De ce nu mai avem succes

Editorial

Au trecut încă o dată Sărbătorile prilejuite de Naşterea Domnului şi încheiate cu Boboteaza. Poate ultimele pe care mai avem luxul să le petrecem aşa cum ne-am dorit. Unii, cu gândul la Dumnezeu, alţii mai puţin, iar mulţi cu gândul la mâncare şi propriul orgoliu.

În această perioadă am avut ocazia să trec prin foarte multe locuri, să văd şi să observ oameni de toate felurile. Şi pe oriunde aş fi fost, peisajul este cam acelaşi: cine sunt oamenii care se gândesc la Hristos şi cei care nu sunt. Dacă oamenii din prima categorie sunt de mai multe feluri şi nu am să insist, cea de-a doua categorie este mult mai simplă.

Fie că sunt oameni de afaceri, oameni cu funcţii sau pur şi simplu, oameni puternici, pe ei i-am văzut mai puţin cu gândul la cele sfinte în zilele care s-au dus. În drum spre Sfânta Liturghie, am văzut case mari unde se spălau geamuri, se lustruiau porţi. Am văzut maşini mari ce erau spălate, covoare ce trebuiau curăţate, cumpărături ce trebuiau făcute…

Nu mă credeţi? Gândiţi-vă doar de câte ori i-aţi văzut prin bisericile noastre, la o liturghie, la un maslu, pentru o spovedanie? Înainte, mai era categoria celor avuţi care încercau să compenseze lipsa celor duhovniceşti prin contribuţia la ridicarea de noi biserici şi mănăstiri. Din păcate, şi cei din această categorie s-au rarefiat, aproape complet.

Mai mult ca niciodată, în aceste vremuri, mi-a răsunat în cap pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina, cu gândul la puternicii zilei. Din păcate pentru ei, nu au realizat şi nici nu realizează că totul a fost de la Dumnezeu şi că aşa cum El a dat, tot poate va şi lua. Parcă mai mult ca niciodată în istoria acestor ţinuturi – şi aici mă refer la toată ţara, vorbele Mântuitorului trec pe lângă urechi ce nu vor să audă şi ochi ce nu vor să vadă: “Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale. Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani;  odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Luca 12, 13-21).

Credeţi însă că noi, cei care suntem sub vremi, suntem mult diferiţi de cei pomeniţi mai sus? Oare suntem noi mai buni? Dacă ne cercetăm cu onestitate sufletul, s-ar putea să ajungem la o concluzie neplăcută. Bunăoară, nu prididim în a ne cumpăra tot ce e mai scump (mai bun?), nu ezităm în a ne spori numărul obiectelor din garderobă, nu contenim în a consuma minute, megabites, mâncare, fără a ne uita măcar o secundă în jur. Dar tot noi strâmbăm din nas şi obosim subit când trebuie să-i învăţăm credinţa, pe cei mici ai noştri! Sigur, justificări se găsesc întotdeauna…

Chiar dacă ne dorim să ne abţinem de la păcat, constatăm că ne lăsăm influenţaţi de ce vedem în jur, în loc să fim noi cei care să ,,sfinţim locul” şi să fim exemplul de care comunitatea noastră are atâta nevoie. Şi evident, trebuie neapărat să imităm ce vedem în Vestul Europei. Dar iată ce spunea vrednicul de pomenire Părinte Ioanichie Bălan:

,,Să nu aveţi fericirea celor din occident! Noi mai ştim, şi-am mai văzut. Cea mai mare fericire o are mama mea săraca, dacă mai trăieşte, şi bunica, dacă mai este încă astăzi, care se roagă   2-3-4 ore seara, noaptea, în miez de noapte la Dumnezeu, și are şi ea o bucăţică de pâine acolo, un pesmet, o bucată de mămăligă cu o ceapă, cu un cutare, și asta e averea ei. […] Nu averi multe, nu maşini multe, nu case cu etaje, toate acestea sunt nimicuri, sunt minciună. Căsuţa ta săracă, dar înăuntru plină de lumină, de o icoană, o candelă dacă este şi ai untdelemn şi pentru ea, o lumânărică aprinsă, două lacrimi la rugăciune, smerenia mamei, cuminţenia tatei, blândeţea copiilor, fecioria fetelor, binecuvântarea lui Dumnezeu, dragostea de Biserică şi de mănăstiri, şi smerita cugetare întru toate, iată averea noastră! Iată bogăţia noastră! Nu ne trebuie bogăţia nebunilor – adică a acelor ca cel din Evanghelie – nu ne trebuie bogăţia care e furată de ici şi de colo! Nu ne trebuie casele lor, nici banii lor, nici averile lor!

Bogăţia noastră, averea noastră, tezaurul sufletului nostru este dreapta credinţă ortodoxă pe care o atacă – n-aţi văzut? – în toate ziarele aproape, o atacă cei care nu sunt ortodocși. Nu ortodocşii, să nu credeţi! Toţi cei care vorbesc împotriva Bisericii Ortodoxe sunt aceia care nu sunt ortodocşi, cei care cred în bani. Iar pentru ca să înjure Biserica Ortodoxă iau mii de dolari. Dar să ştiți, cu mâna pe Biblie vă spun, că aceşti bani nici pentru colivă nu o să le ajungă! Pentru că nu cu noi se luptă, se luptă cu Hristos, se luptă cu Sfânta Cruce, se luptă cu Maica Domnului!”

Vi se pare că părintele se uita ieri pe fereastră, în Primăverii sau mai ştiu eu unde când a vorbit aşa? Nici vorbă! Era 1997. Şi totuşi, iată că nu am învăţat nimic. Iată că sunt oameni cu nume de sfinţi care chefuiesc în post, crezând în aroganţa lor „că-şi sărbătoresc numele”, dar uitând, săracii, că hambarele nu ţin loc de dragoste.

Mihai Șomănescu (Calea Înălţării nr. 66)

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet