Mormântarea – partea a III-a

La Raru (episodul 4)
Mormântarea – partea a III-a

Dragi concitadini, concetăţeni, …! Ce am eu cu viaţa la ţară? Ce aş avea eu cu pomana de la o ‘mormântare în vârful muntelui? Eh, iată ce! Cum stam eu şi priveam la participanţii de la pomană cum mănâncă şi beau, sau invers, o femeie de-a casei mi-a zis cu blândeţe: -“Haidaţ’ domnule, şezi şi dumeta pă laviţă, că-i loc păntru tătă lumea! Iaca, acle ni, iacâ-chie ia!”. După care lăcrimă, că mi-a şi fost cumva milă de ea. La care femeia adăugând: -“Amu, dumeta numa’ mă iartă, că tăiarăm on vagon dă ciapă…” făcu dreapta-mprejur pe după partea stângă a meselor şi se făcu nevăzută pe după o colnă.

Cum toţi cei prezenţi se uitau curioşi la mine să vadă mă aşez au ba, ce era de făcut decât să mă aşez. Na, m-am gândit, acu-i acu! Mănânc sau nu mănânc? Între noi şi cei care citiţi aceste rânduri rămână vorba, cum să mănânci şi să bei la câţiva paşi de sicriul cu răposatul? Nuuu, e inadmisibil de inadmisibil aşa ceva! Unde-i respectul pentru mort? Dar bunul simţ pe unde se ascunde? Ce să mai zic de minimele reguli de igienă, deşi nici urmă de muşte sau de ţânţari prin zonă, că zice că nu le place la o aşa altitudine. Şi totuşi, ce-i cu barbarismul ăsta, mă gândii, cine a mai văzut pomană mâncată înainte de punerea celui mort în cimitir? Nuuu, nu mănânc nici dacă…

-“Ia domnule un păhărel de vinars, că-i d-aci, de noi făcut şi-i dă ciresă!”, după care adăugă: -“Pă mine dă Măruţ mă ştie tăt satu’, şi-s nepot d-a’ lu’ unchiu Măru, Dumniezo şi-l ierte că bun om o fost!”, îmi zise un bărbat subţire şi mâncat de munca muntelui, în vreme ce vărsă dintr-un pahar câteva picături pe pământ. Hai că un pahar de vinars nu pot refuza, m-am gândit în vreme ce o femeie în vârstă şi tare guralivă începu a zice fără a putea fi întreruptă:

-“Apăi, domnule dragă! Ia şi mâncă tocană că-i bunăăă, n-ai mai întălnit dumeta aşe ceva în tăte căile tale! Numa’ ni, amuşină cum amniroasă dă fain’! Da’ cum şi nu fie bună, că or tăiet aiştia, a’ lu’ văru’ Măru, on viţăl cât îi mai pogan, în cinci căldări l-or băgat mânânţălit. Zece muieri or corăţat mai gata on văgon dă ciapă. Or sfârăit carnea în unsoare dă porc, apoi ciapa cu piparcă grasă şi gogoşeri şi părădăici, tătu’ tăiet strâjeluţe, păstă care or ţâpat piparcă dă făţălit, dulce. Zîce cum că or adăogat piperi boabe şi câtieva pipărcuţă usturoaie. Nu ştiu care o zîs că n-or uitat şi pună chimimoc şi no, şi nu uit, croampe ferte. Tătă rânduiala asta o fert, apoi la foc micutel, ciasuri întreji, fără grabă, că no dară, tre să iasă bună că o dată moare văru’ Măru, nu?”

Acu, ce să zic, nu arăta rău tocana, dar nu, nu-mi pot încălca propriile principii, aşa că nu mănânc şi gata! Hai, de băut mai beau un păhărel, asta pentru că recunosc, nu am mai băut vinars de cireşe niciodată. –“No, cum te simţi la noi în sat?”, mă întrebă Nelu Sfeclă cu vorba la mine şi cu ochii la farfuria din faţa mea, neatinsă. Nu apucai să-i răspund că se făcu nevăzut, că-l strigaseră doi bătrâni reproşându-i că nu mai e curechi la masa lor. Ce o fi ăla curechi, ei ştiu. Între timp femeia în vârstă şi tare guralivă de lângă mine mă abordă din nou: -“Să vede că dumeta eşti orăşan, întâi bei, apoi mânci, nu?”. Am dat din cap că da, în vreme ce dădui peste cap al doilea pahar de vinars aşa, ca să mai trag de timp. Între alt timp, alte şi alte vase cu tocană se aşezau pe mese, parcă aşa, cumva în ciuda mea. Şi venea un miros îmbietor înspre mineee… Nu, însă, nu aveam cum să mănânc! Parcă îl şi vedeam pe unchiu Măru cum din copârşeu se uita mânios spre toţi cei prezenţi cum mănâncă şi beau. Că şi zise o altă femeie trecând cu un coş cu pâine bine mirositoare: -“Ce-ar mânca şi unchiu Măru doauă tri blide dă tocanăăă! Da’nu mai are cum, bietuuu’!”

Eh, în momentul acela simţii ceva mişcări prin stomac. Na, zic, astea-s intestinele! După al treilea pahar de vinars lucrurile au început să se complice. Capul a început să-mi vâjâie, urechile să mi se înfundară, privirea gata-gata să mi se împăinjenească, puterile începură a mă lăsa… Na, m-am gândit, mă ia cu el unchiu Măru! Noroc cu nepotu’ Măruţ’ că îmi îndesă pe gât, obligat-forţat, un păhărel de vinars de mere, că zice că e bun la stomac. Acu, drept e că-mi revenisem după.

Măi, oameni! Hai că nu o mai lungesc! Am lăsat la o parte principiile şi restricţiile să se certe între ele şi m-am pus pe mâncat tocană cu varză şi cu pâine proaspătă. După care am continuat cu plăcinte. Nişte bunătăţi culinareee, de nemaiîntâlnit nicăieri pe faţa pământului. Până la urmă am aflat şi explicaţia obiceiului – cimitirul e în vale şi dacă cobori cu mortul, după îngropăciune, neamurile sosite din vale ori de prin alte sate nu mai urcă înapoi la pomană. Aşa că…

În vreme ce cortegiul funerear cobora la vale cu unchiu Măru, eu am rămas cu câţiva bărbaţi pe loc, ca să-i ajut să demonteze mesele şi laviţele. Între timp mi-a zis un bătrânel sprinten următoarele: -“La munte aeru’ şi lucru’ te dâgâlă la stomac, domnule!”, după care a strigat către după o colnă: -“Lucreţieee! Pă când gătăm cu dezmontatu’ mai adă o tură dă tocană caldă, mă!”. Şi să ştiţi că bătrânelul sprinten a avut perfectă dreptate.
Şi totuşi, ce e ăla curechi? De nu voi uita, am să-l întreb pe Nelu Sfeclă, că el le ştie pe toate. Până atunci, salutare!

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet