Interviu cu Preda Irina – profesor de Limba și literatura română și Religie, director al Școlii gimnaziale din comuna Florica, județul Buzău

„Dacă în noi încă este flacăra națională, le vom da din ea și elevilor și așa focul ei nu se va stinge!”

• Cine este directorul Irina Preda, ce v-a motivat să intrați în sistemul de educație și ce vă face să nu renunțați la această misiune?

Irina Preda este o mamă a doi copii biologici minunați, dar și mama a 76 de preșcolari și elevi, ce o așteaptă să vină cu activități distractive și inovative. Sunt un om care și-a pus de multe ori familia pe locul doi, căci școala a fost prioritară și am învățat asta pe pielea mea de copil, deoarece și mama mea a fost în sistem. Într-adevăr, este o misiune pe care nu o alegi, ci ți se dăruiește de la Dumnezeu, iar eu am primit-o după finalizarea studiilor liceale. Oameni deosebiți mi-au marcat cariera: mama mea care primea nevinovata și pura dragoste a micilor ei elevi, dar mai ales modelele oferite de doamnele de limba și literatura română din clasele generale și liceale. Sunt copilul ce a cunoscut adevărate modele și și le-a însușit, așa cum ,din păcate, astăzi nu prea le mai caută copiii. Nu aș putea să renunț la misiunea mea, deoarece, an de an, primesc “diamante” (elevi), pe care cu cele mai bune „unelte” trebuie să le șlefuiesc. Credința, că unii dintre ei îmi pot deveni colegi, mă determină să rămân în sistem, dar și pentru că știu că am și încă sădesc ceva în inima lor, dacă nu în minte.

• Care este opinia dvs. referitoare la multiculturalitate? Credeți că aceasta ne-ar putea amenința unicitatea culturală proprie?

Legat de multiculturalitate, aș specifica un frumos dialog: Un adult întreabă un copil în timp ce iese de la școală: „În clasa ta există musulmani, evrei sau nepalezi?” Iar copilul îi răspunde clar și direct: „În clasa mea sunt doar copii!”

Așadar, nu ne definește etnia sau religia, ci umanitatea din noi, puritatea sufletului. Mă gândesc la zona Dobrogei, cum în acest teritoriu trăiesc și simt la unison atâtea etnii. Cum e posibil, deși vedem războaie astăzi și totuși ei pot conviețui? Simplu, pentru că sunt oameni ce se văd unii pe alții din prisma sufletului, a ceea ce ei pot oferi zonei prin cultura lor, prin gastronomie, prin obiceiuri. Acest aspect îl dezbat și eu cu elevii mei de la clasa a VIII-a, căci manualul de Limba și literatura română ne oferă un fragment din „Take, Ianke și Cadîr” de Victor Ion Popa.

Multiculturalitatea nu face decât să ne aducă împreună, să ne împărtășim și să valorificam ceea ce este unic în religia și etnia noastră, învățând să ne întrepătrundem unii cu alții. Nu este o tradiție mai presus de alta, ci toate au farmecul lor, dacă nu le „gustăm”, cum să le descoperim?! Respirăm același aer, deci avem cu toții loc pe acest pământ ca fii ai lui Dumnezeu.

• Într-o societate prezentă, puternic modernizată, informatizată și tehnologizată, unde conceptul de globalizare ne sufocă treptat individualitatea, reînvierea și păstrarea obiceiurilor și tradițiilor populare moștenite de la străbunii noștri reprezintă o adevărată ancoră, care ne ajută să ne întoarcem la natură, la originile noastre tradiționale și, bineînțeles, la Dumnezeu. Care este importanța culturii tradiționale și cum considerați că poate fi aceasta promovată și păstrată prin intermediul activităților didactice?

Se  spune ca atunci când ultimul nativ al unei țări sau trib va dispărea, atunci vor dispărea și tradițiile acelei zone. Conform acestui dicton, caut alături de elevii mei să păstrăm tradițiile noastre strămoșești în comuna Florica prin inițierea elevilor în vremurile apuse ale bunicilor și strămoșilor. Școala le prezintă acestora momente din cultura și tradiția satului, ce trebuie scoase din lada amintirilor ca elevii să le ducă mai departe. Ei sunt receptivi la nou, însă vor să vadă, să atingă, să știe cum a fost cândva, iar școala îi conectează cu acestea prin activități în marile sărbători naționale sau evenimente culturale. Anul trecut, am avut o activitate – „Satul tradițional, încotro?” -, unde ne-am întâlnit cu câțiva bătrâni care ne-au introdus în lumea de altădată a șezătorilor și clăcilor. Bătrânul cu tânărul, vechiul cu noul, tradiția cu inovația și-au dat mâna și au realizat minuni, s-au depănat povești, s-a plâns și chiar s-a redeschis o dorință a celor în vârstă, de a reînvia tradiții.

Ca profesor de limba și literatura română, astfel de șezători literare și culturale nu lipsesc într-un an școlar. Căutăm să invităm pe cei ce au adus o contribuție la dezvoltarea culturală a satului, deși sunt atât de puțini.

• Ce competențe credeți că e necesar să aibă un cadru didactic pentru a combina armonios nevoile copiilor din zilele noastre cu perpetuarea patrimoniului imaterial?

Adesea le spun cadrelor didactice debutante că a fi profesor nu este pentru oricine, deși unora li se pare ofertantă această meserie financiar și din perspectiva  timpului liber. Nu este ușor să lucrezi cu oamenii, dar mai ales cu copiii. Aceștia își pierd repede răbdarea, atenția și trebuie să găsești metodele necesare de a-i capta și de a-i ține ancorați. Patrimoniul cultural al țării noastre este vast, este ascuns, doar că trebuie să-l aducă profesorul în fața elevilor, să-l materializeze prin însăși implicarea lor și experimentarea elevilor. Copiii sunt prizonieri ai tehnologiei, iau de pe dispozitivele IT ceea ce li se oferă, însă nu știu să caute, să afle și ceea ce a fost și este de valoare. Nevoile unora nu mai rezonează cu tradiția, cu cultura și asta o vedem la Ziua Națională a României, când versurile Imnului nu mai vibrează în inima lor. Este trist, dar dacă profesorul nu insistă, nu caută să le aducă în față și ceea ce este propriu neamului românesc, totul se va pierde. Copilul e ca un burete, absoarbe totul, dar dacă apa ce i-o pui în el nu este captivantă, nu o acceptă.

• Cum contribuie școala al cărei director sunteți la valorificarea și transmiterea obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti către generațiile actuale şi viitoare?

Școala noastră are avantajul a se afla într-o zonă rurală de câmpie, a cărei istorie a fost vitregită de vremurile comuniste, dar oamenii ei au ținut de credință și de tradiții, astăzi dorind ca și vlăstarele lor să le ducă mai departe. Alături de preotul satului, căutăm să aducem copiii în Biserică, să le cultivăm dragostea pentru Dumnezeu. În marile sărbători religioase și când sunt cele două hramuri ale bisericii, copiii, împreună cu mine, merg și participă la sfintele slujbe.

Anul trecut a fost Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice în Patriarhia Română și am realizat două activități alături de bunicii copiilor de la grădiniță și clasa a VI-a. Au experimentat lucrul cu ghergheful, au încondeiat ouă împreună, au prezentat cărți și materiale școlare din timpul copilăriei lor, și-au dedicat cele mai frumoase cuvinte, a fost un „Ieri vs Azi” al vremii.

• Ce rol joacă implicarea comunității locale în respectarea și practicarea acestor tradiții?

Ne bucuram de sprijinul necondiționat al comunității locale, începând cu Primăria și Consiliul Local, dar și a părinților. De fiecare dată, în Săptămâna Altfel sau cea Verde implicam comunitatea în activitățile noastre. Există disponibilitate de ambele părți, deoarece este cu un scop nobil – pentru copii. Primăria ne asigură transportul gratuit în zone culturale ale județului sau ale țării, preotul participă alături de elevi la vizitarea lăcașurilor de cult, vorbindu-le despre patrimoniul religios al zonei vizitate. Chiar câțiva ani în urmă, ne-am bucurat de o excursie organizată de părintele paroh Mihalcea Eduard-Gheorghe la București, unde elevii noștri au vizitat, poate pentru unii prima dată, Patriarhia Română, aflând multe informații de la preot.

Activități sunt multe, iar ele nu se pot realiza financiar doar cu ajutorul părinților, așa că apelăm de fiecare dată la oameni dedicați și dornici de a ajuta copiii să descopere cât de frumoasă este zona Buzăului, dar și a țării. Deși au acces la tehnologie, mulți nu cunosc frumusețile acestei țări, iar datoria noastră este să le aducem în fața lor fizic.

• Considerați că mediul rural facilitează într-o mai mare măsură menținerea valorilor spirituale și a tradițiilor folclorice?

Da, garantat. „Veșnicia s-a născut la sat”, spunea frumos Lucian Blaga. Satul nostru românesc este unic, deoarece pe lângă frumusețile naturale pitorești ce le are, că e de munte sau de câmpie, în el încă se respiră tradiția. Îndemnăm copiii să meargă la colindat nu pentru bani, ci să bucure sufletele bătrânilor cărora nimeni nu le mai deschide o ușă. Căutăm să le insuflăm să păstreze tradiția colindatului cu Capra, cu măști și căruța împodobită de Anul Nou. Să participe cu cântece eroice și religioase la Ziua Înălțării Domnului (a Eroilor Neamului), frumos îmbrăcați și pregătiți de preotul satului cu cântări și poezii. Adesea îi aduc pe elevii mei în fața sărbătorilor internaționale în opoziție cu ale noastre (Sf. Valentin vs Dragobete), (Halloween vs Noaptea Sf. Andrei sau Moșii), Crăciunul în alte zone ale lumii etc., ca ei să facă diferența, să vadă cât de frumoase și autentice sunt cele românești. Este o regulă de aur ca prin instituțiile statului, mai ales școala și biserica, să le ținem ancorate în suflet aceste obiceiuri, care trăiesc doar dacă sunt întipărite în sufletul și inima lor.

• Ce activități didactice s-au desfășurat în acest sens în școala unde activați dvs.? Printre acestea există și activități pe care le derulați în fiecare an?

Așa cum am spus la întrebarea anterioară, viața comunității Florica este plină de tradiții, atât locale – Ziua comunei „Sărbătoarea grâului’, la care participă și ansamblul „Floare de câmpie” cât și naționale. Începând cu prima zi a anului scolar, când ne regăsim după o vară toridă și lungă, ne bucuram de binecuvântările lui Dumnezeu și de revărsările harului Său prin glasul părintelui nostru Mihalcea Eduard-Gheorghe, urmând cu data de 14 octombrie, când este Hramul Bisericii parohiale „Sf. Cuv. Parascheva”, când participăm la sfânta slujbă și ne bucurăm unii de alții, apoi ziua noastră a românilor de 1 Decembrie, când organizam activități tradiționale și ne îmbrăcăm în portul tradițional, fredonând cântările specifice zilei, îl comemoram pe poetul național Mihai Eminescu prin aducerea aminte de viața și opera sa la 15 ianuarie și implicit serbăm Ziua Culturii, nu uităm să ne ținem de mână pe 24 ianuarie,  într-o horă a înfrățirii în fața școlii de Ziua Unirii Mici (a Principatelor Române), în februarie, deși suntem mici sau adolescenți, aflăm de ce e bine să sărbătorim Dragobetele și nu Sfântul Valentin, în prima zi de martie purtăm prin tradiție simbolul Mărțișorului nostru în comparație cu alte țări balcanice, dar ne amintim și de mărțișorul literar Ion Creangă, iar Sfintele Paști ne găsesc în vacanță pe fiecare, nelipsind de la Deniile Bisericii și de la marea sărbătoare a creștinătății – Învierea Domnului.

Suntem și trebuie să fim implicați în acestea și în alte tradiții și sărbători, deoarece doar prin trecerea filtrului lor, vom dezvolta și marca viitoarea viață adultă a elevilor.

• Care este viziunea dvs. referitoare la contribuția sistemului de învățământ în ceea ce privește păstrarea tradițiilor românești?

Sistemul educațional românesc recomandă participarea elevilor la păstrarea tradițiilor românești, dar unii profesori consideră că pierd o oră din materie dacă se implică, deși suntem conștienți că ele sunt necesare formării spirituale și culturale ale copilului, ele se pierd după ce aceștia termină școala.

Când comemorăm Ziua Culturii Naționale, le aduc elevilor mei la cunoștință faptul că pot fi adesea întrebați pe stradă, inopinat, cine a fost Mihai Eminescu sau să spună ceva despre un om de cultură al neamului românesc și ca să răspundă corect trebuie să își amintească de anii de școală, cu ce anume au rămas.

De asemenea, le-am spus mereu că portul românesc este autentic și că nu trebuie să ne fie rușine să lăsăm tricoul cu un idol pentru  o ie, într-o zi de sărbătoare. Cred că depinde de noi, de fiecare, cadru didactic sau părinte, să facem ceva, nu de sistemul de învățământ. Dacă în noi încă este flacăra națională, le vom da din ea și elevilor și așa focul ei nu se va stinge!

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo – Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet