Calvin și predestinarea – teoria tiraniei de ordin divin

Predestinarea a fost un subiect de controversă de-a lungul timpului și chiar și în zilele noastre reprezintă o permanentă intrigă. Are omul liber arbitru și voință proprie de care se ține cont sau este doar păpușa de cârpă manevrată cu „grație” de maestrul păpușar? Are omul posibilitatea de a ajunge zâmbind  în „locul cu verdeață” sau doar cei selectați de divinitate au acest privilegiu?

Jean Calvin, reformator religios al secolului XVI, de origine franceză, inițiază și susține protestantismul pe teritoriul Franței, dezvoltând totodată calvinismul – o doctrină generatoare de multiple divergențe teologice (printre care conceptul de predestinare). Mișcarea religioasă îi va crea numeroase probleme și amenințări, fapt care va conduce la stabilirea sa în Geneva unde va activa ca profesor de teologie.

Revenind la controversata predestinare, Calvin înaintează în acest sens o teorie (care, personal, nu-mi sună deloc într-o manieră îmbucurătoare) în care explică faptul că există „fericiți” ce se vor bucura de viața veșnică și „oropsiți” care vor înfrunta damnarea eternă. De la Calvin dispare principiul egalității dintre oameni și se dă startul bisericii reformate. În concepția lui Calvin este acuzată credința conform căreia omul poate alege între bine și rău, între vreau și nu vreau. Dumnezeu este cel care decide drumul pe care îl are fiecare de parcurs. Păcatul originar a deschis cutia Pandorei fără posibilitatea de a se mai anula condiția predestinată a omului. În lucrarea teologului – Instituția religiei creștine – Iisus este văzut ca un mediator absolut necesar, menit să-l împace pe om cu Dumnezeu și astfel să obțină iertarea păcatelor săvârșite.

În ceea ce privește predestinarea mai sus menționată, aceasta poate fi privită sub aspectul „orice-ai face tot aia se întâmplă și nu poți schimba celebrul destin” sau poate fi percepută din punctul de vedere al „planului divin”, dar acesta doar pentru „cei aleși”, care duce spre bine, frumos, armonie, împlinire dacă sunt respectate reguli, norme și principii religioase.

Referitor la justiția divină, teoriile teologului francez sunt la fel de radicale. Ființa umană, clar, este coruptă moral și merită toată suferința care i-a mai și fost predestinată. Mai mult, Iisus nu a murit și înviat pentru toți oamenii, ci doar pentru aceia aleși de Dumnezeu. Omul merită pedeapsa divină, inclusiv pentru păcatul lui Adam, păcat care a rămas în el. În același timp, teoriile religioase calviniste de secol XVI presupun că păcatul este însăși o condiție umană, iar Dumnezeu pedepsește mulți și alege puțini.

Aș sintetiza teoria lui Calvin în faptul că omului i se „fură” șansa de a se mântui și este nevoit să se resemneze capriciilor unui dumnezeu care își formează o echipă de „aleși” în timp ce restul oamenilor sunt supuși blestemului, păcatului, pedepselor și suferințelor prin însăși natura umană.

Același Calvin era și foarte înverșunat împotriva vrăjitoarelor (o trăsătură a Evului Mediu cu fricile lui duse la extrem) împotriva cărora a dus campanii de exterminare (fără să se gândească probabil că o adevărată vrăjitoare nu așteaptă cuminte să fie arsă pe rug).

Doctrina teologică a lui Calvin are ca fundație intoleranța, tirania, persecuția oamenilor. În același timp, promovarea acestei doctrine venea la pachet cu admonestări și pedepse pentru cei care nu respectau întocmai disciplina și regulile.

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo – Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet