Cristina Roxana Jilavu, psihoterapeut: „De multe ori societatea nu consideră pierderea unui copil înainte de naștere o pierdere demnă de jelit”
Cristina Jilavu, foto: Agenția de știri Basilica
Conform statisticilor, 1 din 4 copii își pierd viața prin avort spontan înainte de naștere. Pierderea unei sarcini este o durere foarte mare pentru femei, pentru părinți și pentru familii. Am abordat acest subiect în cadrul unui interviu cu Cristina Roxana Jilavu, psihoterapeut în Departamentul Pro-Vita din cadrul Sectorului Misiune, Statistică şi Prognoză Pastorală al Arhiepiscopiei Iașilor.
***
Alexandra Nadane: Ce înseamnă pierderea sarcinii din punct de vedere psiho-emoțional pentru femeie?
Cristina Roxana Jilavu: Pentru o femeie, pierderea sarcinii presupune o serie de multe alte pierderi secundare. Pierderea sarcinii reprezintă pierderea principală, iar fiecare pierdere principală este însoțită de o serie de alte pierderi secundare. Cu aceste pierderi lucrăm în terapie.
Printre pierderile secundare se numără pierderea sentimentului de siguranță, pierderea sentimentului de încredere în propriul corp, pierderea momentelor frumoase pe care, inevitabil, mama și le proiectează: cum va fi sarcina, cum se va derula, cum va influența acest copil relația de cuplu, cum se va dezvolta relația între mamă și copil. Pierderea momentului nașterii. Pierderea momentelor în care poate îi aude inimioara la ecograf. Pierderea momentelor în care mama își poate ține copilașul în brațe. De aici derivă multe alte pierderi. De exemplu, pierderea sentimentului de control. Sentimentul că ceea ce se întâmplă în corpul tău, în pântecele tău, nu stă în puterea ta. Nu poți controla și nu este ceva ce ai fi putut sau ai putea să faci ca să previi această pierdere.
AN: Cum a fost experiența de a dezvolta un grup de sprijin pentru mamele care se confruntă cu durerea pierderii unui copil înainte de naștere?
CRJ: Grupul de sprijin al mamelor care și-au pierdut copiii înainte de naștere este de câțiva ani de zile. A fost dezvoltat de Ioana Dumitrașcu și a avut forma unui grup online închis, în care mamele își spuneau povestea și încercau să fie alături una de cealaltă. Grupul s-a dezvoltat. Acum sunt câteva sute de mămici din mai multe orașe ale țării.
Inițiativa de a începe să ajutăm mamele și într-o altă formă, nu doar prin acest grup online închis, a început în pandemie, când am început să ne vedem cu mamele în format online și să comunicăm. Mamele nu doar că scriau experiența lor, ci începeau să o și spună, ceea ce reprezintă un alt nivel de conștientizare a propriei experiențe, a propriei dureri, a propriei traume. Ușor-ușor grupul a luat o altă formă, cea de care ne bucurăm acum, în care o dată pe lună încercăm să ne vedem cu mamele în format fizic. Deocamdată reușim să ne întâlnim cu mamele din Iași și din apropiere. Grupul, atât în format online, cât și în format fizic, a început timid, pentru că este greu să te întâlnești cu alte mame și să stai față în față cu durerea lor, dar și cu durerea ta, care este asemănătoare cu a lor.
Grupul de sprijin pe care l-am dezvoltat împreună cu Ioana este un grup tânăr. Se formează acum și suntem bucuroși de fiecare dată când o femeie ne scrie că vrea să participe la întâlnirea din această lună. Grupul începe să se mărească. Întâlnirile nu sunt ușoare, dar sunt eliberatoare. Mamele încep să prindă încredere unele în celelalte, iar ceea ce ne bucură foarte mult este că încep să se sprijine și în afara grupului. Acest lucru mi se pare fenomenal și, de fapt, despre asta este vorba: să se sprijine în momentele în care au nevoie. Suntem bucuroase că mergem înainte, că mamele încep să se deschidă din ce în ce mai mult și încep să se cunoască și pe ele, dar și una pe cealaltă, la un nivel din ce în ce mai profund.
AN: Ce se întâmplă în interiorul unui grup de sprijin și cum ajută femeile participarea la un astfel de grup?
CRJ: Ca să citez una dintre mămicile din grup: „este acea cameră din casă în care poți merge atunci când simți nevoia să suferi, pentru că în casă și în viața de zi cu zi ești prinsă cu toate lucrurile în care ești angajată, fie pe partea profesională, fie pe partea personală și uneori îți este greu să te rupi de la altele, ca să mergi undeva să plângi, pentru că ai nevoie să faci asta”. Foarte frumos a descris realitatea această mămică. Aceasta este menirea grupului: să ofere mămicilor posibilitatea de a jeli această pierdere.
Ceea ce am observat și eu, și mamele care participă este că societatea, persoanele din jurul nostru nu consideră această pierdere ca fiind una legitimă și demnă de jelit, pentru că sunt aceste idei limitative, care ne spun că dacă s-a pierdut sarcina la un număr de săptămâni acolo nu era un copil, că până nu se naște copilul nu e un copil. Se spun lucruri precum „lasă că o să mai faci altul”, „nu te mai gândi la asta”, iar reacțiile acestea, deși vin dintr-o intenție bună, nu ajută, pentru că scopul nu este să trecem peste durere, ci să trecem prin durere. De aici nevoia aceasta de a jeli. Această jelire nu presupune neapărat plâns, ci presupune ca eu să stau față în față cu experiența mea, cu sentimentele mele, care nu sunt întotdeauna de durere. Uneori sunt de furie, alteori sunt de tristețe foarte mare, alteori sunt un blocaj în care parcă nu simt nimic, dar știu că asta nu este în regulă.
Această jelire este modul prin care noi trecem prin durere și este singura posibilitate de a asimila ce s-a întâmplat. Astfel putem face pace cu experiența prin care am trecut, putem face pace cu propriul nostru corp, care ne-a dat sentimentul că ne-a trădat. Toate lucrurile acestea trebuie simțite, procesate, spuse, jelite, ca să putem închide acest capitol dureros, iar la următoarea sarcină să nu proiectăm ce s-a întâmplat în trecut, să nu influențeze negativ relația de cuplu, relația cu apropiații sau relația cu propria persoană.
AN: Ce ar fi necesar să știe cei din jur despre suferințele părinților care pierd un copil înainte de naștere și cum pot oferi sprijin?
CRJ: Să înțelegem că această pierdere nu este o pseudo-pierdere, nu este o semi-pierdere, iar raționamente precum „gândește-te cum ar fi fost să-l naști, să crească, să trăiască un an, doi, cinci și apoi să-l pierzi” nu ajută mama, chiar dacă pentru cel care o spune poate că are sens.
Este vorba despre durerea prin care trec acești părinți. Faptul că au pierdut copilașul înainte să aibă amintiri cu el nu face durerea lor mai mică și nu-i ajută să li se spună astfel de lucruri. Este nevoie să le oferim spațiu și să le oferim respect prin atitudinea noastră în care suntem acolo, alături de ei, dar ușor nevăzuți. Putem să le oferim ajutor dacă ei vin spre noi. Poți să abordezi un astfel de părinte și să-i spui: „Uite, îmi pare rău că ai trecut prin această pierdere. Dacă tu crezi că pot să-ți fiu de folos, sunt aici”.
În rest, haideți să-i lăsăm pe ei să facă acești pași către noi, să nu-i bombardăm cu informații, cu sfaturi, cu păreri, cu studii. Studiile spun tot felul de lucruri care ne pot ajuta, dar în această pierdere sunt momente în care nu avem nevoie de raționamente, ci avem nevoie să trăim ceea ce simțim. Uneori este greu să facem asta. De aceea este bine să avem respect pentru ei și pentru pierderea prin care trec. Să nu le minimalizăm suferința.
O mamă spunea că, după ce a pierdut copilul, s-a lovit de un fenomen care a durat între 6 luni și 1 an de zile, în care lumea o evita, pentru că nu știa ce să-i spună. Mai ales dacă acele persoane aveau copii, își luau copiii și spuneau „hai să mergem, să nu o deranjăm”, iar această mamă spunea că o dureau aceste gesturi.
E adevărat că fiecare copil pe care îl vedea îi amintea de copilul pierdut, dar nu se simțea bine nici ca oamenii să se ferească de ea. Sigur că cei din jur aveau intenții bune, să nu deranjeze, dar atitudinea nu o ajuta. Haideți să ne comportăm normal. Haideți să ne uităm la aceste persoane, să le spunem „Îmi pare rău! Ești bine?”. În general oamenii care sunt afectați de traume au nevoie să fie întrebați dacă sunt bine. E important să facem asta, dar cu măsură.
AN: Ce credeți că ar putea face societatea să dezvolte mai mult sprijinul pentru părinții care pierd un copil înainte de naștere?
CRJ: Aici este un aspect interesant, pentru că atunci când încercăm să oferim ajutor unei persoane care trece printr-un moment dificil, prin pierderea unui copil, de cele mai multe ori suntem puși față în față cu propria noastră durere și cu propria noastră neputință. Și de fiecare dată când încercăm să găsim așa, ca un fel de soluție magică pentru ca cel din fața noastră să nu mai sufere, pot apărea situații în care să greșim prin minimalizarea pierderii: „ei, lasă, că acolo nu era un copil”, „ei, lasă, că mai faceți voi altul”. Ele vin din dorința ca celălalt să nu mai sufere, dar nu ajută.
Problemele apar când eu proiectez propria mea neputință asupra celuilalt, când, din dorința de a nu mai vedea suferința celuilalt, pentru că asta îmi provoacă și mie suferință din cauza unor răni ascunse, neprocesate, la care nu am lucrat, îi minimalizez pierderea. Sau poate că îmi e greu să te văd că suferi și se activează nevoia de a te scoate din durerea în care te afli, ceea ce nu ajută, pentru că e nevoie să stăm acolo, să conștientizăm și să ne asumăm pierderea. Când vedem în jurul nostru familii care au trecut prin acest tip de pierdere să fim conștienți ce trezește suferința lor în noi și să stăm să ne gândim de ce facem ceea ce facem.
Următorul pas este să încercăm să nu dăm sfaturi. Când treci prin acest tip de pierdere, ai nevoie de sprijin emoțional. Adesea cei cărora încercăm să le zicem lucruri precum „te-ai gândit să mergi la psiholog?”, „te-ai gândit să vorbești cu cineva?”, „te-ai gândit să iei niște calmante?”, ei probabil s-au gândit deja de cel puțin trei ori la acea idee. Să încercăm să nu venim din afară cu „ce ar fi să..”.
Ce putem face este să ascultăm. Uneori ascultăm ce are celălalt de spus, îi ascultăm întrebările, durerea. Alteori ceea ce ascultăm e tăcerea lui, iar asta este foarte greu de făcut. Să-i asigurăm că suntem acolo. Să-i asigurăm că, dacă au nevoie de ceva ce stă în puterea noastră, suntem disponibili să ajutăm. Să încercăm să nu fim prea intruzivi. Să le dăm spațiu. Să nu încercăm să minimalizăm durerea prin care trec.
Interviu realizat de Alexandra Nadane, Directorul Centrelor ROUA
Sursa: Agenția de știri Basilica
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Presă cu frică de Dumnezeu