Trec rapid pe lângă rocaillele baroce ale gării din Dej…

Foto: Crin-Triandafil Theodorescu

Trec rapid pe lângă rocaillele baroce ale gării din Dej, frustrat de bucuria de a le admira a mia și a mia oară. Trenul intră în gară împachetat în fum, două vagoane, urc dintr-o mișcare, fericit c-am ajuns la timp, fantastică spaima asta românească de a nu pierde trenul, autobuzul, bacul, forfota irațională cu care ne îmbrâncim de parcă ar fi ultimul tren, autobuz sau bac din lume, în vagon mă izbesc deodată căldura și imaginea trupurilor oamenilor încremeniți în poziții dintre cele mai stranii, cum se întâmplă în trenurile de lung parcurs, când omul amorțește și-și inventează vectori noi pentru membre, mă duc spre locul de pe bilet și ca printr-o minune e liber, salut sumar și mă așez ridicându-mi reverenda albastră ca o cucoană pedantă rochia, atentă să nu-și distrugă demnitatea, și deodată în fața mea cineva chicotește. Un cuplu de tineri căsătoriți, două verighete de aur urlă un angajament serios, el o privește amuzat și privirile lor mă fixează ca pe un bondar colorat într-un insectar, ea se apleacă și-i șoptește discret, dar insuficient de discret, fii atent ce pantofi are popa ăsta, îmi cobor privirile, sunt ghetele mele de trakking, vechi, adevărat, dar decente, anii când șoșoteala lor m-ar fi durut sunt de mult timp îngropați și putreziți, azi inima mea e desculță cum desculț e Înviatul meu în icoana din stânga mea, când ridic crucea și zic să aveți sus inimile, oftez și-mi întorc ochii spre fereastră, trenul pornește și mă închin.

Cei doi continuă să chichotească. El e tânăr, foarte tânăr, cum tânăr și foarte tânăr eram cândva și eu. Când căutam ceva de contrazis, ceva de pus la punct. Ceva pe care să mă cațăr ca să se vadă limpede și indubitabil ce măreț pot fi și ce pene frumoase port în creasta adolescentină. Că tinerețea poate fi un război cu oricine, un război de dragul războiului și nu de dragul vreunei dreptăți sau iubiri. Ea e îndrăgostită lulea, ochii ei îl îmbracă cu iubire ca într-o hlamină imperială, că va lăsa femeia pe maica sa și se va uni cu omul său și vor fi dumnezei la capăt de potecă, el își întinde picioarele în sandale și-mi calcă reverenda ostentativ și ea mai să leșine de admirație. Nu zic nimic și-mi las reverenda albastră să fie preș sub sandaua lui.

Trecem Someșul, îmi întorc privirile dezgustat, să mă scutiți cu Grădina Maicii Domnului și cu hiperboreanul popor intracarpaticodanubianopontic, plutesc gunoaiele pe apa Someșului valuri interminabile și cine nu iubește lucrul mâinilor lui Dumnezeu nu are cum să îi iubească și ochii, apoi căldura din vagon devine sufocantă, mi-e foarte cald în reverendă și deși n-am nici o reținere în a umbla civil, piciorul încălțat în sandaua opresivă m-a transformat într-un soldat în campanie pe-un front al răbdării, așa că rabd și încep să transpir sistematic.

Mă decid să-mi scot o carte din rucsac și să citesc, dar îmi amintesc că în graba plecării nu mi-am luat nici o carte.

Mai rămâne telefonul.

În vagon se cască, se întinde, se moțăie, o doamnă molfăie dintr-un sandvici discutabil organoleptic, tipul cu sandaua își mută greutatea piciorului și profit să-mi recuperez poalele reverendei, urma prafului de pe talpa sandalei a lăsat o dungă ca o acoladă albastră, telefonul nu se deschide imediat, se gândește un pic înainte de a se debloca și pe ecran văd iconița de la Psaltire, cum ar fi să-mi citesc catisma în tren? Și mi se face repede rușine, un preot citind catisma de pe telefon, apoi deodată mi-amintesc de toate dorurile mele, de cei patruaniprimazi, când o să plec în lume cu Psaltirea agățată de gât și cu sandalele mele și-o să mă rog prin toate șanțurile și la toate marginile de lumi și mi se face rușine că mi-a fost rușine și-mi încep catisma, și când mă închin se închină cu mine domnul din dreapta mea și mă apuc de Doamne miluiește de patruzeci de ori, cei doi mai chichotesc o dată, recapitulativ, mă scufund în catismă ca într-o cetate cu ziduri înalte, că fiecare vede că înțelepții mor precum mor și neînțelepții și nebunii și lasă altora bogăția lor, cuvintele lui David se fac suflare pe inima mea și mărunțesc cu buze uscate și când mă mai închin o dată o văd cu coada ochiului și pe femeia cu sanviciul în gură că se închină, și curg psalmii prin mine ca o apă răcoroasă și după ultima serie de patruzeci de kirie eleison tot vagonul se închină cu mine deodată, în timp ce ochii tinerilor sunt mari și tăcuți, ca la marginea unui miracol.

Că mult a pribegit sufletul meu, și nu m-ai lăsat în mâinile vrășmașului, pus-ai în loc desfătat picioarele mele, amin.

Și când pe fereastra vagonului se face Năsăud mă ridic și cobor cu reverenda ștampilată de-o sanda de suflet rătăcitor. Într-o zi, simt, cei doi mă vor căuta să-L bem împreună pe Desculțul meu și să-i mușcăm din trupul înviat. Simt.

de Crin-Triandafil Theodorescu


MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ

Lasă un răspuns