17 iunie: Sfinții Mucenici Manuil, Savel și Ismail 

Sfinții Mucenici Manuil, Savel și Ismail au fost frați de o mamă. Patria lor a fost Persia; părinții lor nu erau de o credință, căci tatăl lor ținea de păgânătatea persienească, iar maica lor de credința cea bună creștinească. Aceasta, precum și-a hrănit pe fiii săi cu laptele său de maică, tot așa i-a adăpat pe ei din tinerețe cu credința creștinească și i-a crescut în frica lui Dumnezeu. Iar fericitul Evnoic, preotul, i-a creștinat prin baia Sfântului Botez și i-a învățat dumne-zeieștile cărți. Iar după ce aceștia au venit la creșterea bărbătească, au fost numărați în rânduiala ostășească și cu trupul slujeau împăratului Persiei, Alamundar, iar cu duhul slujeau împăratului ceresc, Domnu­lui nostru Iisus Hristos, păzind sfintele Lui porunci și plăcându-I Lui cu toate lucrurile cele bune.

Deci au fost trimiși de împăratul lor la Iulian Paravatul, împăratul grecesc, pentru întărirea păcii. Iar împăratul Iulian i-a primit mai întâi cu cinste și le-a arătat lor multa sa milă, făcându-se ca un prieten iubit către ei. Apoi, înștiințându-se că sunt creștini, s-a umplut de mânie și, împotriva obiceiurilor și legilor celor de obște tuturor popoarelor, pe acești trimiși la dânsul de către împăratul Persiei, muncindu-i pentru credința lor cea întru Hristos, i-a pierdut.

Muncirea lor a fost astfel: împăratul cel fără de lege a voit să meargă în Bitinia la un loc oarecare, ce se numea Orghia Trigon, unde avea să săvârșească un praznic necurat și diavolesc. Deci a mers cu corabia din Constantinopol la Calcedon și, ajungând la locul cel zis, a început cu toată mulțimea poporului elinesc, care se adunase acolo, a săvârși acea necurată prăznuire, închinându-se idolilor și aducându-le jertfe fără de număr și făcând ospețe mari cu dănțuiri, cu timpane și cu tot felul de cântări, săvârșind multe lucruri urâte și fărădelegi în cinstea pierzătorilor zei. Iar robii lui Hristos, Manuil, Savel și Ismail, care erau acolo cu împăratul, nevoind nici măcar să privească la acea prăznuire urâtă de Dumnezeu, s-au despărțit deosebi.

Deci, stând ei oareunde la o parte, plângeau și se tânguiau pentru înșelarea și rătăcirea unui atât de mare popor și se rugau lui Hristos Dumnezeu, ca să-i poată păzi pe ei de împărtășirea necurățiilor închinătorilor de idoli; asemenea se rugau și pentru cei rătăciți, ca să-i aducă și pe ei Dumnezeu la cunoștința adevărului. „Nu lăsa, Doamne – ziceau ei -, să petreacă poporul acesta întru atâta adânc de răutăți și nu lăsa zidirea Ta cea căzută să piară întru așa nebunie, căci se văd a fi mai nesocotitori decât pietrele și lemnele care se cinstesc de dânșii. Pentru că acelea, fiind făpturi neînsuflețite și nesimțitoare, nimic nu știu din cele ce li se fac lor; iar aceștia, cinstiți fiind de Tine cu suflet înțelegător, fiind după chipul și asemănarea Ta, nu știu și nici nu înțeleg ce fac și pe cine cinstesc în locul lui Dumnezeu, ci umblă întru întuneric, rătăcesc și merg la veșnica pierzare”.

Astfel stând și plângând sfinții la acel loc osebit, împăratul a privit spre cei ce jertfeau și se ospătau cu dânsul; iar pe trimișii cei din Persia, nevăzându-i lângă el, a poruncit să-i caute și să-i aducă acolo, ca să se veselească împreună cu dânsul. Deci unul din sfetnicii împărătești, aflându-i pe ei stând deosebi, i-a chemat la ospățul împărătesc; pentru că socotea că și aceia sunt de aceeași necurăție a închinării de idoli. Iar robii lui Hristos i-au zis într-un glas, sfetnicului împărătesc care îi chema pe dânșii: „Depărtează-te de la noi, pentru că nu ne vom lepăda de credința în care suntem crescuți din tinerețe; iar pe Dumnezeul nostru nu-L vom lăsa, nici nu ne vom închina diavolilor care sunt între voi. Să nu ne fie nouă aceasta, să ne lipim de acea rătăcire arătată, fiindcă nu suntem atât de nebuni și nesocotitori, ca, defăimând pe Dumnezeu Cel viu, Ziditorul nostru, să slujim zidirii celei neînsuflețite. Noi nu pentru aceea am suferit atâta osteneală de drum și am venit aici, ca să ne lepădăm de credința noastră; ci ca să întărim pacea între împărăția persană și grecească. Acestea să le știe împăratul tău și cei de un gând cu el, că nu ne va întoarce pe noi de la cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu și la a sa necurăție nu ne va trage, măcar de ne-ar da pe noi focului și muncilor, și chiar de ar lua de la noi sufletele noastre”.

Deci, ducându-se sfetnicul, a spus împăratului cuvintele sfinți­lor. Atunci împăratul îndată s-a umplut de mânie asupra lor; însă n-a voit să-i muncească pe dânșii într-acea zi, ca să nu-și facă împiedicare necuratei sale prăznuiri, ci, amânând până a doua zi, a poruncit ca pe robii lui Hristos să-i arunce în temniță. Iar aceia, mergând spre temniță, cântau zicând: „Veniți să ne bucurăm Domnului, să strigăm lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, să întâmpinăm fața Lui întru mărturisire și în psalmi să-I strigăm”. Și iarăși: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iar noi, poporul Lui și lucrul mâinilor Lui, Il vom chema totdeauna pe El!”.

Iar a doua zi, muncitorul șezând la judecată, a pus de față pe trimișii din Persia și a început a zice către dânșii: „O, bunilor bărbați, împăratul vostru v-a trimis la noi ca pe credincioșii săi și ai noștri iubiți, ca să așezați pacea cea dorită între amândouă împărățiile. Insă aceasta nu se poate așeza într-alt fel, decât numai prin unirea cea de dragoste și prin prietenia unuia cu celălalt. Și ce fel de unire și prietenie de dragoste arătați spre noi, de vreme ce n-ați voit ieri să săvârșiți prăznuirea împreună cu noi și să vă îndulciți de veselia făcută în cinstea zeilor, pe care îi cinstiți și voi, perșii; căci perșii cinstesc asemenea cu noi: soarele, luna, stelele și puterea cea prea luminoasă a focului și pe ceilalți zei. Deci pentru ce voi v-ați lepădat a-i cinsti pe aceia împreună cu noi și n-ați voit să fiți cu noi la soborniceasca noastră cinstire de zei, ca astfel și așezămintele cele de pace cu noi să fie mai puternice și mai tari? Iar dacă voi sunteți nebăgători de seamă și defăimători ai zeilor noștri și nu de un gând cu noi, apoi ați venit la noi nu spre întărirea păcii, ci spre stricarea ei, spre ridicarea vrăjmășiei și a războiului”.

Sfinții au răspuns: „O, împărate, noi fiind trimiși de împăratul nostru, am venit pentru așezămintele de pace, ca să nu treacă ostașii voștri hotarele noastre, nici ostașii noștri pe ale voastre și să nu pustiască părțile unul altuia; iar oamenii cei ce fac neguțătorii, ai noștri întru a voastră stăpânire și ai voștri întru al nostru pământ, să aibă intrare pașnică și fără de temere și ieșire nevătămată. Pentru aceasta suntem trimiși, iar nu pentru zei, căci fiecare, pe care Dumnezeu voiește și precum voiește, Il cinstește; și nu se ridică pentru aceasta războaie între împărați, ci pentru cetăți și pentru țări și pentru hotarele lor se fac certurile, vrajbele și războaiele. Iar tu, lăsând pe acelea care sunt ale împăcării, pentru care suntem trimiși la tine, începi altele pentru care nu suntem trimiși; pentru că nu vorbești cu noi despre întregimea stăpânirii tale, nici pentru petrecerea cea pașnică a împărăției noastre cea de un hotar cu voi, ci întrebi despre zei și despre credință. Și dacă tu ai voit aceasta, apoi să știi că noi, deși suntem perși cu neamul, însă cu credința suntem crescuți de maica noastră creștini, în evlavie, și suntem întăriți de duhovnicescul nostru părinte în credința cea adevărată. Și acum chiar și în patria noastră erau mulți de felul acesta, care au voit să ne întoarcă de la Hristos Dumnezeul nostru, la închinarea de idoli, dar n-au sporit nimic; căci, cu darul Stăpânului nostru, am rămas nemișcați și nebiruiți în mărturisirea noastră, și nădăjduim și acum în ajutorul Domnului, că și aici nimeni nu va putea să ne rupă pe noi de la credința cea sfântă și să ne silească la slujba cea diavolească, care cu adevărat este plină de deșertăciune, de înșelăciune, de rătăcire și de minciună”.

Iar muncitorul, umplându-se de mânie, a zis către dânșii: „Cum, voi, fiind proști și neștiutori și limba grecească neștiind-o, îndrăzniți cu atâta nerușinare a ocări cu cuvintele voastre cele nebune credința pe care o ținem noi, care suntem preaînțelepți și am deprins toată înțelepciunea cărții cu desăvârșire? Și cunoaștem și scripturile voastre, pentru că știți că și în cărțile voastre creștinești ne-am învățat odată și am cunoscut toate cele scrise într-însele, dar neaflând nimic adevărat, îndată le-am lepădat, ca nu cumva, din neluare aminte, să cădem în rătăcire. Căci cine din acei care au credință în cărțile voastre și se întăresc în ele, s-a arătat vreodată a fi bun și desăvârșit? Și ce a făcut, spre a fi preaslăvit și vrednic de pomenire? De aceea vă sfătuiesc ca, lăsând socoteala voastră cea copilărească și de nimic, să vă alegeți credința cea bună, în care au petrecut preaînțelepții filosofi cei de demult. Iar de nu veți voi a asculta sfatul meu cel de folos, veți asculta, chiar nevrând, de muncile pe care le veți primi îndată!”.

Sfinții au răspuns: „Ne-am învățat de la Domnul nostru să nu ne temem de cei ce ucid trupul nostru, nici să ne îngrijim ce vom răspunde celor ce ne întreabă pe noi; pentru că însuși Sfântul Duh ne va întări în pătimire și ne va da cuvânt și îndrăznire în răspunsuri, Insă te întrebăm pe tine: Ce fel de nebunie spui că este în noi, tu care te socotești a fi mai înțelept decât toți? Care este mai nebun din doi? Cel care a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul a toate, și-L cinstește cu dreaptă credință? Sau cel care, lăsând pe Dumnezeul cel viu, se închină făpturii celei fără de suflet, pietrelor și lemnelor și tuturor celor asemenea cu ele? Cu adevărat acela este nebun, care are lucrul cel neînsuflețit în loc de Dumnezeu; iar înțelept este cel ce slujește Dumnezeului Celui viu.

Pentru că acesta este cel dintâi lucru al cunoașterii omenești, ca să cunoască cineva pe Dumnezeu, Făcătorul său, pe Dătătorul tuturor darurilor, să creadă în El și să-I slujească cu osârdie. Iar a nu-L cunoaște pe Cel ce este Ziditor și Făcător de bine al său și a sluji diavolului, vrăjmașului cel pierzător de suflete, aceasta este nebunia cea mai desăvârșită. Iar filosofii voștri cei vechi, care au petrecut într-acea rătăcire pierzătoare, numai li se părea că sunt înțelepți, dar în fapt erau prea nebuni, după cuvântul Sfântului Apostol: Socotin-du-se că sunt înțelepți, au înnebunit și s-a întunecat inima lor. Iar tu ești asemenea lor, dacă nu încă și mai rău; pentru că aceia, necunoscând credința cea dreaptă, au petrecut în rătăcire, iar tu, fiind luminat prin Sfântul Botez și crescut în creștinătate, te-ai lepădat de Hristos Dumnezeu; și acum toți cei ce știu pe adevăratul Dumnezeu te numesc elin în loc de creștin, și păgân fără de Dumnezeu, în loc de dreptcredincios!”. Integral pe: Doxologia

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo.