Alchimia – adiere de magie din antichitate până azi

Predecesoarea chimiei, care mixează ştiinţa cu ezotericul, a dat naştere unor descoperiri importante (distilarea alcoolului, extractele din diferite plante, vindecarea unor boli cu anumite tratamente, cristalizarea, prelucrarea metalelor etc.) dar şi unor filosofii pe cât de fanteziste, pe atât de incitante.

Încă din antichitate, alchimia era văzută prin prisma ocultismului sau, dacă ne gândim la autoarea Mary Shelley, alchimiştii erau lejer identificaţi cu savanţi/cercetători atinşi iremediabil de nebunie.

Cu toate acestea, căutarea pietrei filozofale nu a încetat vreodată, chiar dacă ştiinţa a avansat uimitor, iar alchimia nu şi-a pierdut magia nici măcar în zilele noastre când chimia este cea care i-a luat locul, înlocuind teoriile fantastice cu experimentul, observaţia şi concluzia demonstrată. Chiar dacă în vremuri moderne aceasta – se crede – că nu mai este practicată, alchimia este un cuvânt cunoscut, la fel şi noţiunea de piatră filozofală. De ce cuvântul nu a murit? Poate din cauză că un strop de magie este binevenit chiar şi în Era Digitală. În plus, dacă ne amintim de filosofia lui Luther King, oricine poate ucide visătorul, dar niciodată visul.

Acel magnum opus al alchimiei a fost dintotdeauna obţinerea nemuritoarei pietre filozofale despre care se spune că poate transforma metalele în aur, că poate vindeca orice afecţiune a trupului şi că are capabilitatea de a oferi tinereţe fără bătrâneţe. Cu asemenea proprietăţi, nu e de mirare că această căutare s-a transformat într-una asiduă şi că unii savanţi chiar au înnebunit în marea lor de cercetări şi experimente. Transmutarea metalelor inferioare în aur a devenit o practică frecventă printre alchimişti, iscând chiar controverse în rândul acestora. S-au creat tabele peste tabele, teorii peste teorii. Unii erau sceptici, iar alţii o susţineau.

Unul dintre cei mai cunoscuţi alchimişti este Nicolas Flamel. Celor care au citit seria Harry Potter, cu siguranţă le este un nume cunoscut. Numai că Flamel nu este un simplu personaj fictiv dintr-o carte fantasy. El a existat cu adevărat în secolul XIV, în Franţa, şi, iniţial, nu avea nicio legătură cu alchimia, meseria sa fiind aceea de scrib. După căsătorie, acesta se mută la Paris, unde munceşte deopotrivă ca scrib şi vânzător la propriul său magazin de cărţi. La un moment dat achiziţionează o carte care îi va schimba întreaga percepţie şi îl va lansa în studiul alchimiei, fiind convins că seria de simboluri din acel volum îl va conduce către descoperirea pietrei filozofale. Ajunge să facă o călătorie în Spania pentru a se iniţia în tainele alchimiei şi, odată întors, acesta – se spune – chiar a reuşit transmutarea substanţelor, creând aur din mercur. El ne relatează într-una din lucrările sale că a făcut acest experiment de trei ori, iar aurul obţinut l-a folosit pentru un trai decent şi pentru a ajuta cu generozitate persoane aflate în dificultate, mai multe spitale şi instituţii religioase. După moartea sa, s-a vehiculat că acesta de fapt nu a decedat, ci că a folosit piatra filozofală pentru a obţine nemurirea atât pentru el, cât şi pentru soţia lui. O relatare din secolul XVIII ne informează că a fost văzut împreună cu soţia la Opera din Paris. Legenda lui Flamel a declanşat rumoare. Unii au fost de părere că totul este pură invenţie, iar alţii arătau cu degetul spre darurile generoase pe care acesta le-a făcut săracilor şi spre monumentele construite – oare a reuşit Flamel să obţină controversata piatră filozofală?

Două dintre lucrările scrise ale lui Flamel sunt:

Cartea Figurilor Hieroglifice – Dorinţa Dorită este structurată în două părţi şi ne prezintă drumul parcurs de Flamel în căutarea pietrei filozofale pornind de la începuturi, când acesta nu avea habar de alchimie sau hermetism. Flamel îşi povesteşte viaţa şi cum aceasta a luat o turnură bruscă atunci când pe la 35 de ani a primit misterioasa carte care urma să-i lumineze mintea şi spiritul, să-l determine să se adâncească în studiu. În prima parte vorbeşte foarte mult despre cartea figurilor hieroglifice, îi caută interpretări, prezintă simboluri pe care le-a întâlnit şi descifrat. În partea a doua a cărţii, ne prezintă alchimia ca pe un remediu din punct de vedere medical, oferind interpretări filosofice.

Cartea spălărilor ne vorbeşte despre transmutarea mercurului în piatra filozofală şi cum aceasta are proprietatea de a se înmulţi, dar şi de a vindeca în mod miraculos orice boală. Mai mult, din spusele lui Flamel deducem că piatra reuşeşte să vindece şi tulburări mentale şi suferinţe spirituale pentru că „îndepărtează veninul inimii, înmoaie arterele și dizolvă lucrurile conținute în plămâni, iar răul îl vindecă și consolează.” Oare i-a arătat mercurul „spălat” aceste proprietăţi lui Flamel? Cert este că acesta relatează sigur pe el cele experimentate.

Dincolo de partea practică şi de experimentele – reuşite sau eşuate – alchimia a presupus dintotdeauna şi o latură spirituală. În jurul artei de a obţine piatra filozofală a luat naştere o adevărată filozofie – Martin Luther King chiar afirma că de fapt alchimia înseamnă filozofie. Limbajul codat al alchimiştilor, încărcat de obscuritate şi de o multitudine de simboluri, asigura înţelegerea celor scrise unui număr foarte redus de persoane. Mesajul/secretul era transmis astfel tuturor, nefiind însă accesibil decât celor iniţiaţi sau dispuşi să se iniţieze în misterele alchimiei. În acest mod, alchimiştii se asigurau că ştiinţa lor nu va fi folosită de oameni „impuri” care ar provoca dezastre şi care ar folosi cele descoperite în avantaje personale sau scopuri meschine. Din cauza acestui limbaj cifrat, alchimiştii au fost adesea acuzaţi de prefăcătorie, înşelătorie şi minciună. Cu toate acestea, un alt alchimist celebru, călugărul Basile Valentin, ne explică ce presupunea limbajul alchimiştilor, cui îi era permisă decodificarea mesajelor şi cum se îmbină religia şi credinţa cu practica. 

Cartea Cele 12 legi ale filosofiei, una dintre cele mai analizate scrieri alchimice, pe care Basil Valentin a lăsat-o predecesorilor săi cuprinde „secretele” obţinerii pietrei filozofale, bineînţeles, într-un limbaj de asemenea alegoric, pe care cei care îl vor descifra se vor putea şi bucura de bogăţii fără seamăn şi de eternitate. Sună tentant, nu-i aşa? Din păcate, frazele sunt atât de enigmatice şi pline de înţelesuri care lasă drum liber la o multitudine de interpretări, încât cu greu reuşeşte cititorul să aducă ceva lumină în oceanul de metafore. Semnele zodiacului sunt şi ele prezente în carte, alături de imagini încă şi mai încărcate de taine.

Mai aproape de timpurile noastre, vedem totuşi că alchimia nu a murit odată ce a fost înlocuită de către chimie. De fapt… a fost vreodată înlocuită cu adevărat? Intrând în decădere încă din secolul XVII, alchimia doar nu s-a mai ridicat la suprafaţă pentru a se evidenţia, pentru a fi făcută publică. În secolul XVIII încă existau adepţi ai acesteia, iar în secolul XX, chiropracticianul Israel Regardie publică, printre alte cărţi şi tratatul Piatra filozofală, unde vorbeşte despre arta alchimiei. Acesta analizează trei scrieri alchimice cu o importanţă majoră şi aduce explicaţii după studierea îndelungă a acestora, încercând să îmbine simbolistica, ştiinţa, implicaţiile magice şi elementele psihologice şi spirituale. Un tratat interesant care aduce din nou alchimia în lumina reflectoarelor, arătând că interesul faţă de aceasta nu a dispărut complet.

Era transmutarea metalelor inferioare în aur prioritatea alchimiştilor? Totul se reducea la o procedură ce avea ca scop îmbogăţirea sau nemurirea? Conform simbolurilor, aurul semnifica această nemurire, aşa că această artă cu un limbaj ermetic presupunea mai mult decât atât. Se ducea mai departe, către transmutarea sufletului, către schimbarea fondului spiritual şi mintal. Alchimistul Angelus Silesius considera că piatra filozofală este de fapt harul divin pe care omul îl poartă în el, acea scânteie de divinitate care, odată activată, transformă individul în Dumnezeu, drept urmare totul îi este posibil. Pentru orice experiment alchimic se necesită un spirit ajuns la o stare de puritate. Aşadar, metalele capătă proprietăţile dorite de modelator, dacă acesta posedă nu doar cunoaştere, ci a reuşit să atingă o stare paradisiacă şi să atingă absolutul.

Desigur, nu se putea ca alchimia să nu interfereze cu religia, mai ales cu cea catolică, dar promovând oarecum credinţa în Dumnezeu, aceasta nu a fost atacată făţiş de către Biserică. Hermetismul, de exemplu, a inserat religia în viziunea sa, atingerea absolutului implicând deschidere spre mântuire. Totodată însă, exista magie, astrologie şi pragmatism. Cei dedicaţi alchimiei aveau în gând perfecţiunea umană şi da, ea implica veşnicia şi tinereţea conservată pe timp nedeterminat, precum şi capacitatea de a fabrica aur din alte metale. Dar nu era doar atât şi mulţi cercetători au fost acuzaţi de vrăjitorie. Cât adevăr şi cât fals? Ocultismul şi obscuritatea erau caracteristici ale alchimiei. Dacă mai adăugăm şi limbajul utilizat în scrierile alchimiştilor, parcă se creează acea imagine a vrăjitorului dintr-un laborator sinistru  medieval. Un exemplu grăitor de vocabular hermetic este cel de pe Tabula Smaragdina (Tabla de Smarald) despre care se spune că ar conţine secretele lui Hermes – „Puterea lui este fără margini de-i preschimbat în pământ.” Mai mult, alchimistul spaniol Artephius, afirma în lucrarea sa, Arta de a prelungi viaţa omului, că:  „am văzut, de-a lungul acestei vieţi îndelungate, că oamenii nu au putut să perfecţioneze această ştiinţă din pricina obscurităţii cuvintelor filosofilor.”

Inclusiv în zilele noastre, alchimia şi secretele ei atrag publicul, acestea fiind introduse într-o mulţime de cărţi fantasy sau producţii cinematografice. Am menţionat mai sus că numele lui Nicolas Flamel apare în mult-îndrăgita serie Harry Potter şi altă serie de succes este „Secretele nemuritorului Nicholas Flamel” de Michael Scott. Alchimia apare şi în „Cartea pierdută a vrăjitoarelor” de Deborah Harkness. Cele trei serii enumerate beneficiază şi de ecranizări absolut captivante. În afară de ficţiune însă, se traduc frecvent vechi tratate de alchimie şi se reeditează cărţi ale secolului XX care abordează acest subiect. În 2016, a apărut în limba română cartea „Opere Complete vol.12. Psihologie şi alchimie” de C. G. Jung, iar teoriile şi interpretările acestuia, deşi departe de limbajul codat al secolelor X-XIV, oferă o altfel de explicaţie secretelor alchimice şi pietrei filozofale, explicaţie ce izvorăşte, fără îndoială, din înţelepciunea pentru care acesta era admirat inclusiv de Mircea Eliade, care descrie întâlnirea cu Jung şi discuţiile avute pe tema alchimiei în cartea „Încercarea labirintului”.

Oameni care au devenit legendă, un vis cu picături de magie, o speranţă a eternităţii şi a frumuseţii, alchimia a reprezentat, mai presus de toate, ţelul măreţ al omului de a-şi descoperi şi activa propria divinitate, de a atinge starea primordială, atunci când era iubit şi nu blamat, atunci când totul îi era posibil. Alchimia, dincolo de ceaţă şi mister, este ascensiune, evoluţie pe toate planurile şi, nu în ultimul rând, o speranţă care şi azi provoacă măcar un zâmbet. Până la urmă… parcă fiecare şi-ar dori acea piatră filozofală, nu?

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet