Nopți și lecturi

Meditez la alte nopți și scriu despre ele în această noapte fiindcă îmi amintesc viu unele sentimente încercate de-a lungul timpului în contexte diferite: ca băiețel plimbat de mamă alături de un nene prin locuri misterioase, prin troleibuze cu nemaipomenite zgomote și zvîcneli subliniate de scîntei scoase la feluritele și desele macazuri ori prin tramvaie huruitoare cu destinații necunoscute; ca ofițer de serviciu la BAD; ca ins uitat de trenuri într-o gară provincială; ca umil delegat cazat într-un hotel mizerabil, ce nu poate dormi împărțind camera cu un bețiv ce și-a aflat o preocupare din a convorbi ore întregi cu biata telefonistă; ca pelerin aruncat după miezul nopții într-un oraș fără mijloace de transport în comun de un autocar șofat inconștient; sau, în fine, acasă, la Strîmbeni, cu un cer ce stă să se prăbușească îngreunat-înstelat mirific și împărățit de o lună plină…

Ceva înalt-misterios-obositor, ceva ce pare ieșit din timp – fără secunde, minute ori ceasuri –, ceva ce pare de nestăpînit și trist, ceva ce trimite la lumea de dincolo, cu judecata particulară și de obște, ceva tăcut sau mai bine scris de nevorbit și de negîndit ca urmare a unui fel de sincopă iminentă ori de colaps premergător comei…

În chip ciudat, spaima nu se amestecă în această curgere torențială de sentimente. Mă strădui să filtrez mirosuri, zgomote fine; aștept o minune, ca-n coșmarurile care înadins nu vor să înceteze…

Iau o carte din raftul prăfuit al bibliotecii, consult fișa de la prima lectură cu paginile cele mai importante marcate cu creionul cel necruțător în mînă, mă cufund într-o recitire și trec la tastatură transcriind uimit:

Am văzut cupola albastră a cerului printre ramurile și florile de cireș ca printr-o pînză de dantelă. O petală a căzut pe chipul meu. Era o mîngîiere de catifea și de mătase. Petala de floare de cireș era albă și proaspătă ca o steluță de zăpadă. Tata a cuprins trunchiul cireșului cu amîndouă mîinile și l-a scuturat încet. O ploaie de petale albe a căzut pe chipul meu, pe buzele mele, pe gîtul meu. Petalele albe au căzut pe capul tatălui meu, pe umerii lui, pe sutană și pe harta României, desenată pe pămînt după măsura mea. România Mare, eu și tatăl meu eram toți trei acoperiți de flori.

– Tu ești la fel ca acest cireș frumos, a spus tatăl meu.

– N-am flori ca cireșul, am spus eu. Iar rîzi de mine.

– Ești ca cireșul, a repetat tatăl meu. Pentru că ești român. Românii sînt țărani. Țăranii, la fel ca cireștii, nu primesc ordine decît de la cer, de la pămînt și de la anotimpuri…  (Constantin Virgil Gheorghiu, Memorii: martorul orei 25, București, Editura Sophia, 2017, p. 67).  

Întunericul urban devine beznă la sat și capătă pentru primele cîteva minute o stare de agregare fluid-acaparatoare, invazivă, aproape sufocantă. Închid reflex ochii pentru a-i feri de anularea funcției lor năvălite ca un fel de dizolvare ireversibilă. Bezna totală – pe care o zicere populară o definește genial: „un întuneric de-ți băgai deștele-n ochi“ – seamănă tulburător cu metamorfozarea într-o altă stare, ca a viețuitoarelor adîncurilor telurice nicicînd văzătoare de lumină. Orbirea e o consecință firească a mediului lor de trai. Sînt dotate în schimb cu ascuțirea exacerbată a celorlalte simțuri rămase valide care le asigură supraviețuirea.

Îmi imaginez înfiorat o viață ca aceasta, a orbilor din naștere, cîțiva iviți și-n calea Mîntuitorului, după cum ne relatează Evangheliștii, spre a se proba puterea absolută a Dumnezeirii dinaintea mulțimilor – fie ele adunate în sinagogi, ca evrei îndărătnici împietriți în urmarea neabătută a legilor fariseice, fie ele ca alcătuitoare de turme de nesimțitori idolatri, fie ele ca sataniști urlînd pe stadioane precum în vremurile noastre luate-n stăpînire de globaliști hedoniști. Toți aceștia – orbi spiritualmente fără Lumina lui Hristos – trăiesc în peșterile despre care scria inspirat Platon, neavînd încă putința de a trăi bucuria Luminii Învierii Fiului lui Dumnezeu Care a acceptat Jertfa pe Cruce indicînd calea mîntuirii acelora care cred în El și vor să-L urmeze.

Iau o altă scriere datorată tot unui exilat (acestora, la fel ca viețuitoarelor cărora li s-a anulat ori li s-a atrofiat vreun simț, li s-au ascuțit colosal simțurile rămase concomitent cu inteligența și puterea de expresie încît devin capabili de creații superioare):

După masă Scoris mă pofti în livada care se întinde în spatele casei. Ne aflăm la o anumită înălțime aici, căci merii sînt încă în floare. Lumina soarelui, printre miile de petale, devenea albă de tot și o boare pură plutea în aer ca o tunică de vestală. La capătul cărării, de-a lungul gardului de lemn, înalt ca o palisadă întărită, zeci de stupi, scobiți în trunchiuri de copac tăiați la înălțimea omului, roiau de albine, îmbătate de activitate și de nectar. Zumzetul aripilor lor semăna cu ecoul unui tunet îndepărtat și neîntrerupt sau cu bătaia grăbită a tobelor. Scoris respira acest aer tulburat de aripi cu o evidentă mulțumire. Se simțea stăpîn al acestor albine, al miilor de albine care făceau pentru el călătoria între flori și stupi. Printre ramuri am întrevăzut profilîndu-se pe cer, apropiate de candoarea petalelor, care te pot face să crezi că totul îți este la îndemînă, chiar Zamolxe sau iertarea lui Augustus, culmile munților acoperite de brazi, care păreau negri și dușmănoși alături de această claritate amețitoare. (Vintilă Horia, Dumnezeu S-a născut în exil, Craiova, Editura Europa, 1991, pp. 92-93).

Nopți și lecturi întru luminarea sufletului ce năzuiește spre Lumină.

Nu uit să înalț o rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, Lumina lumii, Te rog să ai milă de noi, îndeosebi de toți cei orbi, vindecîndu-i! Fă-i să vadă, chiar dacă n-au cerut încă, spre a ne feri și pe noi de consecințele orbirii lor! Slavă Ție precum și Tatălui și Sfîntului Duh în veci! Amin! 

București, luni 25 răpciune 2023; 22,53.

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet