Hapul lingvistic (28)

Limba română studiată și însușită la timp – adică obligatoriu în școala primară și în cea elementară – scutește pe vorbitori / scriitori de a comite penibile și neașteptate erori în diferitele meserii ori profesii viitoare.

Oricît de mari ar fi meritele cuiva într-un domeniu oarecare de activitate, exprimarea deficitară îl descalifică, îl expune ridicolului, soluția nefiind decît una, indiferent de vîrsta atinsă: înapoi la școală!

Deși am mai avut ocazia de a-i semnala unele erori în scris harnicului traducător al cărților excepționale datorate pr. Constantin Virgil Gheorghiu, nu cred ca Gheorghiță Ciocioi să fi fost tras de mînecă de cineva pînă acum. E drept că stilul alert al scriitorului în limba franceză pune în dificultate pe oricine – a se vedea enunțurile scurte, unele eliptice – dar gramatica românească trebuie respectată cu strictețe.

Mă opresc doar la una dintre cărțile apărute prin grija Editurii Sophia: Memorii: martorul orei 25 (2017).

Atenționez mai întîi asupra erorii (frecventă, din nefericire, și în scrierile vechi bisericești): începerea unor enunțuri prin conjuncțiile simple căci sau că:

„Mai tîrziu, am aflat că omul este asemenea lui Dumnezeu prin libertate. Căci dintre toate creaturile universului doar omul este liber și suveran.“ (p. 9);

„Copiii trebuie ascunși. Întotdeauna. Căci era război.“ (p. 37);

„M-am născut într-o casă parohială. Căci tatăl meu era preot la Valea Albă, comuna Războieni.“ (p. 39) etc.

„Știam acum că pășeam peste morți. Că pămîntul, întreg pămîntul din jurul meu, era plămădit din osemintele lor.“ (p. 27) etc. 

Soluția e simplă: continuarea frazelor fără a se pune punct după ultimul cuvînt înainte de propoziția secundară. 

Mai grave sînt greșelile gramaticale precum:

„Astfel, noi sîntem și devenim – într-un sens – proprii noștri părinți, creîndu-ne pe noi înșine, așa cum vrem să fim.“ (p. 9). E limpede pentru un școlar de clasa a IV-a sau a V-a că substantivul redat aici prin litere îngroșate trebuie scris cu trei „i“: propriii!

Sau:

„Dacă nu le arătai limpede că le cumpărasei, unde și cînd, erai acuzat de furt.“ (p. 35).

Traducătorul (și nici corectorul ediției!) nu și-a însușit paradigma verbală a mai mult ca perfectului indicativului! Corect este, desigur, cumpăraseși!

Foarte supărătoare îmi par și cacofoniile, știut fiind că, mai ales în scris, virgulele nu le soluționează (așa cum nici deprinderea unor vorbitori de a intercala un și între cuvinte nu rezolvă neplăcuta alăturare, ci, dimpotrivă, îi deturnează grav sensul!):

„Armata turcă, care a ocupat România timp de cinci secole, a înaintat în iulie 1496 pînă în satul meu natal.“ (p. 26);

„Tatăl meu se bucura, la fel ca cea mai mare parte a colegilor săi, să meargă cu trenul.“ (p. 41).

„Uniformele bleu […] le-am mai putut încă contempla, înainte de a intra în întuneric…“ (p. 53) etc.

Enumerările creează și ele probleme traducătorului:

„Felul de a răspunde sfidărilor arată prerogativa noastră de creatură liberă, și el este mai important decît toate elementele impuse identității noastre de loc și data nașterii noastre, de climă, rasă, epocă, naționalitate, părinți, genealogie și ereditate.“ (p. 9).

O virgulă incorect pusă înainte de conjuncția și dar mai ales lipsa prepoziției de marcînd acuzativul substantivelor enumerate sînt inacceptabile. Rescrisă corect, fraza este:

Felul de a răspunde sfidărilor arată prerogativa noastră de creatură liberă și el este mai important decît toate elementele impuse identității noastre de loc și de data nașterii noastre, de climă, de rasă, de epocă, de naționalitate, de părinți, de genealogie și de ereditate.

„Am văzut icoanele lui Hristos, Maicii Domnului, Sfîntului Ioan Botezătorul și cele ale Arhanghelilor“ (p. 87).

Articolele genitivale obligatorii sînt omise la două dintre substantivele proprii din enumerație. Corectat, enunțul devine:

Am văzut icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului, ale Sfîntului Ioan Botezătorul și cele ale Arhanghelilor.

Un pleonasm pe care-l credeam demult „eradicat“ din limba română se află la pagina 98:

„Așa cum nemuritorii preferaseră mai bine să moară decît să trăiască laolaltă cu învingătorii“.

Lista greșelilor e lungă, dar o închei printr-o eroare semantică hazlie constatată în toată partea a 4-a a capitolului IV Primii ani pe pămîntul natal, unde este vorba despre Rossinanta, o iapă bătrînă. Inexplicabil, traducătorul se referă la ea de circa douăsprezece ori prin substantivul masculin cal: 

„E un cal bătrîn, nu mai e bun de nimic […] Desigur, Rossinanta a făcut războiul […] E un cal viteaz. Dar acum ea e bătrînă. Mi s-a făcut atît de milă de sărmanul cal alb și i-am spus ofițerului să n-o trimită pe Rossinanta la abator.“ etc. (p. 72).

Sînt dator, poate, să explic de ce m-am referit abia acum la această carte, apărută în 2017: luna trecută am primit-o cadou. 

Adaug, în fine, o sugestie: mulțimea greșelilor gramaticale la care se adaugă și unele tehnoredacționale îndreptățesc o reeditare temeinic revizuită, căci valoarea scrierilor pr. Constantin Virgil Gheorghiu ar îndreptăți pe deplin acest demers.  

26 răpciune 2023

N.B.: Fiind filolog, nu folosesc nejustificata complicare a scrisului în românește cu „â“ median, exceptînd cuvîntul „român“ și derivatele sale, precum și numele proprii scrise cu această literă – de exemplu Brânzaș. Paradigma verbului „a fi“ nu atestă în vorbirea curentă pe „sunt / suntem“ etc.; în plus, „sunt“ nici măcar nu se justifică etimologic! Drept urmare, eu rostesc / scriu sînt / sîntem etc.

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet