Adrian George Itoafă: DINCOLO DE ASTĂ SEARĂ – roman (fantasy)

de  Adrian George Itoafă

Capitolul I

ILUZII

Raol auzea voci calde, venite din sufletul uneia ce respiră încântată că este prezentă la mare. Pescăruși adunați la o mână întinsă cu hrană, gălăgioși înspăimântă copiii. O formă călătorește undeva sonic, fiind ajutată să aibă o frecvență pe un portativ invizibil. Vibrează așadar pe frecvența aflării celor ce sesizează această prezență. Vidul cosmic îl frământă. Undele vin amețite în forme de cerc, depășind vârtejul îndelung captat de stereofonice șuierături, prinse de șerpii care ies împerecheați în mișcări ondulatorii, risipind spaima adusă de neputința înțelegerilor stârnite de valuri. Pură imaginație.

Pe alocuri iarba mișcată de vânt, părea că este în plină desfășurare de forțe menite să înainteaze rapid spre trecătorii grăbiți, venită parcă în timpul pregătirilor militare, făcând salt înainte ori târâș. Era o splendoare pentru acei melancolici, puțini ce-i drept, care priveau fascinați aceste unduiri, o deosebită paradă ce continua până la miezul nopții.
În plus, feeria apei privită de pe Bulevardul Regina Elisabeta, din dreptul casino-ului falnic, unde valurile se spărgeau de stabilopozii ce își apărau faleza devenită fortificație, făcea ca acest scenariu să fie umbrit de indiferența repetitivă a acestor actori pasivi, indiferenți schimbărilor.
În preajma statuilor, stă Raol așezat pe o bancă, contemplând nemișcat la imaginile mișcabile ce se perindau cu scop précis de a se integra în peisaj. Doar ochii îi plimbă în voie, nestingheriți de sunetele asurzitoare ale pescărușilor îndepărtați, care par niște zmeie dirijate de câțiva țânci neastâmpărați, scăpați de sub supravegherea părinților.
Bate vântul, catargele rămân pe poziții în zare. O tipă trage dintr-o țigară și ține strâns paltonul cu o mână. Își închipuie o barcă prinsă în mijlocul furtunii pe marea agitată, în timp ce un matelot ține cu greu pânza de pe catarg pentru a ajunge cu bine la mal.
Câtă imaginație! Râde singur pe sub mustățile ce acoperă buzele.
Tipa se ține cu putere de balustradă, nereușind să se elibereze de furia apei.
-Ce să fac? Să mă duc să o salvez, se întreba?
Dar, dacă joacă teatru și ăsta îi e rolul? Ce, sunt nebun!
-Ajutor, se aude!
-Pe cai Sancho Panza, Dulcineea are nevoie de noi.
O voce din spatele lui, se aude gâtuită de frig: De unde cai?
-Atunci așază coiful, și hai să o salvăm.
-Ați vrut să spuneți gluga, mărite hidalgo Don Quijote!
Face ochii mari, se uită în jur și ce să vezi, nu-i nimeni în preajmă, îi vine să înjure.
-Și fata, unde-i fata?
-Păi, fata a plecat cu salvatorii, te-a așteptat.

Un pescăruș cu aripile frânte plutèște purtat de vânt spre necunoscutul nostru și în necunoscutul adăncului său, neștiind dacă e ultimul drum spre nisipul fierbinte, unde a avut loc ecloziunea ultimului pui ce bate flămând cu aripile neîmplinite în gândurile celor ce-l zăresc.

Printre dolinele ce înghit măruntaiele de piatră uscate de vântul turbat, aprins de vijelia unui toreador ce bate cu roșu de praf adus din port, a săpat adânc un vârtej ce înghite suflări.

Toate se adună în sufletul lui nepriceput a salva biete urme trecătoare, neobservând că în spatele acestor controversate căutări de fericire, stă indecizia ca mărturie a faptelor împietrite.

Valurile depășesc pe alocuri țărmurile, furtunile devin pâlnii și-n toți plămânii rămâne, dar ce să facă cu azurul cerului care vrea să îl izoleze de zâmbetul tău? Să doarmă, poate pleacă cu gândul spre altă necunoscută.

Trece depășind orizontul așteptărilor, căutând să înțeleagă dincolo de el, adsurdul, apoi devine irațional în toate așteptările și acceptă viziunile altor nebuloase. Așa capătă sens descrierile comprimate pe tabloul ce conferă libertatea unei exprimări plastice, ca o matrice a imortalizării hazardului, depășit de neînțeles, dar, care dă sens. Trăiește modelând forme evolutive, plasmatice, lăsând în urma trecerii, apogeul invizibil, dar trăibil. Fiecare apariție pare neperceptibilă uneori, seamănă cu o operă existențială în care transcende emoțional pe scena marilor valori ce compun universul de care atârnă ombilical. În toată paradigma aflărilor perturbate de gânduri, se întreține globalizarea fiecărei existențe la nivel macrocosmic, reușind să dirijeze undele fiecărui necesitat, acompaniindu-l în periplul undelor, intonând o melodie absurdă, desprinsă din filmul serial Twin Peaks.

Abia, după toate încercările caudine și alegerile neînțelese în primă fază, date de non-viziune, ca lipsă a progresului la nivel neperceptibil, încercând să le defininească rostul.

Mai încolo, trecând de Cazino, se putea observa cum o pictoriță, ce purta o pelerină albă, se chinuia să adăpostească un șevalet, să îmbrace picioarele unei dive pictată așa de bine, că puteai să admiți fără tăgadă că este reală, o iconografie pusă la adăpostul pânzei.

Integral: aici

Pentru o presă întru adevăr, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo.