Vin vremuri despre care, neștiind nimic, las morții să-mi vorbească.
magazincritic.ro
Ca și cum n-ar fi murit, așa mi-a ieșit din mine. Ochii lui, felul acela delicat în care-și ferea privirile, de parcă toate păcatele lumii le-ar fi dus în spate și toate ar fi fost ale lui. Silueta mereu aplecată, strecurându-se timid pe lângă zidurile scorojite ale străzii principale, lipindu-se de umbra lor ca o iederă sfioasă. Capul mereu înclinat spre pământ, și înfiorătoarea lui soție, de care ne temeam toți, de la primar la gropar. Al cărei înger, abuzat și timorat, mai sufla spasmodic și muribund într-un fald de perdea rece. Vocea ei înaltă, ascuțită, așchii de brad înfipte în urechi, dreptatea ei (fără drept de apel în zece zile, cum zice o prietenă) și răutatea biciuitoare cu care-l ferfenița, neîncetat și nemilos. În taină îi spuneam Xantipa; au trecut suficienți ani de-atunci ca să se fi estomplat, puțin, spaima că ar afla, iar faptul că a murit între timp nu-mi oferă prea mari garanții.
Pus pe cruce, umilit, jegoșit în fața tuturor, cumva reușise să nu înnebunească și să nu fugă în păduri. Copiii. Lumina ochilor lui. Binele lor, așa cum și-l imagina el. Și răutatea ei, neîncetată, chinuitoare, zi și noapte, mereu.
O singură dată îndrăznise să o contrazică. Venise ca de obicei acasă, de la serviciu, poposind în crâșma aia cu ferestre largi unde, într-un colț, fumega o sobă indecisă. Așa se și numea, lacotulcufum, și-acolo, cei doi eterni prieteni și cele vreo câteva romuri în care i se părea că sclipesc comorile unei lumi pe care nu mai îndrăznea să o viseze. Copiii. Copiii. Și când intrase pe ușă, ea, șarjele ei acide, chestiile alea deja clasice, că blestematăsăfieziuaîncaremammăritatcutine, că miazismiemamacebețivzacentine, că de-astea, ciocane, seceri și bisturie în carnea bietului om, și în ziua aia, ca niciodată, mâna lui ridicată brusc, ascultă femeie! A încremenit exoftalmică, zăpăcită de ripostă, ca un soldat care se trezește într-o tranșee despre care nu știe nimic, și el, cu mâna ridicată, ascultă femeie, oare a mai rămas ceva din fasolea aia de aseară? Tare bună ai mai făcut-o și gândești că mi-i foame…
În seara aia a coborât la centrală să pună un lemn pe foc. Să fie cald sus, ei și copiilor. Copiii. Lumina ochilor lui înghețați de-atâta nedragoste.
Abia dimineață a observat că lipsea, a coborât în goană, poate un infarct, poate și-a rupt gâtul pe scările alea pe care i-a zis ea că le-a turnat prea abrupte, dar ascultă, ascultă cineva de ea în casa aia de nebuni?
În centrală, ghemuit pe niște cartoane, el dormea ghemuit fetal, și pe fața lui un zâmbet pe care nu i-l mai văzuse.
Cu timpul și-a încropit în centrală un pat mic, îngust. Un pat tactic, de front. Și-a aprins o lampă veche, două cărți, și acolo a rămas omul ăla tot restul vieții lui.
Dar intrați în casă, vă rog! Ochii lui ăia bătuți, jenați, arând asfaltul trotuarului, nu părinte, nu vreau să deranjez, dacă mai puteți să-mi împrumutați vreo două cărți, știți, ați avut dreptate, Nichita ăsta e incredibil, noi n-am învățat la școală nimic despre el, mai trăiește?
Și-apoi sacoșa în care-mi lua cărțile și pașii lui pe lângă ziduri, prelingându-se delicat, să nu tulbure vreun înger întârziat la muncă, să nu deranjeze vreun fluture cu fluturi în stomac, și ochii lui, ochii lui de-o tristețe fără orizont.
Așa l-au și găsit. Zâmbind fericit, în centrala termică din subsol, cu cartea mea pe piept, ca o poartă dublă deschisă spre vis.
Credeam că l-am uitat. Sunt mulți, mulți ani de-atunci. Mâna mea de țărână aruncată pe sicriu și muscăceala mea ticăloasă, Dumnezeu să vă ierte în loc de Dumnezeu să-l ierte, s-au făcut toți că nu m-au auzit, despre vii numai de bine, nu?
De-un timp vin din mine înafară toți oamenii ăștia pe care i-am iubit în anii ce-au murit deja.
Miroase a aer rece și-a inspirație adâncă, a gură de aer trasă în piept după o apnee inconfortabil prelungită.
Vin vremuri despre care, neștiind nimic, las morții să-mi vorbească.
de Crin-Triandafil Theodorescu
Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo