Dragostea rămâne că dragostea e Dumnezeu…

Și mă trezesc deodată, în carnea neagră a nopții, cutremurat de amintirea lui. Ochii ăia. Mâinile crăpate care începuseră să se descompună, ochii ăia. Erau anii în care iubeam frumosul și mi-l doream, anii în care înțelepciunea mea era adolescent cu părul lung, înainte să-mi schimbe călugărița aia viața, nu v-am povestit asta? De nicăieri a apărut într-o zi o călugăriță și mi-a întins o cutie cu un cadou, l-am desfăcut fericit convențional și politicos, înlăuntru ceva scump, mă întorc spre ea și-i zic păi sora mea, nu trebuia să cheltuiești cu mine, nu trebuia, și ea deschide gura și-mi schimbă viața, părinte Crin, ce mi-ai dăruit tu mie o să iau în cer, ce ți-am dăruit eu ție o să ruginească, și-n clipa aia, deodată, lumea s-a făcut țărână și sufletul meu s-a îmbrăcat în dervișeală, că trece viața noastră și ne vom duce și se vor uita la locul nostru și noi nu vom mai fi, că toate sunt deșertăciuni și vânare de vânt, doar dragostea rămâne că dragostea e Dumnezeu.

Era înainte de asta, și Ea, deodată, uite un anticariat, hai să intrăm. Copil în cofetărie, puștoaică-n mall, savant în bibliotecă, lăcomie în stare pură, mi se dilată pupilele a păcătoșenie că nu doar cu țigară și gleznă fină se hrănesc păcatele omului, și și cu ”vreausăam”. Candelabre rococo din sticlă de Murano, rame baroc cu oglinzi bizotate în curbe, suporturi de umbrele din alamă pictate flamand, un minialtar poliptic catolic, pe un scaun un bătrânel mă izbește cu ochii de-un albastru incolor, atenție, aici se ascunde o capcană și-o falsă contradicție, bătrânii cu ochi albaștri își deschid culoarea irișilor pe măsură ce se apropie de moarte, am văzut asta și la Tata și înainte de a intra în peșteră îmi verific ochii cum îmi verific blocatoarele și corzile, îmi face semn bătrânul să-mi dau rucsacul jos să nu-i dărâm minunățiile de pe rafturi și parcă mă dezbrac de rucsac, e de mult parte din mine, mă pierd printre toate splendorile alea și dau de două capiteluri de pilastru din lemn aurit, și deodată Ea în urechea mea să cumperi ceva neapărat. Ar fi trebuit să înțeleg de-atunci, dar eu nu, nu, bagajele de cală sunt deja burdușite, vocea Ei devine iritată, să cumperi, nu mă interesează ce cumperi, dar cumperi, mă întorc mirat spre ochii Ei și mă izbește imaginea lacrimilor curgându-i pe fard, uită-te în spatele bătrânului îmi șoptește, și mă uit, două fotografii vechi, lipite cu scotch pe spătarul scaunului, cred că e soția lui, e văduv și uită-te câtă singurătate e aici, înșfac repede o cutie pe care o plăcusem din prima, ochii bătrânului valon se ridică spre mine încet, că bătrânii nu se mai grăbesc nicăieri pe măsură ce timpul lor se împuținează, pe ușa deschisă a anticariatului se aud râsetele turiștilor din bărcile care brăzdează canalele din Brugge, are atâta tristețe bătrânul pe palmele alea pe jumătate descompuse, îmi împachetează chinuit cutia într-o hârtie albă și-i zic că nu-i nevoie și n-apuc să termin de zis că înțeleg, împachetatul ăla e parte din ritualul lui de supraviețuire, legătura cu soția lui moartă, probabil că ea împacheta, era partea ei de treabă în templul ăla plin și pustiu, vă rog să mă iertați, aș vrea să vă întreb ceva, iertați-mă, cine sunt cele două doamne din poze? Și deodată două flăcări îi joacă în ochi, se aprind ochii ăia cum se aprinde ecranul unui cinematograf când începe filmul și-i joacă un zâmbet trist pe față, sunt mama mea și soția mea. Tac, tace, ne sudăm privirile albastre, știți, sunt moarte amândouă (folosește timpul prezent, ca ardelenii, Ion îi mort, nu Ion a murit), și eu aștept pe scaunul ăsta să mor și să mă întâlnesc cu ele, soția mea făcea dantelă de Brugge și era tare pricepută, o simt în spatele meu pe Ea plângând și mi se inundă și mie ochii și se umple anticariatul ăla de-un aer alb și dulce, venind din cer, apoi îi cer voie să-i strâng mâna și-i zâmbesc ochii a bucurie, și când ies din anticariatul un cuplu de asiatici ne oprește să le facem o poză îmbrățișați și cu Belfortul în fundal, și azi noapte, deodată, bătrânul ăla îmi vine în vis ca un arhanghel și mă trezesc transpirat și cuprins de remușcări, ar fi trebuit să-l îmbrățișez, ar fi trebuit să-l iau în brațe, dar cutumele, spaimele alea să nu încalc convențiile alea occidentale, ar fi trebuit să îl îmbrățișez, și păcatul ăsta iese din mine și mă apasă drept pe tâmplă, îmi fac o cafea la două noaptea, peste Lușca plutesc nori de mătase neagră, deschid calculatorul și caut bilete spre Brugge, sper că mai trăiește bătrânul ăla, o să mă duc să-l îmbrățișez și dacă nu mai trăiește o să-i fac un parastas în ușa anticariatului, lângă vitrina cu dantelă veche, și o să-i cânt la mulți ani lângă soția și mama lui lipite cu scotch pe sufletul meu de derviș insomniac și pribeag de doruri, că trece viața noastră și nu vom mai fi, și se vor uita și nu ne vor mai vedea.

de Crin-Triandafil Theodorescu

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo