+29 februarie 2008 | Monahul Atanasie de la Petru Vodă

Pr. Atanasie (Sandu) Ștefănescu

„În viaţă operăm cu trei categorii de valori: esenţiale, importante şi secundare. Esenţială este credinţa şi legătura cu Dumnezeu, care-i dau omului verticalitate, echilibru, pace. Importante sunt familia şi profesia. Secundare sunt cele care ţin de biologic: reproducere, nutriţie, distracţie… Şi închei cu amărăciune: Problema majoră este că azi oamenii trăiesc în secundar…!”

Alexandru Ştefănescu – Monah Atanasie – (n.1919), originar din comuna Orlea (Oroles-Vulturul), judeţul Romanaţi, urmează Liceul din oraşul Corabia şi este eliminat pentru organizarea unui grup FDC. Face parte dintr-o familie de legionari, tatăl său a fost aghiotantul Generalului Cantacuzino. Din 1937, este secretarul şefului de judeţ Alexandru Cristian Tell. Participă la tabăra de la Uria, având peste 100 de ore de muncă la şantierul sediului din Gutenberg. La propunerea şefului de judeţ i se acordă gradul de legionar.

După asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, este însărcinat să refacă legătura cu capitala. Urmărit în Bucureşti, se refugiază la Iaşi unde este arestat şi condamnat la doi ani şi şase luni de închisoare. Este mutat la închisoarea pentru disciplinari Chişinău, unde îi întâlneşte pe Ovidiu Găină, Eugen Şăgoreanu, Dumitru Groza, Ilie Niţu, Lucian Caramlău ş.a. Este eliberat o dată cu cedarea Basarabiei.

Participă la acţiunea de la 3-6 septembrie 1940, de răsturnare a regelui Carol al II-lea, în grupul de bucovineni, alături de Ovidiu Găină, Dumitru Leonteş, Hoinic, Totoescu. Cu ajutorul comandantului George Macrin şi al instructorului Gheorghe Tudorache, preia Casa Verde. Trimis în judeţul Romanaţi, este numit şef de sector. Este persecutat de colonelul Rioşanu, care se implică direct în ancheta din 1941, anul rearestării sale, fiind condamnat la 15 ani muncă silnică. Pedeapsa o execută la Aiud, fiind printre primii deţinuţi politic închişi acolo. Datorită refuzului de a se desolidariza de Mişcarea Legionară, este dus la Zarcă, unde stă până la venirea ruşilor. În celula de la Aiud a stat cu dr. Uţă şi cu Constantin Dumitrescu-Fakirul. A fost mâna dreaptă a doctorului Uţă, ajutându-l în tratarea deţinuţilor bolnavi şi învăţând de la acesta mai mult decât într-o Faculatate de Medicină. Cunoştinţele şi practica medicală dobândite în închisoare le va folosi apoi după eliberare ajutând şi mângâind mulţi bolnavi, cu multă pricepere.

În 1948, este eliberat, prin rejudecarea procesului. După eliberare, revine la Aiud şi se ocupă de memoriile Generalului Petrovicescu. Ajută, totodată, şi familia Coco Dumitrescu, tatăl lui Radu Gyr, soţia şi fiica lui. Rearestat în 1952 şi dus la Canal, lucrează pe şantier cu inginerul Nicola, şeful lui din judeţ. A trecut prin şase lagăre. La Poarta Albă, participă la greva-cursă întinsă de securişti pentru a-i selecţiona pe cei în stare de acţiune şi este condamnat din nou la 20 de ani muncă silnică. În 1956, ia parte la Aiud, la celebra grevă a legionarilor. În momentul reînceperii reeducării din Aiud, este trimis din nou la Zarcă. În 1964, este eliberat cu ultimul lot. Împreună cu inginerul Nicola începe să organizeze o reţea de rezistenţă în judeţul Romanaţi, numai cu cei din închisori. Până în 1989 mai este arestat de două ori şi eliberat. În 1990, ia legătura cu profesorul Mircea Nicolau, preşedintele Fundaţiei „George Manu” din Bucureşti, şi participă la o serie de reuniuni, conferinţe, lansări de carţi. Este autorul volumului Comentariu la Monografia Oraşului Corabia. Audiatur et Altera Pars (Bacău, Editura Babel, 2003). Decedându-i soţia, în anul 2005 intră în monahism ca monahul Atanasie, la Mânăstirea Petru-Vodă, păstorită de stareţul Iustin Pârvu.

La mănăstire se va dărui îngrijirii bolnavilor, vieţuitori ai obştii şi pelerini. Va face educaţie, de cea mai înaltă ţinută, tinerilor şi copiilor, care îl vor iubi în special. Va rămâne în amintirea tuturor pentru marea sa capacitate de a-i iubi pe oameni, pentru demnitatea sa aristocratică, pentru sinceritatea şi bucuria sufletului său. A petrecut ultimii ani într-o minunată ascultare şi supunere faţă de Părintele Iustin Pârvu, cel care îi era în acelaşi timp frate de suferinţă şi temniţă, prieten, duhovnic şi stareţ.

Unul din cuvintele sale era acesta: „În viaţă operăm cu trei categorii de valori: esenţiale, importante şi secundare. Esenţială este credinţa şi legătura cu Dumnezeu, care-i dau omului verticalitate, echilibru, pace. Importante sunt familia şi profesia. Secundare sunt cele care ţin de biologic: reproducere, nutriţie, distracţie… Şi încheia cu amărăciune: Problema majoră este că azi oamenii trăiesc în secundar…!”

Discernâmântul, buna măsură, profunzimea, luciditatea şi abnegaţia conturează profilul monahului Atanasie, un truditor al oastei lui Hristos. Atitudinea sa plină de curaj şi de mărturisire neîncetată a Ortodoxiei româneşti, de-a lungul unei vieţi presărate de lupte crunte împotriva comunismului ateu, şi-a găsit împlinirea în modelul monahal, o tainică chemare numai de Dumnezeu ştiută.

Asumarea unui destin implacabil este dominanta întregii generaţii de sacrificiu, cum foarte sugestiv caracteriza Mircea Vulcănescu generaţia ’27 – cu prelungirile ei fireşti – care a luat fie calea temniţei comuniste, fie pe cea a exilului nesfârşit. Contactul cu bădia Sandu Ştefănescu, precum şi cu alte figuri ale rezistenţei anticomuniste: Gheorghe Mihai, Gheorghe Stănescu, George Popescu Glogoveanu, Viorica Călinescu, Mircea Nicolau, Dr. Nae Nicolau, Pr. Liviu Brânzaş, Aspazia Oţel Petrescu, Constantin Emilian Bucescu şi mulţi alţii, mi-a oferit fericita ocazia de a cunoaşte adevăratele caractere ale României profunde. Toţi aceştia întrupează valorile unei lumi pe care comunismul a încercat s-o distrugă, înlocuind-o cu un surogat. Prin prezenţa lor, aceste valori fundamentale ale sufletului românesc – onoare, cinste, curaj, nobleţe spirituală, generozitate, toate în exprimarea adevărului Revelat – au putut supravieţui şi chiar rodi, acolo unde au găsit teren fertil.

De aceea, avem o datorie de conştiinţă de a continua lecţia esenţială a acestei generaţii, lecţie care ţine de parcursul firesc al naţiunii române. Să nu uităm să cinstim memoria acestor martiri, mucenici şi sfinţi ai României, singurele bilete de intrare la Judecata universală de Apoi. Dumnezeu să-l odihnească pe nea Sandu Ştefănescu (monah Atanasie) în rândul oştii celei drepte şi să ne învrednicească pe noi toţi de a duce mai departe cu smerenie darul lor, care nu este altul decât cel al dreptei credinţe şi al mărturisirii neîncetate a lui Hristos!

• Constantin Mihai, Revista Rost nr. 62 din aprilie 2008

„La închisoare nu au rezistat decât cei care au crezut şi nici aceia toţi! Cei care au crezut nelimitat! Ad absurdum! Să te vezi condamnat pe nedrept, bătut, înfrigurat, înfometat, denigrat, umilit în toate felurile şi totuşi să crezi… Asta e credinţa nelimitată!”

Un apologet incandescent

Dacă îl priveai pe Sandu Ștefănescu când vorbea, spuneai că e o flacără. Această combustie care îi alimenta tonusul său inepuizabil, nu era de natură organică, genetică aș afirma, poate genezică, în accepția Părintelui Arsenie Boca, adică de altă substanță, din alte zone sau tărâmuri, întrucât el nu era un om oarecare, ci o persoană incandescentă, deosebită, ce trăia și se alimenta altfel decât semenii săi.

L-am cunoscut pe Sandu Ștefănescu la Colonia de muncă de la Vereș Mort (Unirea) de lângă Mirăslău, în anii 1945-1946, unde făcea pe sanitarul. De altfel, el îmi vindecase cu niște injecții străine un blocaj și niște dureri atroce ale genunchiului drept. Învățase o anumită practică
medicală de la doctorul Uță, închis la Aiud, din 1938, de pe timpul lui Carol al II-lea, cu care Sandu stătuse în celulă mulți ani. Dar nu numai medicina îl preocupa pe Sandu Ștefănescu; el împreună cu dr. Uță, cu Costică Dumitrescu, supranumit și Fachirul, și cu alți câțiva tineri formau un grup de ”mistici” – apostrofa doctorului Victor Biriș pentru cele două grupuri de legionari creștini ortodocși, mai ales că erau și legionari catolici care săriseră peste cal, cu formalismul învățat de la Ignațiu de Loyola.

Dar în afară de grupul de legionari creștini ortodocși (dr. Uță – Constantin Dumitrescu), mai exista și numerosul grup condus de doctorul Traian Trifan, Traian Marian și Anghel Papacioc – viitorul călugăr Arsenie Papacioc – din care făceau parte Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Vasile
Jacotă, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Iulică Bălan, Părintele Serghie, Ioan Ianolide și mulți alții, care realizaseră progrese pe linia trăirii spirituale.

Prin structura sa, Sandu Ștefănescu îmbina trăirea creștină cu practicismul vieții. Potrivit lui Emil Cioran, Corneliu Zelea Codreanu ”făcea parte dintr-o mișcare în care problemele mântuirii se împleteau de minune cu gospodărirea țării”, iar Sandu Ștefănescu se plia pe această linie. El nu putea fi în altă parte, ci numai și numai unde a fost. Aici i-a fost locul. El și-a înțeles destinul și s-a încadrat acolo unde și-a simțit chemarea. În altă parte nu s-ar fi simțit bine; nu ar fi fost la locul lui. Nu ar fi corespuns chemării; nu s-ar fi simțit la el acasă. Nu ar fi fost consecvent cu chemarea lui pe care a simțit-o de tânăr, încadrându-se în frontul care lupta pentru adevăr, dreptate și credință. Era un adept al benevolenței, al libertății și al marilor riscuri. Era în epoca marilor căutări, anii 1945-1946, tocmai când lumea europeană se împărțea în două: una cu Hristos, iar alta cu mamona.

Într-o dimineață de vară, la Colonia de muncă de la Vereș Mort, locuiam în vechiul conac al contelui Bethlen. În curte era o fântână cu lanț și cu ciutură. Ne strânsesem în jurul ei pentru a ne spăla, neexistând spălătorii. La un moment dat sosește din dormitorul lui unul dintre cei doi milițieni care ne păzeau. Dezbracă tunica și o agață în pomul din proximitatea fântânii. Se apropie și el de fântână pentru a se spăla. Sandu Ștefănescu se spăla deja. Era multă lume, înghesuială. Milițianul îl împinge cu cotul pe Sandu pentru a se simți mai bine. Ce-i drept, milițianul era băut, mirosind a alcool. Sandu ripostează. Milițianul îi trage o înjurătură ardelenească. Sandu se preface că nu-l cunoaște. Pleacă amândoi și, urcând treptele scării pentru a intra în clădire, Sandu îl îmbrâncește pe scări. Rumoare, gălăgie. Sosește și celălalt milițian (șeful). Începe ancheta: „De unde să-l cunosc și că face parte din lotul de pază? Era în cămașă, fără caschetă, fără tunică. În plus, era beat și m-a înjurat. Putea să fie un cetățean din comună care nici nu avea voie să vină în mijlocul nostru. Eu n-am făcut altceva decât să mă apăr”.

Prin urmare, Sandu Ștefănescu a reacționat atunci conform structurii sale. În a doua parte a vieții, în calitate de monah, Sandu ar fi răspuns cu duhul iertării, al îngăduinței și al toleranței. În anul 2001, urmează a doua etapă a vieții sale. După moartea soției, Sandu se mută pentru scurtă vreme la Craiova, apoi pleacă la Mânăstirea Petru-Vodă, unde se va călugări, sub numele de monahul Atanasie. Probabil că acolo îi era destinul. Realizează că și la mânăstire poate fi util oamenilor, adevărului, credinței.

Remarcăm faptul că grupul misticilor din care făcea parte Sandu Ștefănescu a subsumat trei destine exemplare: Constantin Dumitrescu devine călugărul Marcu de la Sihăstria; doctorul Uță desfășoară în universul concentraționar o activitate semnificativă pe plan medical, salvând
de la moarte multe suflete, printre care și pe a directorului fabricii din Aiud, Mareș, este chemat la numeroase nașteri ale soțiilor comuniștilor din Alba, acestea dorind să fie ajutate numai de doctorul Uță […]; iar Sandu Ștefănescu, fratele lor de suferință și destin, rămâne dedicat monahismului la Mânăstirea Petru-Vodă, unde a avut, printre altele, și o laborioasă activitate pe plan cultural, prin editarea unor lucrări importante.

Sandu Ștefănescu și-a împlinit destinul prin vocația monahală, continuând astfel lupta cea bună pentru triumful Adevărului revelat. Programul său spiritual, la care s-a angajat din tinerețe, și-a atins măsura în ipostaza de călugăr, a truditorului pentru credința în Hristos. O pioasă și o eternă amintire îi aduc lui Sandu Ștefănescu camarazii și prietenii din Oltenia sa natală.

• George Popescu Glogoveanu, Revista Rost, anul VII, nr. 79, 2009, pp. 25-26

Alexandru Ștefănescu, un model de virtute creștină

Alexandru Ștefănescu, nea Sandu – pentru cei mai tineri – sau monahul Atanasie, din ultimii ani de viață, a fost un model de credință, de comportament, de verticalitate și de permanentă dăruire. Oltean din regiunea Corabiei, se încadrase, încă din adolescență, în Frățiile de Cruce, urmând, cu elanul tinereții, principiile educației moral-creștine ale școlii legionare de jertfire neîncetată pentru propășirea spirituală a neamului românesc.

A urmat o viață zbuciumată, cu arestări, temnițe și lagăre. Atunci când, pentru idealul ales, ți-ai oferit toată energia vieții tale, toată puterea de muncă și de sacrificiu, nimic nu ți se pare greu pentru împlinirea lui. Deosebit de activ, cu modestie și elan, încercase să se facă util în

toate împrejurările pe care viața i le-a oferit. Nu precupețea nici un efort când putea face un bine. În condițiile dure de anchetă și de închisoare, a fost un exemplu de dârzenie, de ținută impecabilă și de sacrificiu. Nu a făcut nici un compromis; nu s-a dezis niciodată de idealul tinereții sale, care i-a bucurat întreaga existență.

La eliberarea din lunga sa detenție, se căsătorește și se stabilește în Corabia. După 1989, când pensia i s-a mărit prin adăugarea unei compensații pentru cei 12 ani de detenție recunoscuți, Alexandru Ștefănescu își ajută discret vecinii ca și pe alți mulți oameni nevoiași. Avea permanent unul sau doi studenți din familii modeste pe care îi susținea financiar – fără ajutorul substanțial oferit de dumnealui, aceștia n-ar fi putut face facultatea.

În Corabia avea un sfat bun și un leac deosebit pentru diverse maladii, astfel încât toți cunoscuții îl salutau cu deosebit respect și apelau la sprijinul său, mai mult ca la un medic. Deși nu avea studii de specialitate, a avut ocazia în închisoare să deprindă din tainele acestei profesii de la medicii cu care a stat, aplicând ulterior cu succes tratamente simple și eficiente celor cărora specialiștii nu le găsiseră remediul.

L-am cunoscut pe Alexandru Ştefănescu în toamna anului 1992, la parastasul soţului meu, Nicolae Călinescu, cu care stătuse în închisorile comuniste. Împărtăşeam acelaşi ideal legionar (creştin şi naţional) contestat de mulţi, care nici măcar nu ştiau ce reprezintă; nu se străduiseră să-i cerceteze esenţa. Comuniştii reuşiseră să încarce numele de legionar cu cele mai groaznice epitete, creând în subconştientul uman o imagine sumbră de care oricine trebuie să se ferească. După moartea soțului meu, băiatul nostru, Dinu, student la medicină, ajunsese la concluzia că, pe măsura dispariției treptate a rezistenților anticomuniști, va rămâne tot o istorie falsă, scrisă de comuniști, dacă nu se va întreprinde ceva în această direcție. În consecință, cu concursul foștilor deținuți politici, a organizat o serie de manifestări (mese rotunde, conferințe, lansări de carte, comemorări) care să aducă lumină în falsurile realizate de comuniști, de-a lungul anilor.

A antrenat în această acțiune oameni de bună credință, cunoscători serioși ai perioadelor respective și ai adevăratelor valori. Probabil că dorința și eforturile noastre de a lămuri publicul larg prin aceste manifestări ne-a apropiat mult de Alexandru Ștefănescu. Pentru familia noastră, el a avut întotdeauna un sfat bun. În Craiova, aproape la toate aceste manifestări, era nelipsit. Când am plecat din Craiova, am continuat comunicarea cu dânsul prin corespondență.

Între cunoştinţele mele printre foştii deţinuţi politici nu am întâlnit pe nimeni cu un asemenea har de a se apropia de tineret. Nea Sandu era un autodidact, dar nu atât volumul şi cali­tatea cunoştinţelor pe care le utiliza, cât dragostea ce îi încălzea sufletul îi dădea putere în dorinţa de a se ataşa de tineri şi de a le transmite din valorile fundamentale ce duc spre esenţa credinţei creştine şi a iubirii de neam.

Nicăieri în țară nu a reușit cineva să antreneze profesori și elevi de liceu într-un spectacol de poezie Radu Gyr și Nichifor Crainic, așa cum a organizat dumnealui în Corabia. Spectacolul a fost așa de apreciat încât i s-a propus și efectuarea unui turneu, care, din păcate, nu a putut fi realizat din motive financiare.

O voință de fier și o perseverență deosebită, dar mai cu seamă credința în Dumnezeu l-au ajutat să învingă neajunsurile senectuții, precum și toate tarele căpătate de-a lungul perioadelor de detenție – pe care le definea metaforic închisorită. După ani de frumoasă conviețuire, soția sa se îmbolnăvește, iar el o îngrijește cu devotament. La scurt timp, inevitabilul se produce. Pierderea soției o suportă cu mare greutate. Reflectează să se retragă la mânăstire.

Ajunge la Petru-Vodă, unde îl întâlnește pe starețul Justin Pârvu, care îi arată multă înțelegere. Perioada de acomodare este grea la o vârstă înaintată. Alexandru Ștefănescu nu era omul superficial, pripit în asemenea hotărâri; un astfel de pas implica o enormă responsabilitate. După oscilări legate de faptul că ar putea să nu corespundă anumitor cerințe ale vieții monahale, după o analiză duhovnicească profundă, Alexandru Ștefănescu s-a înrolat hotărât în oastea lui Hristos, devenind monahul Atanasie.

Toată energia de care mai dispunea a pus-o cu mult curaj în slujba lui Hristos, a Ortodoxiei românești, în rugăciune permanentă pentru salvarea acestui neam, pentru a cărui înălțare morală și spirituală trudise o viață. Nu a dat uitării nici pe vechii camarazi de închisoare și de ideal cărora le împărtășea, prin epistole, adevărurile fundamentale ale credinței creștine pe care le trăia din plin. În ultima zi a lunii februarie 2008, la Mânăstirea Petru-Vodă a adormit întru Domnul Monahul Atanasie, model de virtute creștină, exemplu viu pentru generațiile viitoare.

• Viorica Călinescu, Revista Rost, anul VII, nr. 79, 2009, p. 23-24

Mai multe pe: Buciumul

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ