22 aprilie: Sfântul Ierarh Teodor Sicheotul | VIDEO

În pământul Galatiei este un sat ce se numește Sicheia, sub stăpânirea cetății lui Anastasie, care este prima sub stăpânirea Ancirei, ce este departe de Anastasiopolia ca la douăsprezece stadii. De acolo era patria Cuviosului Teodor Sicheotul, care s-a zămislit cu minune în pântecele maicii sale, ce se numea Măria, din bărbat vestit, cu numele Cozma, slujbaș împărătesc, pe vremea împăratului Iustinian cel Mare. Căci atunci când a zămislit maica sa, Măria, în noaptea aceea adormind, a avut o vedenie minunată: a văzut o stea prea mare și prea luminoasă pogorându-se din cer în pântecele ei. Și deșteptându-se Măria, a spus aceasta maicii sale Elpidia și surorii, sale Despina, care viețuiau lângă dânsa.

După aceea s-a dus la un oarecare părinte înaintevăzător, care în sihăstrie petrecea în liniște ca la șase stadii de la satul acela, și acea vedenie înfricoșătoare pentru zămislirea ei, i-a spus-o lui. Iar starețul acela, învățând-o cu duhovnicești sfătuiri despre viața cea plăcută lui Dumnezeu, i-a zis: „Pruncul cel ce s-a zămislit în tine, va fi cu adevărat om mare, nu numai înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu; pentru că steaua aceea luminoasă însem­nează slavă împărătească, precum socotesc tâlcuitorii de vise cei înțelepți. însă de tine nu se va spune așa, adică steaua cea văzută de tine mai înainte nu vestește putere împărătească pe pământ, ci slavă de fapte bune și de darurile lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le va turna în cel zămislit de tine, pentru că voiește ca pe robii Săi să-i sfințească în pântecele cel de maică, mai’înainte de nașterea lor”.

Aceasta mai înainte proorocind-o Măriei văzătorul stareț și din destul învățând-o, a eliberat-o cu pace. Deci s-a înștiințat despre aceasta și Teodosie, episcopul cetății lui Anastasie, și acela aseme­nea gândea la vedenia aceea, că pruncul ce se va naște, va fi lumină lumii. Iar Măria întorcându-se de la stareț, petrecea după sfatul lui cu plăcere de Dumnezeu în întreagă înțelepciune, fără bărbat, împreună cu mama și cu sora sa.

Iar când s-a împlinit vremea nașterii, a născut Măria pe acest rob al lui Dumnezeu și botezându-l după obiceiul creștinesc, l-a numit Teodor, care se tâlcuiește dar al lui Dumnezeu, cu însuși numele arătând mai înainte, că pruncul acela are să fie pentru lume mare dăruire de la Dumnezeu. Și făcându-se pruncul de șase ani, dorea maica sa să-l înscrie mai înainte de vreme în rânduiala ostășească; deci îi gătea lui brâu de aur și haine de mult preț, și alte lucruri de trebuință la rânduiala ostășească. Și dorea să meargă la Constantinopol, ca acolo să facă ostaș la împărat pe fiul său. Dar i s-a arătat ei în vis Sfântul Mucenic Gheorghe, zicându-i: „Pentru ce la un sfat ca acesta te-ai hotărât pentru fiul tău, o, femeie? Nu te osteni în zadar, pentru că împăratul cel ceresc are trebuință de fiul tău!”

Deci deșteptându-se din somn Măria, a început a plânge și a zice: „S-a apropiat moartea copilului meu”, căci i se părea că va muri degrabă. Dar pruncul creștea cu anii și cu înțelegerea, iar când era de opt ani l-a dat maică-sa la învățătura cărții. Și cu darul lui Dumnezeu învăța mai bine decât toți copiii și era mai iubit decât toți pentru obiceiurile sale cele bune; pentru că în copilăreștile jocuri avea bărbătească înțelegere, păzindu-se de tot cuvântul de jurământ sau de hulă, și chiar și pe ceilalți copii îi oprea de la acelea, împăcând toate certurile și bătăile dintre copii.

Era în casa acelor femei, un bărbat bătrân, cu numele Ștefan, temător de Dumnezeu și dreptcredincios, pe care ca pe un părinte îl cinsteau pentru viața lui cea îmbunătățită. Pe acesta văzându-l copilul Teodor postind până seara în Sfântul Post cel de 40 de zile, și o mică fărâmitură de pâine cu apă gustând seara, s-a aprins cu dragostea cea dumnezeiască și a început a urma postirii lui, înfrâ-nându-se și el tot așa. Iar când se întorcea de la școală la vremea prânzului, îl silea maică-sa să mănânce cu dânșii, dar el nu voia. După aceea, ca să nu fie silit la mâncare, a început a nu se mai întoarce la vremea mesei acasă, ci toată ziua ședea la școală până seara. Iar seara mergea mai întâi la biserică împreună cu Ștefan la obișnuita cântare și se împărtășea cu Preacuratul Trup și Sânge al lui Hristos Dumnezeul nostru, apoi mergea acasă târziu și primind o mică bucată de pâine cu apă, se întărea.

Și îl sileau maică-sa și ceilalți casnici ca să mănânce fiertură și celelalte mâncări, iar el nicidecum nu voia. Și a rugat maică-sa pș dascăl, ca la vremea prânzului să slobozească pe copil de la școală acasă și să-l silească să mănânce cu dânșii, căci din cauza nemancării era foarte uscat cu trupul. Iar el nu mergea acasă, ci se suia în muntele ce era acolo, unde era biserica Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe. Acolo, Sfântul Mare Mucenic arătându-i-se la vederea ochilor în chip de tânăr preafrumos, îl ducea înăuntrul bise­ricii; și se îndeletnicea în biserică Teodor cu citirea cărților sfinte, până ce trecea vremea prânzului. Și iarăși mergea de la biserică ca și cum ar fi mers de acasă la școală, iar seara, întrebându-l maică-sa pentru ce n-a venit să prânzească, răspundea: „Nu învățasem stihurile și pentru aceea m-a oprit”. Și iarăși ruga maică-sa pe dascăl, ca să lase pe Teodor să prânzească la vremea cea cuviin­cioasă. Iar dascălul cu jurământ adeverea că după cererea ei cea dintâi, în toate zilele îl slobozea pe Teodor cu ceilalți copii de la școală, la vremea prânzului.

Și înștiințându-se maică-sa, cum că Teodor la prânz se suie în munte la biserică, a trimis o slugă să-l aducă cu forța de acolo și cu multe certări îl îngrozea să vină să prânzească, iar el, neascultând-o, își păzea obișnuita înfrânare. Și fiind el de zece ani, a năvălit o boală oarecare peste satul acela și mulți boleau foarte, iar unii și mureau. Atunci s-a vătămat de acea boală și fericitul copil Teodor și era aproape de moarte, deznădăjduit de ai săi. Deci luându-l aproape mort l-au dus la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, ce era aproape, și l-au pus în fața altarului. Iar în vârful bisericii sub cruce era închipuirea feței Mântuitorului și dintr-aceea au picat două picături de rouă asupra copilului cel bolnav și îndată s-a sculat sănătos și s-a dus acasă, mulțumind lui Dumnezeu. Dormind el nopțile între casnicii săi, când toți erau cuprinși de un somn greu, mergea la dânsul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și-l deștepta, zicându-i: „Scoală-te, Teodore, căci luceafărul a răsărit și a sosit vremea rugăciunii celei de dimineață; de aceea să mergem la biserica Sfântului Gheorghe”. Iar copilul îndată cu sârguință și cu bucurie se scula.

Deci, la început i se arăta Sfântul Gheorghe în chipul lui Ștefan, cel din casa lor. După aceea în însăși chipul său i se arăta lui, deșteptându-l în fiecare noapte și ducându-l la biserică. Iar diavolii, vrând pe cale să îngrozească pe .copil, se prefăceau în lupi și în diferite fiare și se repezeau asupra lui. Dar Sfântul Mucenic, mergând înaintea lui și purtând sulița în mâini, izgonea acele înfricoșate năluciri și lui Teodor îi poruncea să nu se teamă. Astfel, fâcându-se acestea în toate nopțile, maică-sa și celelalte femei deșteptându-se din somn și pe Teodor neaflându-l în pat, s-au mirat și au cunoscut că mergea noaptea la biserică. Și se minunau, cum de cu seară culcându-se să doarmă în mijlocul lor, se scoală nesimțit de nimeni. Deci, se temea maica sa ca nu cumva să-l mănânce fiarele pe copil, căci în acea vreme se auzise că un lup răpește nu numai dobitoacele, ci și pe copiii cei mici. Pentru aceea cu certuri îl îngrozea să nu iasă din casă la biserică mai înainte de răsăritul soarelui, de vreme ce locul acela era pustiu. însă fericitul copil nicidecum nu asculta pe maica sa, ci la obișnuita vreme a nopții deșteptat fiind de Sfântul Gheorghe, pleca la biserica lui, neștiut de nimeni.

Odată, când se lumina de ziuă, deșteptându-se maica sa și femeile cele cu dânsa și pe copilul Teodor neaflându-l în pat, s-au umplut de mânie; și alergând la biserică, l-au luat de acolo și apucându-l maica lui de păr, îl trăgea spre casă, bătându-l foarte rău. Și nu l-au slobozit toată ziua din casă, iar spre noapte l-au legat de pat, ca să nu iasă nicăieri. Și în acea noapte Sfântul Marele Mucenic Gheorghe s-a arătat în vis maicii lui Teodor și femeilor celor cu dânsa, având sabia încinsă la coapsă, pe care scoțând-o, le îngrozea cu mânie, zicându-le: „Voi tăia capetele voastre, dacă veți mai bate pe copilul acesta și veți opri venirea lui către mine”. Iar femeile deșteptându-se cu spaimă mare din somn, spuneau acea înfricoșată arătare și îngrozire a mucenicului una alteia, căci toate una și aceeași vedenie văzuseră. Și îndată dezlegând pe sfântul copil, îl dezmierdau cu cuvinte mângâietoare, ca să nu se mânie pe dânsele că l-au bătut. Și îl întrebau, cum mai înainte de a se lumina de ziuă merge la biserică, ieșind din casă, și nu se teme de fiare. Iar el le spunea, cum că în toate nopțile venea la el un tânăr luminos și îl deștepta și îl ducea la biserică, apărându-l de năluciri pe cale. Deci, au cunoscut femeile, că Sfântul Mucenic Gheorghe, pe care îl văzuseră în vedenie, i se arată lui și îl apără. Din acea vreme, întru nimic nu mai opreau pe Teodor, ci l-au lăsat spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, zicând: „Voia Domnului să fie!”

Acest fericit copil avea o soră mică, cu numele Viata, pe care mama lui o născuse din alt bărbat, fiindcă, sfătuind-o rudeniile, se mai măritase încă o dată. Acea copilă îl iubea pe fratele său Teodor și adeseori îi urma lui ziua, pe când mergea la biserică, și se ruga cu dânsul împreună și se sârguia să urmeze vieții lui. Pentru că Duhul lui Dumnezeu lucra și într-însa, ca și în Teodor. Nu departe de casa lor era o biserică a Sfântului Mucenic Emilian, care în acea țară a Galatiei, în cetatea Ancirei, pe vremea împărăției celui fără de lege Iulian Paravatul, a fost răstignit pe cruce după multe munci.

În biserica acelui mucenic intrând fericitul Teodor, petrecea toată noaptea în rugăciune. Iar odată adormind la miezul nopții, i s-a făcut o astfel de vedenie. I se părea că stă înaintea unui împărat care ședea pe scaun într-o slavă mare, înconjurat de mulțime mare de ostași, și o femeie prea luminată, îmbrăcată în porfiră, era de-a dreapta împăratului; și l-a auzit pe Acela zicându-i: „Nevoiește-te, Teodore, ca să primești plata cea desăvârșită în împărăția cerului; iar Eu și pe pământ te voi face cinstit și te voi preamări înaintea oamenilor!” Această vedenie i s-a făcut în anul al l2-lea al vieții lui. Și din acel ceas cu mai multă dorire către Dumnezeu și cu dragoste aprinzându-se, a început mai mult a se osteni. Deci s-a închis într-o cămară a casei sale și a petrecut într-însa de la praznicul sfintei dumnezeieștii Arătări (Botezul Domnului) până la praznicul Duminicii Stâlpărilor, în post și rugăciune, îndeletnicindu-se cu citirea cărților și vorbind cu însuși Dumnezeu. Iar mai ales în două săptămâni ale Sfântului Post cel de 40 zile, în cea dintâi și în cea din mijloc, nu vorbea nimic cu nimeni, ci, petrecând cu adâncă tăcere, își adâncea toată mintea sa în Dumnezeu.

Iar după trecerea sfântului și marelui post, sosind praznicul învierii lui Hristos, urătorul diavol nesuferind să-l vadă pe un îmbunătățit copil ca acesta, gândea cum l-ar pierde. Și a meșteșugit un vicleșug într-acest chip: într-una din zile, s-a prefăcut în chipul unui tânăr, Gherontie, care învăța împreună cu Teodor la școală, și mergând la Teodor, l-a chemat cu el spre răcorire. Și luându-l, l-a suit pe un deal înalt, ce se numea Tzedrama, și stând pe o piatră mai înaltă, a început a ispiti pe Teodor, ca și altădată în pustie pe însuși Domnul nostru Iisus Hristos, zicându-i: „De voiești, o, bunule Teodore, să-ți arăți vitejia ta, aruncă-te de aici jos”. Iar Teodor a răspuns: „Mă tem, de vreme ce această înălțime este nemăsurată”. Zis-a diavolul: „Tu mai mult decât toți ai fost mai viteaz la școală, iar acum te temi de aceasta? Iată eu nu mă tem, ci îndată voi sări jos”. Teodor a zis: „Să nu faci aceasta, ca să nu mori căzând”. Iar diavolul se întărea, zicând că nici o primejdie nu va pătimi. Teodor a răspuns: „Dacă vei face aceasta tu mai întâi și te voi vedea întreg, apoi și eu după tine voi urma”. Și îndată diavolul a sărit din înălțime jos, în acea adâncime fără măsură, apoi stătea acolo în dreptu-i și chema la sine pe Teodor, ca și el asemenea să se arunce.

Iar Teodor văzând aceasta, s-a spăimântat și gândea în sine, cum Gherontie, care mai înainte nu avea niciodată o îndrăzneală ca aceea, a putut să sară jos fără vătămare din așa înălțime de deal. Gândind el acestea, iar diavolul strigându-l de jos și chemându-l la sine, îndată s-a arătat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și, apucând de mână pe Teodor, i-a zis: „Vino aici și urmează-mi! Nu asculta pe ispititorul, care caută sufletul tău! Pentru că acesta nu este Gheron­tie, ci vrăjmașul neamului nostru”. Atunci a dus mucenicul pe copil în biserica sa, în care zăbovind, au venit la el maica lui și bunica sa și îl rugau pe fericitul să se întoarcă acasă, de vreme ce multe ru­denii și prieteni se adunaseră la ei la ospăț și-l așteptau. Iar el știind Scriptura, că dragostea acestei lumi este vrăjmașă lui Dumnezeu, pentru că cel ce voiește să fie lumii prieten, se face vrăjmaș lui Dumnezeu, nu i-a ascultat, ci dezlegându-și brâul său cel de aur și scoțând haina de mult preț de deasupra și gherdanul, le-a aruncat, zicând: „Știu că vă temeți să nu le pierd; deci luați-le, iar pe mine lăsați-mă”. Iar el nu a mers.

Și auzind de un părinte îmbunătățit, care se numea Glicherie, că este ca la zece stadii de satul lor, într-un loc liniștit, s-a dus la el, voind să se binecuvânteze și să se povățuiască de către dânsul. Iar Glicherie, fiind bărbat mai înaintevăzător și cunoscând că în copil este Duhul lui Dumnezeu, l-a primit cu dragoste și bucurie. Și a zis către el, zâmbind: „Fiule, iubești chipul monahicesc?” Copilul a răspuns: „îl iubesc foarte mult, părinte, și doresc cu tărie a mă învrednici aceluia”. Și atunci era secetă mare în părțile acelea și, ieșind amândoi din chilie, au mers și au stat înaintea bisericii Sfântului Ioan Botezătorul. Și a zis Cuviosul Glicherie către fericitul copil Teodor: „Fiule, să plecăm genunchii și să ne rugăm Domnu­lui, ca milostivindu-Se, să ne dea ploaie și să adape pământul cel uscat; din acestea vom ști, de suntem în numărul drepților”.

Aceasta a voit să facă starețul, nu ca ispitind pe Domnul, ci nădăjduind că sunt bineprimite rugăciunile lui la Dumnezeu. Deci, plecându-și genunchii, s-au rugat și îndată cerul s-a acoperit de nori, iar când s-au sculat de la rugăciune, a căzut ploaie foarte mare și tot pământul s-a adăpat din destul. Iar starețul umplându-se de bucurie pentru darul Domnului, a zis către Teodor cu dragoste: „De acum, fiule, orice vei cere de la Dumnezeu, toate îți va da. Pentru că va fi cu tine, întărindu-te ca și cu vârsta trupească și cu duhovniceasca viețuire întru Dumnezeu să crești din putere în putere; iar tu să-ți săvârșești dorința, când va veni vremea”.

După aceasta Teodor, luând binecuvântare de la stareț, s-a întors la casa sa. Și având l4 ani de la nașterea sa, a gândit să-și lase casa pentru totdeauna și să petreacă lângă biserica Sfântului Gheorghe cea din munte. Deci a rugat pe maica sa și pe casnici să nu-i facă împiedicare la scopul său, nici să-l supere venind la el. Iar rudele n-au îndrăznit să-l oprească, știind că Dumnezeu este cu dânsul. Și ducându-se Teodor, și-a săpat o peșteră în munte sub altar și petrecea acolo, intrând totdeauna în biserică și rugându-se. Și îi trimitea maica sa pâine curată și păsări fierte și prăjite, iar el pe toate acelea le punea pe o piatră lângă drumul bisericii, ca ori păsările, ori fiarele, ori oamenii cei ce treceau pe acolo să le mănânce, iar el se hrănea din prescurile ce se aduceau la biserică, mâncând câte una pe zi, seara.

Era acolo un loc oarecare stăpânit de diavoli, ce se numea Area, fiind departe de acolo ca la șase stadii, despre care se povestea că zeița Artemida cea păgână petrecea acolo cu mulțime de diavoli și nu era cu putință nimănui să treacă prin locul acela fără primejdie. Și mai ales la amiază, în lunile iulie și august, mulți oameni se vătămau până la moarte de diavolii aceia. Aceasta auzind-o fericitul tânăr, venea în lunile acelea în toate zilele în acel loc. Și toată ziua zăbovind acolo, seara se întorcea acasă întreg, nepătimind nici o primejdie de la diavoli, pentru că ei văzându-l venind acolo, fugeau de dumnezeiasca putere. Iar în luna ianuarie, când se făcea praznicul Dumnezeieștii Arătări, Teodor ieșea cu ceilalți oameni și clerici la râu, pentru sfințirea apei. Și intrând în apă desculț, stătea nemișcat până la săvârșirea cântării, iar după dumnezeiasca Arătare, se închidea în peșteră și petrecea în tăcere, fără să iasă până la Duminica Stâlpărilor.

Și îl iubea bunica lui, Elpidia, mai mult decât pe amândouă fiicele și se mângâia de o viață ca aceea a lui și îi ducea de mâncare poame și pâine. Din acestea gusta în toate sâmbetele și Duminicile și toți se minunau de atât de mare dar al lui Dumnezeu, care era în copilul acela atât de tânăr și preamăreau pe Dumnezeu, zicând: Ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit acestui prunc. Asemenea și Teodosie, episcopul Anastasiopolei, auzind toate acestea despre Teodor, se bucura și, lăudându-l înaintea tuturor, zicea: „Pruncul acesta este trimis de la Dumnezeu spre o viață ca aceasta”.

Într-un timp oarecare, din supărare, a căzut într-o boală și dormitând, i s-a arătat Sfântul Marele Mucenic Gheorghe, zicându-i: „Care este pricina bolii tale, fiule?” Iar el, căutând, a văzut pe duhul cel necurat stând departe și arătând spre dânsul, a zis muce­nicului: „Acel necurat și urât a adus asupra mea această boală!” Iar Sfântul Gheorghe, apucând pe diavol, l-a muncit tare și l-a izgonit. Iar pe Teodor luându-l de mână, i-a zis: „Scoală-te și fii sănătos! De acum urâtul și vicleanul acela nu se va mai arăta înaintea feței tale!” Și îndată deșteptându-se Teodor, s-a sculat și s-a simțit bine și sănătos.

Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce a dat sfinților Săi Apostoli putere asupra duhurilor necurate, ca să le izgonească și să tămăduiască în popor toate bolile, Acela a dăruit putere și dar și acestui iubit al Său tânăr și a început Teodor a face minuni întru slava lui Dumnezeu. Un om oarecare a adus la dânsul, când era în biserică, pe fiul său îndrăcit, rugându-l ca să-l tămăduiască. Iar Teodor, fiind copil, nu știa ce să facă și se lepăda de un lucru ca acesta, iar omul acela, plângând, îi dădu lui Teodor un bici, zicându-i: „Robule al lui Dumnezeu, ia biciul acesta și, îngrozind, bate pe fiul meu, zicându-i: «Ieși, duhule necurat, din copilul acesta, în numele Domnului meu!»”. Iar fericitul Teodor, precum a fost învățat de omul acela, așa a și făcut. Și a început diavolul a striga în copil: „Voi ieși, voi ieși, dar numai un ceas să mă slăbești!”

Și depărtându-se Sfântul Teodor spre altar, diavolul striga din copil: „O, nevoie, o! Mare este puterea Nazarineanului! Pentru că de când a venit pe pământ, a înarmat asupra noastră pe oameni și acum acelui neiscusit copil i-a dat putere asupra noastră. O, vai mie, de ce fel de copil sunt izgonit eu! Pentru că nici nu pot suferi darul cel dat lui din cer și mare primejdie are să fie nouă de la acest copil mic, căci pe mulți de ai noștri îi va izgoni din trupurile omenești. Și aceasta îmi este mai cumplită primejdie, că începătura stăpânirii celei date lui o începe asupra mea și nici că îndrăznesc să mă întorc la tatăl meu diavolul, izgonindu-mă de acest mic copilaș. Căci de mi s-ar fi întâmplat mie aceasta de la vreun bărbat bătrân, nu mi-ar fi fost atâta rușine și necaz. Blestemată fie ziua când s-a născut acest cumplit copilaș!” Acestea strigându-le diavolul, Sfântul Teodor a luat untdelemn din candelă și a uns capul pruncului cel îndrăcit, l-a însemnat cu semnul crucii și a poruncit diavolului, zicându-i: „Ieși de acum, duhule viclean, și nu bârfi mai mult!” Iar diavolul cu mare glas a răcnit și aruncând pe prunc la picioarele lui Teodor, a ieșit; iar pruncul s-a făcut sănătos, cu darul lui Dumnezeu. Această minune a străbătut prin toată partea aceea și slăveau pe Dumnezeu cei ce auzeau de acea minune.

Și vrând Teodor să fie următor prin viață pustnicească Sfântului Ioan Botezătorul și Sfântului Ilie Proorocul, se gândea unde s-ar putea depărta de oameni. Și suindu-se în partea cea mai înaltă a muntelui, umbla împrejurul acelui pustiu și, văzând undeva o piatră mare, și-a săpat sub dânsa o peșteră. Apoi a rugat pe unul din clerici, un diacon îmbunătățit, ca să-i aducă lui câte puțină pâine și apă la vremea sa și cu numele lui Dumnezeu l-a jurat să nu spună nimănui despre dânsul. Și a luat de la clericul acela o haină aspră de lână, pentru că până atunci umbla încă în haine moi date de maica lui, și s-a închis în peștera sa. Iar după rugămintea lui, clericul i-a astupat ușa cu pământ, lăsându-i numai o ferestruică mică, pe cât îi era cu putință ca să-i dea o bucată de pâine și un vas cu apă.

Astfel închizându-se sfântul, a petrecut doi ani îngropat de viu în pământ și neștiind nimeni de dânsul, fără numai clericul acela. Iar oamenii din sat, mergând la biserică și nevăzând pe Teodor, se minunau și nu se pricepeau unde s-a ascuns. Și s-a întâmplat în acel timp de a trecut prin satul acela o ceată de ostași și unii socoteau, cum că ostașii luându-l, l-au dus cu dânșii. Și au rugat cu toții pe stăpânitorul acelei părți, ca să trimită la ostași după copil, dar căutându-l cu dinadinsul și negăsindu-l, au socotit că este mâncat de fiare. Și plângeau după dânsul maica lui și toți casnicii fără de mângâiere, jelindu-se toți oamenii din satul acela pentru dânsul, ca pentru un mort.

Iar după ce au trecut doi ani, clericul acela, pe de o parte vă­zând tânguirea maicii sale, iar pe de alta temându-se ca să nu moară Teodor într-o viață strâmtorată ca aceea, a spus despre dânsul. Și alergând cu sârguință și cu bucurie, au deschis peștera și l-au scos afară ca pe un mort, care, dacă a văzut lumina zilei, a rămas fără glas multă vreme. Iar capul lui era acoperit de răni și de viermi, încât plângeau casnicii privind la dânsul. Deci l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe și voia maică-sa să-l ia acasă ca să-l tămăduiască cu doctorii, dar el n-a voit nicidecum, ci petrecea ca și mai înainte lângă biserica mucenicului și în puține zile i s-a tămăduit capul.

Auzind de toate acestea Teodosie, episcopul Anastasiopoliei, s-a dus cu clerul în satul acela, ca să vadă pe robul lui Dumnezeu Teodor; și văzându-l, s-a minunat de viața lui. Apoi, povățuindu-se de dumnezeiescul Duh, l-a ridicat mai întâi la treapta cea mai de jos a clerului și după aceea l-a hirotonit și preot, având optsprezece ani de la nașterea sa, pentru că zicea episcopul despre dânsul: „Vrednic este unul ca acesta să se hirotonească și mai înainte de vremea cea cuviincioasă, căci în el petrece darul lui Dumnezeu; pentru că și Sfântul Apostol Pavel a învrednicit de treapta episcopiei pe Sfântul Timotei, fiind tânăr”. Iar către Teodor a zis: „Domnul Care te-a învrednicit preoției, El te va învrednici și episcopiei, ca să paști turma Lui cea cuvântătoare; dar mai întâi să te îmbraci în rânduiala monahicească, să crești cu credința și cu faptele bune și să te rogi pentru mine”.

Zicându-i aceasta episcopul și dându-i binecuvântare, s-a dus în ale sale. Iar Fericitul Teodor a început a săvârși jertfa cea fără de sânge, stând cu vrednicie înaintea Altarului lui Dumnezeu. După aceea, vrând să vadă Sfintele Locuri de la Ierusalim și găsind un bun însoțitor de călătorie, s-a dus acolo. Și ajungând la Ierusalim, s-a închinat cu multă osârdie și cucernicie lemnului Crucii cel făcător de viață și Sfântului Mormânt al Domnului. Apoi a înconjurat și celelalte sfinte locuri, închinându-se și rugându-se. A cercetat încă și pe sfinții părinți, care erau acolo zăvorâți și în sihăstriile pustiei, și învrednicindu-se de rugăciunile și binecuvântările acelora, s-a dus în lavra Sfântului Gheorghe Hozevitul, care era aproape de râul Iordan, în apropiere de biserica Preasfintei Născătoare de Dumne­zeu, unde i s-a făcut arhimandritului în vedenie, înștiințare de la Dumnezeu despre Teodor.

Deci în acea lavră l-au îmbrăcat în chipul monahicesc, cu porunca lui Dumnezeu, și l-au slobozit cu binecuvântare la locul său. Iar după ce s-a întors la locul său, a început iarăși a petrece lângă biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, slujind lui Dumnezeu în cuvioșie și strălucind ca Moise, cu darul Domnului, cu care fiind dăruit mult, tămăduia toate bolile ce se întâmplau în popoare și izgonea duhurile cele necurate, ca cel ce avea putere peste dânsele.

Iar bunica lui, Elpidia, mătușa sa, Despina, și Viata, sora cea tânără, nu voiau să se despartă de dânsul, ci privind la viața lui cea plăcută lui Dumnezeu, se sârguiau după puterea lor să-i urmeze, postind, rugându-se și făcând milostenie săracilor din osteneala mâinilor lor. Ci nu după multă vreme s-a mutat către Domnul în bună mărturisire mătușa lui, Despina, pe care îngropând-o, a dus pe sora sa Viata într-o mănăstire de fecioare, fiind de doisprezece ani, și a făcut-o mireasa lui Hristos. Iar pe fericita Elpidia a lăsat-o într-o casă aproape de el să petreacă până la o vreme. Deci Viata, fecioara lui Hristos, având viață sfântă, după trei ani s-a dus fără prihană la cămara Mirelui său Cel fără de moarte și auzind de sfârșitul ei, fericitul Teodor a mulțumit lui Dumnezeu cu bucurie; iar Elpidia, cu sfatul sfântului, s-a dus într-o mănăstire de femei, care era aproa­pe de biserica Sfântului Mucenic Cristofor. Și trimitea cuviosul la dânsa pe copilele cele ce se aduceau la dânsul pentru tămăduire, îndrăcite sau bolnave, ca să le povățuiască Elpidia, cum să se roage și să postească, și să le învețe la tot obiceiul bun.

După ducerea fericitei Elpidia în mănăstire, cuviosul, neavând de la nimeni vreo slujire pentru dânsul, a năimit un lucrător ca să-i slujească. Iar purtarea de grijă a lui Dumnezeu, voind să-l facă vânător de oameni, a început a trimite la dânsul pe unii, spre a viețui împreună. Mai întâi un oarecare Epifanie, tânăr cu anii, pornindu-se cu dorință de Dumnezeu, a venit la dânsul. Și s-a bucurat cuviosul Teodor, că nu l-a lăsat Dumnezeu singur. Deci a primit pe Epifanie și l-a îmbrăcat în chipul monahicesc și l-a povățuit la o viață atât de sfântă, încât avea stăpânire și asupra diavolilor și îi izgonea din oameni. După aceea, o femeie dreptcredincioasă care dobândise tă­măduire de boala sa cu rugăciunile Cuviosului Teodor, a adus la dânsul pe fiul său cu numele Filumen, tânăr cu anii, însă nu și cu înțelegerea, știind bine a citi și a scrie. Și erau trei de o vârstă unul cu altul, robi ai lui Hristos, asemenea cu cei trei tineri de demult din Babilon, având o dragoste și o osârdie către Dumnezeu, iar în mijlocul lor era și însuși Hristos, Care a zis: Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.

Iar după câțiva ani, fericitul Epifanie sfârșindu-se întru Domnul, a venit în locul lui Ioan, om sârguitor în fapte bune. în acea vreme au venit la cuviosul niște oameni de la un sat ce se numea Protomaria și-l rugau să meargă în satul lor, fiindcă aproape de acel sat era un loc stăpânit de duhuri necurate și nimeni nu putea să treacă pe la acel loc fără vătămare, nici oameni, nici dobitoace, mai ales la amiază și după apusul soarelui. Deci a mers robul lui Dumnezeu în acel loc și poruncind să-i sape o peșteră mică, s-a închis într-însa toată iarna aceea. Și a petrecut în acel loc în post și rugăciunile cele obișnuite până la Paști, iar diavolii nesuferind petrecerea lui de acolo, au fugit izgoniți ca de o armă, prin rugă­ciunile sfântului. Și de multe ori mulți oameni auzeau glasuri de plângeri diavolești, care se tânguiau, căci îi izgonea Teodor. Iar oamenii din satul acela aveau atât de mare credință către el, încât mergeau de luau țărână de la peștera aceea în care petrecea cuviosul și amestecând-o în mâncare și băutură, o dădeau la oamenii bolnavi și la dobitoace ca pe o adevărată doctorie și toți dobândeau tămăduire după credința lor.

Era în satul acela un om cucernic, cu meșteșugul fierar; aceluia i-a poruncit cuviosul să-i facă o cămăruță de fier, fără acoperământ, strâmtă, pe cât era cu putință unui om să stea într-însa, căci așa a socotit să-și afle chinuirea trupului său. De care lucru înștiințându-se oamenii din satul acela, au adus la fierar multe unelte de fier, ca să fie spre săvârșirea acelui lucru. Și după ce a făcut cămăruța aceea, au dus-o pe ea cu cruci în satul Sicheot la cuviosul. Iar el punând-o în peșteră, se închidea într-însa adeseori pentru mult timp. Și stătea ca un stâlp nemișcat, răbdând toată cum-plirea văzduhului, de vreme ce era fără acoperământ acea cămăruță. Și se ardea vara de zăduf, iar iarna îngheța de răceală și de frig, căci zăpada și ploaia îl udau, furtunile și vânturile îl băteau, dar el petrecea ca o piatră și ca un diamant tare. O răbdare ca aceea i-a dat Atotputernicul Dumnezeu, care covârșea firea și mintea omenească, spre mirarea oamenilor și spre mărirea Sfântului Lui nume cel dumnezeiesc. Și nu numai închisoarea cămăruței aceleia de fier și-a ales de bunăvoie, ci și tot trupul său cu greutate de fier își învelea. Și se încălța cu încălțăminte de fier, făcută după măsura picioarelor sale, și mănuși de fier de asemenea purta și în platoșă de fier grea se îmbrăca și cu un lanț de fier gros se încingea ca și cu un brâu. încă și un toiag de fier greu purta, având în vârf cruce. Și își hotărâse viața în acest chip: după praznicul Nașterii lui Hristos, la dumneze­iasca Arătare intra în peșteră, înfășurându-se cu fiarele acelea grele, și petrecea acolo până la Paști, iar după Paști se închidea în acea cămăruță de fier.

Cu o greutate de fier ca aceea și cu închisoarea cea strâmtă de bunăvoie își chinuia trupul, ca pe un rob obosindu-l și pedepsindu-l, ca să nu ridice războaiele cele dinlăuntru. Iar în sfântul și marele post de 40 de zile, nu gusta nicidecum pâine, ci puține poame sau legume crude și acelea numai sâmbăta și Duminica. Și îi supusese Dumnezeu fiarele cele sălbatice, care erau în pustia aceea; pentru că un urs înfricoșat venind trei ani de-a rândul, lua hrană din mâinile lui, asemenea și un lup din pustie venind, se hrănea de dânsul. Și venind și ducându-se fiarele acelea, pe nimeni nu vătămau, nici pe oameni, nici pe dobitoace, chiar dacă se întâlneau cu cineva; pentru că aceea era facerea de minuni a lui Dumnezeu, prin care slăvea pe plăcutul Său, care îl proslăvea pe El.

A mers la cuviosul, în cămăruța în care era închis, un om ce avea tot trupul bolnav, căutând tămăduire prin sfintele lui rugăciuni. Iar el, poruncind aceluia să se dezbrace de hainele sale, a luat apă și s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumne­zeul nostru, Cel ce prin proorocul Elisei ai curățit pe Neeman Sirianul de stricăciune și singur prin milostivirea Ta pogorându-Te la noi și făcându-Te om, cu cuvântul ai tămăduit pe cei stricați, caută acum spre noi și spre apa aceasta și binecuvântând-o, dă-i putere de tămăduire, ca să poată curați de stricăciune pe acest om, care stă înainte, întru preamărirea numelui Tău Celui Sfânt”.

Astfel rugându-se și însemnând apa cu semnul Crucii, a turnat omului pe cap și pe tot trupul și îndată s-a curățit de acea boală și s-a dus sănătos, lăudând pe Dumnezeu. Asemenea, venind și un preot, anume Colirie, și numai haina sfântului pe sine punând-o, îndată a câștigat tămăduire. Niște minuni ca acestea și o viață ca aceasta a Sfântului Teodor văzând fericita Elpidia, se fericea cu duhul. Deci și ea a povățuit pe multe femei spre viață plăcută lui Dumnezeu și spre chipul monahicesc le-a adus, pentru că era foarte îmbunătățită și urma nepotului său în nevointele cele duhovnicești. După aceea, cuvioasa Elpidia s-a apropiat spre sfârșitul său, pe care mai înainte l-a știut din descoperirea ce i s-a făcut ei. Și mergând la cea mai de pe urmă cercetare și sărutare a cuviosului său nepot, i-a spus vedenia sa, zicând: „Fiul meu și lumina ochilor mei, am văzut în arătare un tânăr foarte frumos, îmbrăcat în haină luminoasă, având părul în chipul aurului, asemenea Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, precum îl vedem închipuit pe icoană. Acela venind la mine, m-a întrebat despre tine, vrând să știe de la mine rânduiala cântării de psalmi și a vieții tale. Iar eu cu de-amănuntul i-am spus lui, însă el mi-a zis: «Când cântați psalmi, ziceți aceasta: Binecu­vântați pe Domnul, munților și dealurilor!» După aceea mi-a zis: «Mare dar ai câștigat, o, femeie, învrednicindu-te a vedea pe nepotul tău într-o rânduiala ca aceasta, iar mie, ajutătorului lui, îmi ești mult datoare. Dar mai ales Stăpânului Cel de obște și Zidito­rului Dumnezeu, toată mulțumirea I se cuvine, căci pe nepotul tău l-a făcut vrednic a fi în rândul sfinților robilor Lui. Deci, tu de acum te odihnește, pentru că te-ai ostenit până acum»”.

Această vedenie spunând-o fericita Elpidia Sfântului Teodor și dându-i cea de pe urmă sărutare, s-a dus la chilia sa și îmbol-năvindu-se puțin, s-a mutat către Domnul și a fost îngropată cu cinste de către cuviosul. Iar după îngroparea ei, a venit cineva de la cetatea Ancira, aducând înștiințare sfântului, cum că maica lui, Măria, a murit, și-l sfătuia să trimită ca sa-i ia averea, de vreme ce a murit fără moștenitor. Răspuns-a sfântul: „Nu spui adevărul, căci maica mea n-a murit”. Iar acela stăruia, zicând: „Cu ochii mei am văzut-o moartă”. Iar el iarăși a răspuns: „Nu este adevărat! Căci n-a murit maica mea, nici va muri cu sufletul, ci și acum viază și va fi vie în veci!” Și nu s-a îngrijit de averea ce rămăsese după dânsa, ci a postit o săptămână întreagă, făcând rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu pentru sufletul ei.

Petrecând Cuviosul Teodor în peșteră, a mers la dânsul econo­mul bisericii de la Iliopoli și prin cel ce-i slujea i-a spus rugămintea sa cu lacrimi, zicând: „Miluiește-mă, robule al lui Dumnezeu, în necazul ce mi s-a întâmplat! Pe sluga mea am trimis-o, ca să adune veniturile bisericești, iar el, toate veniturile adunându-le, a fugit. Iar eu, alergând încoace și încolo după dânsul și căutându-l, nu pot să-l aflu. Roagă-te Domnului să mi-l arate, că toată averea mea nu-mi ajunge să plătesc bisericii”. Răspuns-a lui sfântul: „De făgăduiești că pe acel slujitor al tău nu-l vei bate, ci îl vei slobozi și nimic mai mult de la dânsul nu vei lua, fără numai cele bisericești, pe care el le-a luat, apoi te va mângâia Domnul și-l va da în mâinile tale; iar de nu vei făgădui așa, apoi nu vei putea să-l afli pe el”. Iar econo­mul a făgăduit a nu-l bate pe acela și nici a-i lua ceva dintre ale lui, ci și dintre ale sale a-i da, numai să întoarcă averea bisericească. Pentru că zicea: „Eu și copiii mei vom rămâne goi dacă cu a mea avere voi plăti pentru venitul bisericesc cel răpit”. Atunci i-a zis sfântul: „Mergi cu pace la casa ta și să fii fără grijă, căci nădăjduiesc către Dumnezeu că degrabă te va mângâia”. Și s-a dus economul într-ale sale, bucurându-se și având neîndoită nădejde în cuvintele cuviosului. Iar fugarul acela, care răpise cele bisericești, a stat pe cale aproape de satul ce se numea Nicheia, fiind legat cu rugăciunile cuviosului și neputând să se ducă mai departe cât de puțin. Deci cu părerea i se arăta lui că fuge degrabă, dar de fapt el stătea pe loc. Și văzându-l oamenii care se întâmplaseră în calea aceea și cunoscându-l, l-au prins și l-au dus la econom. Și așa a fost întoarsă toată averea bisericească pe care o luase el. Iar economul și-a împlinit făgăduința și a slobozit pe acela, nefăcându-i nici o strâmbătate. Apoi a mers iarăși la cuvios, dându-i mulțumire.

După aceasta un om a adus în ziua Cincizecimii pe femeia sa muncită de diavol și după ce a certat cuviosul pe duhul cel necurat, acela striga, zicând: „O, pentru ce te mânii asupra mea, mâncă-torule de fier? Oare sunt vinovat? Căci nu de bunăvoie am intrat într-însa, ci fiind trimis de Teodor vrăjitorul, care se numește Carapos și petrece în satul Mazamia”. Iar plăcutul lui Dumnezeu, certând cu numele lui Iisus Hristos pe diavolul, l-a izgonit din femeia aceea.

În același an, în luna iunie, oamenii din satul Mazamia, auzind de minunile făcute de plăcutul lui Dumnezeu, Teodor, au mers la el, rugându-l cu lacrimi să vină la ei, să le izgonească lăcustele care năvăliseră ca un nor asupra țarinilor și grădinilor lor. Iar cuviosul, mergând la ei, a intrat în biserica lor și a petrecut toată noaptea la rugăciune. Iar a doua zi a mers cu rugăciune la țarini și, luând trei lăcuste în mâna sa, se ruga Domnului pentru popor. Și în vremea rugăciunii au murit lăcustele în mâinile lui, iar el, mulțumind lui Dumnezeu, a zis către popor: „Să ne întoarcem la biserică, fiilor, pentru că degrabă ne va arăta Domnul mila sa”.

Deci, întorcându-se sfântul la biserică, a săvârșit Sfânta și dumnezeiasca Liturghie și, a doua zi, oamenii au văzut toată mulți­mea lăcustelor moartă. Aceasta văzând cel ce locuia într-acele locuri, mai sus pomenitul vrăjitor Teodor Carapos, s-a pornit cu zavistie asupra sfântului, fiindcă mai dinainte se mâniase asupra lui, pentru izgonirea din femeie a diavolului pe care acel vrăjitor îl tri­misese într-însa. Deci mâniindu-se asupra sfântului vrăjitorul acela și zavistuind asupra puterii lui Dumnezeu celei făcătoare de minuni dintr-însul, a chemat pe diavolii cei de sub mâna lui și le-a poruncit să meargă și să muncească pe Teodor Sicheotul până la moarte. Iar aceia dacă s-au dus, n-au putut să se apropie de el, fiindcă avea întotdeauna rugăciunea în gura sa și-l așteptau până va adormi. Dar și dormind sfântul, darul lui Dumnezeu ieșea ca un foc dintr-însul, arzând și izgonind pe diavoli, care din nou întorcându-se, se repezeau asupra cuviosului; însă iar se întorceau cu rușine la cel ce i-a trimis.

Deci vrăjitorul acela cu dosădiri îi ocăra, zicându-le: „Cu adevărat nimic nu este puterea voastră, căci dacă nici când dormea, nu v-ați putut apropia, apoi cum îi veți face aceluia ceva când este treaz?” Iar diavolii îi ziceau: „Când ne apropiem de el, iese o văpaie de foc din gura lui și ne arde, încât nu putem suferi”. Iar vrăjitorul iuțindu-se cu mai multă mânie și ros fiind de zavistie, a pus niște otravă omoratoare într-un pește și a trimis peștele acela în dar cuviosului. Iar plăcutul lui Dumnezeu, fiind păzit cu darul lui Hristos, când era vremea mesei cea obișnuită lui, a gustat din peștele acela și a rămas nevătămat. De acest lucru minunându-se vrăjitorul Teodor Carapos și cunoscând puterea lui Dumnezeu și neputința diavolilor, s-a umilit cu sufletul și, mergând la cuviosul, a căzut la picioarele lui cele sfinte, mărturisind păcatele sale cu lacrimi. Și arzând cărțile sale cele vrăjitorești și lepădându-se de lucrurile satanei, a luat Sfântul Botez și s-a făcut rob credincios al lui Iisus Hristos.

După ce s-a întors cuviosul în locașul său, i s-a întâmplat de a căzut într-o boală grea și aștepta să moară, pentru că a văzut pe sfinții îngeri venind la el și socotea că acum vor să-i ia sufletul. Deci plângea și se tânguia, zicând că nu este gata de ieșire. Și era deasupra lui icoana Sfinților doctori celor fără de plată, Cosma și Damian. Aceia i s-au arătat în vedenie și după obiceiul doctoricesc, îi pipăiau venele mâinilor lui și vorbeau unul cu altul ca și cum deznădăjduindu-l de viață, fiindcă i-a slăbit puterea. Și au zis către el: „Pentru ce plângi și te mâhnești atâta?” Răspuns-a bolnavul: „De vreme ce nu m-am pocăit la Dumnezeu, domnii mei, și de vreme ce las această mică turmă, neîndreptată încă la calea cea desăvârșită, mai având ea încă nevoie multă de povățuire”. Sfinții i-au zis: „Dar voiești să rugăm pe Dumnezeu pentru tine, ca să-ți lungească vremea vieții?”

Răspuns-a bolnavul: „De o veți face aceasta și de-mi veți cere vreme de pocăință, apoi îmi veți pricinui mare bucurie și veți câș­tiga plată pentru pocăința mea”. Iar sfinții întorcându-se la îngeri, i-au rugat să mai aștepte puțin, până ce vor merge la împăratul Dumnezeu, ca să-L roage pentru Teodor. Iar îngerii făgăduind că vor aștepta, s-au dus sfinții răbdători de chinuri, Cosma și Damian, la Atotputernicul împărat, Hristos Dumnezeul nostru, Care a adău­gat altădată cincisprezece ani lui Iezechiel, și rugându-L pentru lungirea anilor lui Teodor, s-au întors degrabă, având între ei un tânăr, asemenea cu acei îngeri, însă cu slava mai luminat. Și acela a zis către îngeri astfel: „Lăsați pe^Teodor între cei vii, pentru că Stăpânul Cel de obște al tuturor și împăratul slavei este rugat pentru el și i-a poruncit ca să fie în trup!” Și îndată sfinții îngeri cu acel prealuminat tânăr s-au dus la cer, iar Sfinții Cosma și Damian au zis către Teodor: „Scoală-te, frate, și ia aminte la tine și la turma ta, căci bunul și milostivul nostru Stăpân a primit rugăciunile noastre pentru tine și ți-a dăruit viață, ca să lucrezi nu mâncarea cea pieritoare, ci pe aceea care este în viața vecilor și să aduci mântu­irea multor suflete!” Integral pe: Doxologia

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet