Amintiri despre GABRIEL BĂLĂNESCU

Nãscut la 6 Aprilie 1913 în Berbești, Vâlcea. Face studiile primare în comuna natalã, apoi liceul în orașul Râmnicul Vâlcea, dupã care pleacã la București și se înscrie la Facultatea de Litere pe care o absolvã.

Dupã invazia sovieticã, a îndeplinit funcția de Şef al Regiunii Banat, Sef al Capitalei si al Regionalei Moldova în cadrul Comandamentului Miscãrii Legionare de Luptã si Rezistentã împotriva ocupatiei comuniste. Arestat în anul 1946, este ținut în temnitã pânã în anul 1947, când îsi reia activitatea în rezistențã. Capturat la 4 Februarie 1949, este condamnat de autoritãtile comuniste de trei ori la muncã silnicã pe viatã. A fost întemnitat la Jilava, Iași, Suceava (Salcea), Aiud, Baia Sprie, lagãrul de muncã fortatã „Mina Valea Nistrului”, Galati și Timisoara unde a îndurat cele mai cumplite torturi, înfruntând moartea cu seninãtate în numeroase rânduri.

Eliberat din închisoare la 3 August 1964 cu sãnãtatea zdruncinatã, îsi câstigã existenta „la munca de jos”, tracasat si urmãrit continuu de agenții securitatii comuniste, fiind privat de orice drepturi. În Martie 1977 reuseste sã se refugieze în Exil, de unde începe o nouã luptã împotriva comunismului. Fondeazã revista„Curierul”, al cãrei director a fost pânã la pierderea sa pãmânteascã (19 Martie 1986), colaborând activ si la alte reviste si ziare ale diasporei românești printre care: „Drum”, „Carpatii”, „Libertatea” (New York), „Cetatea Luminii”, s.a. (Preluare: Miscarea.net)

Amintiri despre GABRIEL BÃLÃNESCU

• „Libertatea”, New York. Director: Nicolae Nită. Anul V, Aprilie-Mai Nr. 45-46, 1986

A fost Şeful regionalei Moldova până la data arestării 4 Feb. 1949. În lotul nostru care s’a judecat la 2 Ianuarie 1949 [sentinţa s’a dat la 24 Ianuarie] el figura în capul listei [şef de lot] şi a fost condamnat în „Contumacie” de 3 ori la MUNCĂ SILNICĂ PE VIAŢĂ. La terminarea procesului, preşedintele completului de judecată colonelul magistrat Cezar Dumitru [devenit General sub comunişti] şi-a arătat nemulţumirea că nu s’au putut da şi câteva condamnări la moarte, iar partidul „sesizat” de acest incident s’a grăbit să repare gresala şi în scurt timp după pronunţarea sentinţei în acest proces s’a introdus pedeapsa cu moartea. Bălănescu arestat îndată după aceasta era deci susceptibil să primească pedeapsa cerută de preşedinte dacă recursul acestuia se aprobă. Aşa se explica unele din întâmplările scrise în „Împărăţia Morţii”. Condamnarea la moarte care i s’a anunţat în mod neoficial nu era chiar cu totul neadevărată.
Din cele auzite la rechizitoriu mi-l închipuiam că pe un haiduc de statura uriaşă cu ochii negri fulgerători. Când a fost adus la Suceava, eu nu l-am văzut, nefăcând parte din grupul de reeducaţi pe care în mod intenţionat administraţia l-a lăsat să-i vadă. Am auzit doar că a fost a adus acolo şi aşteptam ocazia să pot vedea şi eu pe şeful lotului în care fusesem judecat.

Au urmat apoi plecările la Piteşti, Aiud Gherla. Am ajuns amândoi la Aiud, dar cu dube diferite. Nu l-am văzut.

În Septembrie 1950 am fost dus la Mina Baia Sprie. Înaintea transportului nostru doar cu 2 zile a mai fost trimis dela Aiud un alt transport. Bălănescu a sosit cu acela.

Am ajuns la Baia Sprie dimineaţa, îndată după „deschidere” şi după ce am fost repartizaţi în cele două dormitoare care rămăseseră libere [11 şi 12] şi am fost lăsaţi să ne amestecăm printre cei sosiţi înaintea noastră care tocmai ieşeau din baracă „cantină” după ce li s’a servit „ceaiul” de dimineaţă. Un prieten cu care mă regăsisem după mai mulţi ani de despărţire mă întreabă: Vrei să-l vezi pe Bălănescu?
-Unde-i?
-Uite, acela care stă de vorbă cu cel înalt în dreapta uşii dela cantină. [cel înalt era Remus Danes]
M’am uitat cu atenţie: un om de statură mijlocie, puţin adus de spate, cu faţa albă transparenta cum o aveam toţi cei de acolo; nimic nu semăna cu haiducul din închipuirea mea. Doar ochii negri aveau din când în când fulgerări care se frângeau pe fata intr’un fel de zâmbet, făcându-l pe interlocutor să fie sigur că fusese deplin înţeles. Când Remus Danes s’a îndepărtat, prietenul meu a ţinut să mă prezinte. La auzul numelui meu, o sclipire din ochi şi o caldă stangere de mâna m’au asigurat că acesta aflase demult de existenţa mea:
-Dumneata ai părinţii în America?
-Da.
-Te vor căuta. Poate vor reuşi să te scoată de aici. Nu uita să le spui Americanilor despre toate cele ce se petrec în închisoare. De nu se vor trezi la timp le va veni şi rândul lor.

Deocamdată aici vom avea alte probleme. Să fiţi atenţi că vor încerca să introducă reeducarea începută la Suceava. În condiţiile de mina rezultatele pot fe de-adreptul dezastruoase. Ne-o spun cei veniţi din URSS. Se pare că în unele închisori dela noi s’a şi aplicat. Fiţi foarte atenţi!

De atunci nu-mi mai aduc aminte să fi stat mai mult de vorbă. Se ferea să ia contact cu prea mulţi deţinuţi, căci era pe lista politrucului cu titlul „Vârfuri ale reacţiunii” la Numărul 1. Ştiu doar un lucru: Din toţi câţi eram acolo, el era omul cel mai ascultat de către ceilalţi. După o perioadă de refacere de 20 de zile cu hrana primită dela mina şi munca la suprafaţă mai mult pentru amenajarea aşa zisei „colonii”, am fost introduşi la muncă subterană. El lucra în abataj ca „rulator” [la umplerea rostogoalelor de minereu]. Aici se găseau întotdeauna gaze rămase de la împuşcătura şi cred că acestea i-au înrăutăţit mult boala de la ficat.

În lagăr, în afară de legionari, mai erau şi deţinuţi politici de alte nuanţe: ţărănişti, liberali şi foşti ofiţeri şi subofiţeri de jandarmi. Legionarii erau cei mai numeroşi şi datorită lor s’a impus în viaţa lagărului o ordine şi o corectitudine model, camaradererie şi ajutor la greu faţă de ceilalţi. La fel raporturile cu civilii -care ne supravegheau munca în mina- erau de înaltă corectitudine, ceea ce i-a determinat pe aceştia să ne facă raporturi elogioase către Direcţia Penitenciarelor şi să ceară să fim puşi în libertate pentru realizările noastre în câmpul muncii [toate fără nici un reezultat].

Politrucul Alexandru însă era mereu nemulţumit: „Nu e destul să-ţi faci norma, nu e destul să fii corect cu organele administrative, TREBUE SĂ DAŢI DOVADĂ DE REEDUCARE. Ba mai este încă un lucru: N’ati văzut acolo pe uşa biroului meu dela Baracă 2 o cutie pentru RECLAMAŢII? Cum, voi nu ştiţi pentru ce stă cutia aceea acolo? Cum, nimeni nu l-a surprins pe vreun altul dintre voi discutând politică cu civilii dela mina? Asta nu-mi vine s’o cred!

Ca să ne spargă „unitatea” celor ce am venit la început, s’a adus de la Făgăraş un grup de foşti poliţişti, iar dela Gherla un grup de muncitori dela care am aflat mai multe despre faptele reeducării care s’au întâmplat acolo.

Mai târziu au fost aduşi chiar studenţi dela Piteşti între care şi Tăvi Voinea. Cu mult tact şi delicateţe, Gabriel Bălănescu a luat contact cu cei mai mulţi dintre ei obţinând în cele mai multe cazuri spovedanii fierbinţi cu întoarcerea fiului pierdut la turma părintească. Nu li s’a făcut nici un reproş. Li s’a cerut doar ca prin atitudinea lor de aici înainte să dovedasca ca pentru nimic în lume nu vor decădea dela demnitatea lor de fiinţă omenească.

Pe oamenii aceştia înconjuraţi iarăşi de atenţia şi dragostea noastră îi vedeam de multe ori mişcaţi până la lacrimi.

Politrucul a mai încercat o ieşire din impas prin împuşcarea preotului Şerban. Reacţia întregului lagăr în faţa acestui abuz de putere fusese atât de puternică încât şi puţinii turnători pe care reuşise să şi-i menţină începeau să bată în retragere de frică celorlalţi. În cele din urmă politrucul s’a mai gândit la o soluţie. A format un grup de 12 pedepsiţi pe care i-a pus în lanţuri şi i-a expediat în altă parte [făcea să se creadă că au fost trimişi înapoi la Aiud, de fapt au fost trimişi la o altă mână de plumb, Valea Nistrului].
În fruntea acestei liste: Gabriel Bălănescu, Wilhelm Poprea, părintele Nicolae Grebenea, doctorul Petrassevici, Sandu Mazilu şi alţii.

Peregrinările şi întâmplările ulerioare ni le-a descris în cartea sa „DIN ÎMPĂRĂŢIA MORŢII”. Eu am fesit din închisoare în 1964. Mai târziu am reuşit să ajung şi în America. Mai acum vre-o zece ani, întâlnindu-mă cu Tăvi Roşu, acesta îmi spune: „Salutări dela Gabriel Bălănescu cu care ai fost la Baia Sprie”.
-Unde este?
-Aici, în America… S’a refugiat.
Gabriel Bălănescu avea să lupte şi mai departe contra aberaţiei comuniste şi pentru restabilirea unităţii între grupurile din exil desbinate pentru cauze lipsite de seriozitate…
Aşa l-am cunoscut eu pe Gabriel Bălănescu, mereu în fruntea luptei…

de Victor LEAHUL | Miscarea.net

Pentru o presă independentă, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Contează pe ȘTIRI ce contează!