Pilde specifice Evangheliei după Luca – concluzii

       Către sfârşitul primului an de propovăduire, Domnul, urcat în corabie pe malul lacului Ghenizaret, începu să predice noro­dului, înveşmântând învăţăturile Sale în pilde. După mărturia lui Matei şi a lui Marcu, în aceeaşi zi, El rosti mai multe para­bole, menite toate să contureze noţiunea de împărăţie, care constituise tema principală a predicii de pe munte.

Unii exegeţi, printre care şi Lagrange, au socotit că Mântuitorul a adoptat acest nou mod de exprimare în clipa când a început să constate că poporul nu primea cu destulă înţelegere învăţătura Sa. De aceea, El a recurs la parabole, menite să învăluie în taină ceea ce altminteri ar fi fost descoperit tuturor. Numai ucenicilor le va revela Domnul, în chip direct, tainele împărăţiei, pe când pentru ceilalţi va vorbi în pilde ce se vor cere tâlcuite de cei luminaţi de har.

Aceste presupuneri par îndreptăţite de înseşi cuvintele Mântuitorului, Care, răspunzând la întrebarea ucenicilor: „De ce le vorbeşti lor în pilde?” (Matei 13, 10), va spune: „Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară, totul se face în pilde” (Marcu 4, 11).

Este sigur că Mântuitorul a urmărit mereu ca tainele pe care le descoperea să corespundă capacităţii de înţelegere a ascultătorilor Săi. El dimensiona totdeauna cuvintele şi lucrările, nu trebuie însă să se conchidă că vorbirea în para­bole s-ar datora exclusiv învârtoşării inimilor şi că ar fi fost posibil ca Hristos să Se lipsească de ea, înfăţişând în mod clar şi deschis tainele pe care venise să le descopere oamenilor. Vorbirea în parabole este un mod de exprimare de esenţă simbolică ce-şi are adânci temeiuri ontologice şi, ca atare, folosirea ei nu poate fi atribuită exclusiv unor factori de ordin accidental.

Este de remarcat de altfel că, chiar şi atunci când Mântuitorul nu va folosi în mod direct parabola, El Se va sluji de simboluri menite să sugereze adevărurile pe care voia să le comunice. Asemenea simboluri şi metafore apar din primele Sale cuvântări: apostolii sunt numiţi succesiv „lumina lumii”, „sarea pământului”, „fiii nunţii”, pentru a nu da decât câteva exemple.

În Evanghelia după Ioan, unde nu se găsesc parabole propriu-zise, apar totuşi o serie de simboluri înrudite cu parabola: Hristos vorbeşte de grăuntele de grâu care trebuie să moară, spre a aduce roadă, Se numeşte pe Sine succesiv „Lumina lumii”, „păstorul cel bun” şi „buciumul viei”, în timp ce ucenicii sunt mlădiţele etc. Domnul recurge deci continuu la simboluri îm­prumutate din universul sensibil spre a evoca unele taine; chiar în ultimele cuvântări, rostite înainte de marea despărţire, se mai foloseşte încă de astfel de metafore, paralel cu descoperirea directă a tainelor.

Abia la sfârşitul ultimei sale cuvântări, Domnul le va grăi apostolilor: „Acestea vi le-am spus în pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci pe faţă vă voi vesti despre Tatăl” (Ioan 16, 25). Apare deci limpede că Iisus S-a slujit de pilde nu numai faţă de cei ce se dovedeau neînţelegători şi faţă de străini, dar chiar şi pentru instruirea ucenicilor. Desigur, atunci când dădea poveţe cu caracter normal, Domnul vorbea în mod direct şi fără ocol; dar de multe ori când va voi să dezvăluie taine de ordin existenţial, simbolul va fi mijlocul cel mai adecvat pentru exprimarea acestora.

Folosirea simbolului şi a parabolei, care nu este decât o formă amplificată a simbolului, este cerută de două serii de cauze, aparent opuse. Ea ţine atât de caracterul transparent al universului vizibil – care, după părerea celor mai mulţi Sfinţi Părinţi, include o serie de semnificaţii spirituale perceptibile numai celor luminaţi de har precum şi de imposibilitatea de a reda misterele mai presus de fire, prin mijlocirea unor termeni aparent precişi, dar lipsiţi de orice putere evocatoare. De aceea, Mântuitorul va simţi continuu nevoia de a recurge la un stil metaforic, deoarece limbajul poetic îi apărea ca singurul adecvat să sugereze taine de ordin supraraţional.

Hristos însuşi, Fiul Tatălui, Care S-a coborât printre oameni şi a luat chip de om, Se înfăţişează, aşa după cum subliniază tot mai insistent teologia contemporană, drept Semn – Semnul pri­mordial, Semnul prin excelenţă. El, fiind „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col. 1, 15), vine ca, prin întrupare, să descopere oamenilor pe Tatăl, Care rămâne veşnicul Ascuns şi Nerevelat. Fiul, oglindind şi revelând pe Tatăl, devine astfel Semnul Tatălui, icoana vizibilă a Dumnezeului celui nevăzut.

Lumea, fiind zidită de Fiul, Care este totodată şi Cuvântul Tatălui, adică acea Persoană din Sfânta Treime a cărei misiune constă în a grăi şi a revela, va căpăta de la Cel ce a adus-o la existenţă însuşirea de a cuprinde semnificaţii tainice, de a dezvălui relaţii nebănuite între om şi celelalte elemente care o alcătuiesc. Este evident însă că, pentru a percepe aceste revelaţii, este necesară o anumită înaintare pe calea desăvârşirii. Se poate spune că întreaga creaţie constituie un adevărat limbaj dumne­zeiesc, dar primit de la ctitorul ei, Logosul divin. De aici caracterul de simbol al lumii create, precum şi corespondenţele tainice ce pot fi surprinse între părţile componente ale univer­sului. Omul, zidit la rândul său, după chipul lui Dumnezeu.

Pe de o parte, deci, prin parabole, Hristos vrea să vină în ajutorul ascultătorilor Săi, să le deschidă o portiţă către nişte realităţi, care altfel le-ar rămâne inaccesibile, iar pe de alta, recurgând la acest mod de exprimare, El face ca numai cei cu sufletul curat să-şi însuşească înţelesul pildelor şi învăţăturilor cuprinse în acestea.

Înţelegerea parabolelor, ca şi a tuturor învăţăturilor lui Hristos, depinde de gradul de înaintare spirituală a ascultăto­rului. Ca şi în cazul minunilor, pildele nu sunt perfect clare şi univoce, ceea ce ele cuprind ascuns şi tainic, tinde să devină şi mai obscur pentru cei cu inima închisă faţă de Hristos şi opaci la primirea harului. Este aici o rânduială tulburătoare ce pune în lumină un raport dialectic extrem de subtil, potrivit căruia deschiderea sufletului aduce limpezirea tainelor incluse în pil­dele şi în învăţăturile evanghelice, pe când învârtoşarea inimii implică creşterea întunericului ce le învăluie. De aici caracterul ambiguu al parabolelor, menite să păstreze intactă libertatea omului: parabolele, ca şi semnele, trebuie să aibă destulă lu­mină ca să fie posibilă descifrarea sensului lor, dar simultan să cuprindă suficient mister şi ambiguitate, pentru ca nimeni să nu fie constrâns să creadă. Totodată, pentru cel care crede, darul sporeşte necontenit; de aceea Mântuitorul va spune, în legătură cu vor­birea în parabole: „Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua” (Matei 13, 12).

S-ar putea ca aparenta obscuritate a parabolelor să se datoreze dorinţei lui Iisus de a-i obliga pe auditorii Săi la reflecţie, de a le solicita atenţia la maximum, pentru ca, astfel stimulaţi, să se străduiască să pătrundă sensul tainelor înfăţişate. Sfântul Ioan Gură de Aur propune o interpretare de acest gen.

Totuşi, în ceea ce îi priveşte pe cei mai mulţi din ascultă­torii Săi, Iisus va afirma cu vehemenţă că, „văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg” (13, 13), pe când despre ucenici va spune: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud” (13, 16). Domnul face deci o distincţie netă între ucenici şi ceilalţi, rezultând că ceea ce îi caracterizează pe ucenici este faptul că „văd” şi „aud”. Se poate spune că aceasta este una din însuşirile principale ale ucenicilor; ea va constitui şi caracte­ristica dominantă a tuturor acelora care îl vor iubi pe Hristos. Parabolele sunt un dar acordat oamenilor de Dumnezeu, însă pentru a le pătrunde înţelesul va trebui să-L iubeşti pe Hristos, să fii aproape de El. De aceea numai adevăraţii ucenici se vor învrednici de acest dar, şi nu ceilalţi ascultători, rămaşi străini de Domnul.

Toate parabolele rostite în aceeaşi zi pe malul lacului au avut ca temă împărăţia cerurilor. Cu acest prilej, Iisus a vorbit pentru prima dată de „tainele împărăţiei cerurilor”, subliniind astfel caracterul ascuns, misterios al noţiunii de împărăţie, descoperită încă din predica Sa anterioară.

Dorinţa de a făuri pentru ascultătorii Săi o imagine mai adecvată a împărăţiei, taină cu neputinţă de înţeles prin mijloci­rea exclusivă a gândirii logice, se va afla la originea plăsmuirii acelor parabole unice, menite să dezvăluie câte ceva din mis­terul inaccesibil al acesteia. Pildele vor arunca lumini noi şi vor deschide perspective nebănuite, contribuind astfel la reliefarea ideii de împărăţie, care va dobândi astfel încă câteva trăsături caracteristice.

De fapt, toate parabolele, deşi având teme foarte variate, sunt axate pe descoperirea mai mult sau mai puţin explicită a tainei împărăţiei. Din totalul de 36 de parabole propriu-zise, cuprinse în Evangheliile sinoptice, cele mai multe se referă direct la împărăţie: unele vestesc a doua venire a lui Hristos, care va însemna adevărata înscăunare a împărăţiei, altele dezvă­luie poziţia omului faţă de Dumnezeu şi obligaţiile care rezultă din aceasta în vederea dobândirii împărăţiei şi, în sfârşit, câteva dintre ele descoperă destinul tragic al poporului ales, destin îm­pletit extrem de strâns cu etapele instaurării împărăţiei. Trebuie remarcat însă că cele mai multe dintre parabole nu se integrează exclusiv în vreuna din categoriile amintite, ci fac parte simultan din două sau trei categorii, deoarece semnificaţiile lor se între­pătrund, având la bază ţesătura unică a misterului împărăţiei.

După cum s-a constatat şi din analiza amănunţită a para­bolelor, natura, cu multiplele ei aspecte, constituie unul din izvoarele principale de unde Mântuitorul extrage subiectul celor mai multe pilde ale Sale.

Parabolele – prin conţinutul lor parenetic – adică de cxhorţiu şi de expunere înţeleaptă, însă într-un stil popular şi accesibil celor simpli – au fost prezentate de Sf. Ev. Luca, mai întâi, pentru scopul pedagogic pe care l-a urmărit autorul sfânt, prin Evanghelia sa: acela de a-i face pe toţi cititorii sau ascultătorii să se angajeze pe calea ce duce spre împărăţia cerurilor, motiv pentru care apelează chiar şi la un proverb pe care-l adaptează mesajului său: tot creştinul care pune piciorul în plug şi se uită înapoi nu este vrednic de împărăţia cerurilor! Apoi, el a înţeles – mai mult decât ceilalţi evanghelişti – că acest mesaj poate fi transmis mai uşor, şi mai profund, prin parabole; şi asta într-un mod intuitiv: Nu este timp de amânare pentru cel care vrea să fie numărat între fiii împărăţiei lui Dumnezeu!

DOCTORAND: ARHID. BOGDAN-FLORIN M. CHIRILUŢĂ, 29 noiembrie 2014

• Contactați-ne oricând. Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
• Apărăm Credința și Patria. Susținem Monarhia, Familia, Cultura, Tradiția și Viața de la concepție la moartea naturală.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Presă cu frică de Dumnezeu