit planeta cu știință/Voi oameni fără suflete și rost/ Crezând că noi cu umilă credință/ Vă vom ierta pentru tot ce a fost”( Planeta otrăvită)
Cerul este încins de nebunia luptelor între puteri, poporul se zbate în neputință, izolat și cenzurat, zbătându-se cu viețile triste, plângând la porți închise iar nebunia pe scenă dansează. Mor copii, tineri, bătrâni și nepăsarea lor distruge sărmanele suflete rămase pe care le arde cu legi toxice și perfide fiindcă poporul prostit nu le pricepe, iar inimile lor se sting oftând și sperând în salvarea divină.
Dar poeta se întreabă totuși de ce toate acestea: „Ce-aveți cu noi ?/Ce v-am făcut ?”, „Vă-ncețoșară banii/Mintea, conștiința/ Sărmani bogați și goi atei/Voi vindeți în obor umanitatea/Crezând că-ți reuși,voi, bieți mișei!”(Vânzarea umanității) și vede scenariul următor petrecându-se sub o cupolă de sticlă: „Ei ne hotărăsc a noastră soartă/ N-avem nici timp să regretăm/Miei amărâți care plâng la poartă/ Și n-avem drept să comentăm.”(Cupola de sticlă) În opinia poetei Mihaela CD relele s-au făcut uneori chiar fără a conștientiza până unde se va ajunge: „Și tot bătând câte-un cui râzând /N-ați gândit că se deschid ferestre /Ce nu le veți închide nicicând /Către-a lumii nimiciri terestre” (Bătătorii de cuie ). Războiul se-ncinge și „Obuze trec prin întregul oraș/Și lasă în drumuri dâre de fum/Pe-alocuri vezi câte-un corp de ostaș/Și clădiri ce-s de-acum făcute scrum”(Războiul) scriind în fiecare zi o„istorie sângerândă”dar există speranța că se va afla într-o zi adevărul: „Cândva vor ști copiii nenăscuți /Că lupta s-a dat tocmai pentru ei/Prin zile triste și cu greu crescuți/Noi scris-am libertate pentru ei!”(Scris-am libertate) iar pământul oftează și „Din ceruri îngerii ne plâng/ Și inimile-n cor vibrează/ În al eliberării crâng.”(Crângul eliberării)
Capitolul 12
Între două lumi
Dreptatea se zbate între cele două lumi și o căutăm în van: „Azi căutăm în van dreptatea/Cei mari și puternici au cedat/Căci au vândut umanitatea/Și cu vorbe goale ne-au sedat”(Doar pace și dreptate), căci libertatea ne-a fost ciuntită iar dreptul nostru la viață, pace, credință și sănătate ne este trunchiat zi de zi fără știință „Și în letargii se plimbă morți/N-au glas nici vrere să-i auzi/Se zbat spre a’veșniciei porți/ Și curg șiroaie lacrimi cruzi.”(Lacrimi cruzi)
Viața cere viață nu povară, nu vrea lacrimi jalnice, vrea cântec de vioară, însă autoarea își pune „Întrebări în gând”: „De unde vrei să-mi mai iau putere /Căci lacrimile toate mi le-am plâns/Albit-am de atâta durere /Ce-n inimă și-n suflet mi le-am strâns.”(Întrebări în gând)
Dorul pentru viață care a fost, pentru familia plecată și pentru bucuria de altă dată se resimte în tristețea versurilor „Și-n flacăra ce-ncet se stinge/Luminile adorm ușor…/Și-mi pare frig și-n suflet ninge/ Cu fulgi înaripați de dor!”(Fulgi înaripați de dor) și în versurile: „Și dup-atâta dor și jale/Din lumea ta unde petreci/Un semn să-mi pui în a mea cale/Pe ale viselor poteci!”(Pe ale viselor poteci). Pentru poeta Mihaela CD „timpu-n poze povestește” despre cei dragi „Și din ramă mai zâmbește/Chipul tău mult adorat/ Vorba ta mult îmi lipsește/Rău îmi pare c-ai plecat!”(Rău îmi pare) și despre vremurile frumoase apuse… „Și ceasul de perete bate/Și chipurile dragi dispar/O lacrimă în ochi se zbate/Pe ticăitul scurt, impar!”(Dincolo de timp)
Soarele apune trist în fiecare zi căci dorurile lumii sunt cernite de durerea răbdată în tăcere, de părinți însingurați: „Și cerul se-nfioară când ascultă/Balada părinților triști și-nsingurați/Ce și-au trimis copiii-n lumea cultă/ Ca să ajungă domni de vază, învățați”(Balada părinților însingurați) părinți ce tot mai speră să își mai vadă măcar o dată copiii plecați și care nu se mai pot întoarce din cauza regulilor impuse. „Azi n-a rămas decât durere/În umbra veștedului fag/ Stau lacrimi arse în tăcere/Cu dorul așteptând în prag.”(Cu dorul așteptând în prag)
Capitolul 13
Raze binefăcătoare
Așa cum spune și titlul acestui capitol „Raze binefăcătoare” însumează poezii ale căror versuri au menirea de a fi raze binefăcătoare, iar imediat atenția ne este captivată de frumoasele versuri prin care autoarea Mihaela CD refuză să vadă numai răul căci o doare răutatea din jur și dorește să se înveselească cu bunătatea binelui. „Binele să-l faci nu-i greu/Dar necesită voință/Ca să primești acest zeu/Cu iubire și credință”(Transfer de bunătate) și vrea să ofere o stare de bine, un scut al binelui: „Ți-aș da din bine ca să îți faci scut/Și să te-nvelești cu bunătatea!”(Scutul binelui) neavând timp de pierdut și oferind iubirea sinceră: „N-am timp să pierd în ne iubire/N-am timp să risipesc pentru cei lași/N-am vrere să arunc în van safire/Strivindu-le în urma miilor de pași.”(În urma miilor de pași)
Iubirea poetei pentru scriitura și artele plastice răzbate din
poeziile „Magia mozaicului” și „Zâna Slovelor”unde se observă respectul pentru cei care au har și sunt dăruiți să dăinuie prin creații
nemuritoare.
Razele binefăcătoare apar prin însăși razele de soare și „Glasul primăverii înmugurind/Cu pale culori și lacrimi ude/În adieri de vânturi fremătând”(Glasul primăverii) iar într-o „Profeție a bunătății”,
„Din bine-ți zidim palate/Din faptele noastre avuții/Să-mbrăcăm sfinte halate/Bunătății-i facem profeții!”(Profeția Bunătății) vom afla cândva undeva iubirea adevărată: „Și-odată fi-va undeva/În altă lume minunată /O pace ce ne-a releva/Iubirea cea adevărată”(În altă lume minunată). Invitația poetei spre iubirea de semeni este cuprinsă în mai multe versuri minunate: „Iubiți-vă voi oameni și nu vă prigoniți/La ceas de grea-ncercare cu toții o să fiți/Căci lumea-i sărăcită în griji și în nevoi/Întoarce-ți azi obrazul și fiți voi buni și noi”(Iubiți-vă voi oameni) concluzionând: „Căci avem nevoie de iubire și de soare/Din gânduri și credință să facem cingătoare/Căci vremea libertății în pace o să vină/Cu dragoste frățească,dreptate și lumină!”(Avem nevoie de iubire)
Versurile poetei sunt cheie de speranță, ce grăiesc, răsună, răspândesc iubire și bunătate iar din ele fericirea joacă ca niște raze, ne vorbesc și ne zâmbesc precum florile îmbobocite. Versurile sale curg asemeni unor ape limpezi de izvoare și prin ele poeta sădește, gândește, trăiește pentru nemurire. Prin iubire orice soartă pentru ziua de mâine se poate schimba în bine căci prin iubire răul se închide și prin iubire inima se deschide spre bunătate și spre fericire.
Capitolul 14
Scufundarea sufletului
Cel mai rău lucru ce se poate întâmpla cuiva este să își scufunde sufletul în întunecimea răului iar aceste semne sunt deja prezente căci tot mai multe suflete se pierd „Suflete pierdute la zaruri /Ne împart pâine pe pământ /Iar cele îmbrăcate-n haruri/Ne-mpart iubire prin cuvânt”(Suflete pierdute la zaruri) și neînțelegând ce este iubirea, neprețuind prietenia și valorile reale și morale, se usucă: „Tu n-ai înțeles ce-i iubirea/De-aceea n-ai cum s-o prețuiești/Și-n tine-i revărsată fierea/Că ți-e sortit să mai viețuiești.”(Cumplita boală)
Oamenii impregnați cu frică până în măduva oaselor nu mai cârtesc deși simt ura îndreptată către ei, simt dușmănia, minciuna și răutatea care câștigă tot mai mult teren. „Și rămași fără grai suferim tăcuți/De-atâta teamă nu deschidem gura/Deodată ne făcură oameni muți/Care nu cârtesc, doar acceptă ura!”(Pe alt tărâm). Morții nu mai sunt conduși la groapă, nu mai avem principii, valori, „Sicrie stau în rând … la-ngropare/Multe corpuri vechi ce fost-au vii/Nu-i nimeni să spună vreo cântare…/Spre drumul…veșnicei colivii”(Condamnare). Speranțele autoarei se îndreaptă către divinitate cerând ajutor: „Spune Doamne ce va fi/Tu pe toate le poți ști/Fa trufia să se-oprească/Răul fă-l să ne-ocolească!” (Spune Doamne ce-am pățit?) și încurajând la păstrarea credinței:„Păstrați-vă adânc în inimă credința/Căci Domnul pentru noi s-a îndura/Și într-o zi ,o să ne curme umilința/Iar hoții toți din lume vor pleca.”(Domnul pentru noi s-a îndura)
Capitolul 15
Haosul tăcerilor
Noi suntem mulți precum razele de soare și deși strigăm în gura mare că nu vrem războaie pe pământ, nu ne aude nimeni, căci cei care ar trebui să audă și să vadă sunt orbi și surzi: „Liniștea-n suflet se zbate și tace/Răbdarea joacă-n umbre de gând /Suprimând orice vis febril de pace/Și-aducând haosul pe pământ”(Liniștea din suflet). Vocea noastră trebuie să fie puternică și unică, să se audă numai una, tot pământul să fie unit în cuget și simțire pentru totdeauna. Cei care tac nu știi ce gândesc iar în lume este un haos al tăcerilor căci adevărul nu este spus, „Și-n vacarmul nebuniei dezmățate/Se preschimbă-n agili licurici de fosfor/Minciunile ce-ncălzesc pe timp de vifor/Pe-un gard, se plimbă ironic agățate”(Legi vide) iar peste zece ani nici nu ne vom mai aminti: „ Și nu ne vom aminti ce-a fost acum /Căci vândutu-ne-am și conștiința/ Și alegând printre amintiri ce-s scrum /Zbiera-va-n hohote neputința”(În zece ani)
Loc sub soare este pentru toată lumea iar pe planeta Pământ sunt adevărate raiuri sfinte dar acestea sunt pentru cei buni nu pentru hoți. Din păcate războaiele izbucnesc în diverse locuri ale lumii, apar tot felul de epidemii, cimitirele sunt arhipline iar nesiguranța zilei de mâine ne pândește la fiecare pas. Pentru cei bătrâni moartea este o salvare, o scăpare din acest haos: „Greșit-am oare-n lume/Vrând să fac fapte bune/N-am nici pâine nici copii/Rogu-te Doamne să vii!/Și Domnul s-a aplecat/Pe măicuța a luat/Și a dus-o-n raiul sfânt/Cu lumină și cuvânt!”(Suflet oropsit)
Capitolul 16
Anotimpurile vieții
În acest capitol ne este prezentat regretul pentru trecerea vieții: „Și iarăși mai cade o frunză/Și verdele crud tainic plânge /Se-ngână tomnatecă pânză/Pe-alei înroșite de sânge…”(Mai cade o frunză de dor) căci timpul se scurge grăbit prin clepsidra vieții: „Clepsidra se-ntoarce zdrobită/ Nisipu-i sfârșit și-necat/În marea de lacrimi scrobită/A frunzelor care-acum tac”(Clepsidra zdrobită) iar anotimpurile vieții se succed rând pe rând făcând-o pe autoare să concluzioneze: „Căci nu există niciun anotimp/Ce prospețimea să-ți păstreze”, „Timpul aleargă ne-ntrerupt/Și-mi număr florile de tei/Ce-n pripă au căzut abrupt”(Plâng aburii vremii fumate)
La fel ca și în alte poezii ale autoarei Mihaela CD bătrânețea este asemuită cu toamna când „ne ruginește glasul”și „rărește-ndată pasul”(Bătrânețea-i doar o toamnă) iar „Printre perle și smaralde/Ce se încalecă-n priviri/Lacrimi reci și lacrimi calde/Tot vorbesc din amintiri”(Lacrimi reci și lacrimi calde) și undeva departe „Dincolo de zare/Plânge dorul dus/Peste val de mare/Spre un trist apus/ Din căsuța-i mică/Plânge tot oftând/O rugă să zică/Maica fremătând”(Creștin legământ)
În versuri de excepție și de intensă trăire, poeta Mihaela CD roagă toamna vieții să mai întârzie: „Mai lasă-mi toamnă înc-o miniclipă/Nu te grăbi că-ndat-ai să iernezi/Un mic răgaz pe-a timpului aripă/Mai lasă-mi toamnă gândurile verzi.”(Mai lasă-mi toamnă) căci timpul zboară mult prea repede iar ziua de azi devine istorie…neștiind câte zile mai avem, „Câte șanse-s spre alt mâine/Mâine-i azi! Gata! S-a dus!/Suntem fărâme de pâine/Timpul trece tors de-un fus!” și invită cititorul să nu amâne nimic să trăiască ziua de azi, să se bucure de viață „Nu lăsa pe altă dată/Astăzi este prea târziu/Fiindcă ziua minunată/E atâta cât ești viu!”(Cât ești viu!)
Însă chiar dacă îmbătrânirea și trecerea rapidă a timpului e un motiv de „răzvrătire” sufletească și de tristețe și ne „plânge toamna” există totuși un pozitivism de final în versurile autoarei căci soarele ne râde în continuare. „Dar surâsul nu dispare/În perfidul dans final/Râde-o rază ce apare/De la soare dup-un deal.”(Plânge toamna)
Capitolul 17
Speranțe de bine
Scriitoarea Mihaela CD a ales ca ultimul capitol al cărții sale „LA CASA DE NEBUNI” să fie un capitol al speranțelor de bine, pentru că în opinia autoarei putem „înfrunzi verdele bun din noi” și ne invită: „Din stele mii să ne luăm speranțe/Să împărțim binele ce-i în noi/ Cândva în ritmuri calde și romanțe/Tot răul va fi disipat de ploi”(Din stele) pentru că așa cum spune autoarea „Dincolo de stele /fericiți vom FI/Dincolo de timp vom fi LIBERI”(Noi iar vom fi liberi) căci: „Iubirea-i venită din rai pe pământ/Să facem lucrare creștină și cânt”
(Bine și Pace) și atunci cu siguranță „Tot răul prin credință/Îl vom înlătura”(Îți mulțumesc Doamne)
La fel cum după o iarnă grea vine o primăvară și „Natura veselă plânge-n soare/ Către prea duioasa primăvară” iar „Pământul deziernat se trezește/ Și vieții noi îi cântă cinstire”(Deziernare) după ploaie vine întotdeauna soare și după noapte vine zi iar semințele de bunătate vor rodi bunătate căci: „Bine de pui pe cărare/Cu bine te primenești./De-ai plantat răul răsare /Ce-ai plantat aia primești”(Bine dai, bine primești) și invită pe toți oamenii: „Dați bunătate cât se poate/Și binele să-l înmulțiți/Cu orice gram puneți pe roate/Baraj, răul să-l stăviliți.”(Dați bunătate) Autoarea este convinsă că binele va învinge și vor veni vremuri minunate: „Din alte lumi o să răsară bucuria/Din vremi ce nu-s trecute prin nevoi/Veni-vor soarele și trăinicia/Să vă sclipească peste nori și ploi”(Temelia vițelor împărătești) și înalță o rugă către divinitate: „HRISTOASE, mă închin la tine/Și vin cu sufletul curat/Apără-ne,fă să fie bine/ Și scapă-ne sfinte de păcat”(Hristoase, mă închin la tine)
Inima autoarei Mihaela CD se simte fericită numai atunci când dăruiește: „Și inima îmi zburdă prea grăbită/Doar dăruind se simte fericită/ Să facă pe-atâta lume iubită/Căci n-am timp să fiu nefericită.”(N-am timp ca să fiu nefericită) iar versurile sale „Se-nlănțuie-n vrejuri de mercur /Și-n cădere pe foaie, fac o pată.”, „Și luminează spre-o vestire/Universului să-i vibreze în puls”(Săgetător Impuls) pentru că rolul versurilor sale dorește să fie benefic pentru cititori:
„Lăsați-mi versul să vă încolțească/În inimă iubirea de-al vostru popor” ” Lăsați-mi versul să vă învrednicească/În bine și-n speranță ca să vă nuntiți”, „Lăsați-mi versul să vă însoțească/Pe- altarul vieții prin orice nevoi” pentru că scriitoarea Mihaela CD vrea să fie alături de cititorii săi prin versurile sale: „Căci scrisu-v-am cu voie frățească/Să fiu alăturea mereu lângă voi’ (Lăsați-mi versul)
La fel ca și în celelalte volume ale sale, autoarea Mihaela CD ne invită și în acest volum „LA CASA DE NEBUNI”să căutăm bunătatea din interiorul nostru, să dăruim iubirea, căci schimbarea vine din noi înșine fiind mai buni și ne îndeamnă să nu ne îndepărtăm de credință, căci divinitatea îndeamnă întotdeauna la bine, la adevăr și la armonie în relațiile umane.
Toate cărțile Mihaelei CD conțin în scrierile sale legătura cu divinitatea în care autoarea crede și este convinsă că filonul acesta moral creștin exprimat prin rugă va aduce speranța în inimile oamenilor și va conduce implicit la salvarea umanității. Prin credință, răul care cuprinde întreg mapamondul va fi înlăturat iar de la pământ până la cer dreptatea și adevărul vor triumfa într-o bucurie a tuturor oamenilor ce trăiesc liberi sub soare. Credința înseamnă bunătate, milostenie, pace, curățenie sufletească, răbdare, armonie și iubire ce într-o lucrare creștină de bine, în același cânt al păcii va cunoaște o fermecată înflorire. Să ne închinăm Domnului cu sufletul curat, să ne îmbrăcăm cu Slava Sa și vom fi inundați cu raze de soare și fericire din Univers, răsărind viața, bucuria și trăinicia. Să ne comportăm ca frații, cu omenie, cu înțelegere și cu iubire de semeni.
Inima poetei Mihaela CD iubește libertatea și speranța iar întregul volum „LA CASA DE NEBUNI”este cuprins în raze de lumină într-o exprimare de mare creativitate, poeta câștigându-și faima prin scrierea originală, unică și autentică.
Volumul „LA CASA DE NEBUNI”deschide ușa trezirii conștiinței și minții cititorului învăluindu-ne poetic și filozofic în evenimentele contradictorii ale politicii actuale ale societății contemporane ce macină întreaga lume.Cartea Mihaelei CD vorbește despre dreptul nostru la libertate, un drept esențial, non-negociabil, dar și despre dreptul la pace, la securitate, la iubire, fiind o carte care trebuie citită iar și iar. Valoarea și greutatea acestei cărți o va simți fiecare cititor încă de la pronunția numelui cărții „LA CASA DE NEBUNI” și al numelui autoarei Mihaela CD. „Casa de nebuni”este însăși nebuloasa situație de fapt în care ne aflăm, iar curajul poetei de a pune degetul pe rană și de a scrie răspicat despre aceasta, este benefic, aducând trezirea ca un zâmbet de soare al dimineții iar acest lucru spune mult despre calitatea sa de OM căci poeta știe ca în locul unde se pronunță cuvintele „iubire”și”credință”se deschide drumul către libertate dreptate pace și liniște. „LA CASA DE NEBUNI”este o carte deosebit de frumoasă care aduce strălucire poetei Mihaela CD, volum de poezii pe care îl recomand cu toată căldura cititorilor, iar scriitoarei Mihaela CD îi transmit cu mult respect, felicitări la superlativ.
Prof Victor Manole
Membru al Ligii Scriitorilor Români
Membru al Asociației Poeților Mondiali
Membru al World Poets Association România
- Suntem cenzurați online/pe rețelele de socializare. Zilnic, puteți accesa site-ul pentru a vă informa.
- Contactați-ne oricând.
- Dacă apreciați munca noastră, vă invităm să dați un ,,Like” și să distribuiți pagina de Facebook (conținut exclusiv).
- Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!