ELOGIUL PROSTIEI (R)

       În trecut prostia a fost un fenomen destul de cercetat de marii cărturari. Era îngăduită însă de lumea celor învăţaţi. Totuşi astăzi e greu de elogiat, când ea este dispreţuită chiar în lumea proştilor. Din nefericire, fenomenul de depreciere nu este nici permanent, nici general. Opinia socială a fost deseori neutră – sub aspect axiologic – faţă de mărginirea intelectuală. Ca atare prostia nici nu exista în acele vremuri în conştiinţa societăţii. Simplismul intelectual se bucura de o preţuire deosebită, ca şi nebunia la unele popoare în anumite epoci, influenţate de apogeul moralei creştine. Exemplarele de elită a celor săraci cu duhul, purtătoare de credinţe mistice, inspirau semenilor respect şi teamă aproape superstiţioasă.[1]

     Contest însă superficialitatea scriitorului Pavelcu Vasile, legată de aprecierea creştinismului ca fiind o societate spiritistă, capabilă de a elogia simplitatea până la canonizarea unui cioban imbecil căruia i se închină elita ţării. Înfierez şi ideea că lumea spiritelor îşi alege interpreţii printre cei mai simpli şi că prostia ar fi preţuită de persoanele fluidice. Domnul Pavelcu pare să fie mai puţin meticulos când este vorba de viaţa acelor ciobani imbecili, care dovedeau o cultură şi inteligenţă mult peste profesia care îi defavoriza. Deasemeni, lipsa de documentaţie şi mai ales lipsa de interes a unui raţionalist, îl face să afirme că sfârşitul celui prost este o „dreaptă compensaţie” şi „favoritul destinului”, nu mai vorbim însă că toate aceste ar fi „sub raportul ordinii umane.” Toate acestea şi celălalte argumente, dovedesc calităţile agnostice a domnului Pavelcu care  sub o  formă profană deghizată, încearcă să ironizeze elogierea prostiei. Cât despre faptul că i s-ar părea exagerată ideea că numai proştii ar ajunge în locuri de cinste în politică sunt parţial de acord. Eu însă îi numesc pe acei avizi de putere  şi bani „deştepţi semidocţi”, iar cei care îi invidiază alţi potenţiali diletanţi. Cât despre dezmoştenirea celor invidioşi îl avertizez pe domnul Pavelcu că acei nefericiţi nu vor apuca „să arunce prostia în lagărul celor fericiţi” că fericirea efemeră a celor fericiţi se va lua de la ei şi se va da celor ce râvnesc, aşa cum o dovedeşte limpede istoria.  Sunt de acord cu condamnarea inteligenţei înţelesă ca funcţie distructivă şi paraliazantă deoarece elanul, iniţiativa şi curajul ar cădea victime ale bisturiului ascuţit al reflecţiei[2]. Bergson întărea aceste sugestii zicând că „instinctul ne-ar sluji mai bine decât inteligenţa; aşa cum în fotbal o lovitură cu capul este mai preţioasă decât un efort – adesea frenator – al cugetului”.[3] Scriitorul rus Griboiedov a devenit celebru prin comedia lui satitică „Prea multă minte strică”. Îmbrăţişez şi ideea că omul care a depăşit mediocritatea îşi crează o mulţime de necazuri neputând fii înţeles, dar poate fi recompensat după moarte când ideile geniale pot intra în patrimoniul majorităţii. Dacă este aclamat de mulţimea contemporană încetează de a mai fi genial cum spune Edgar Poe: „Orice idee publică, orice convenţie acceptată este o prostie, fiindcă ea convine majorităţii.” Dacă simularea inteligenţei este un lucru nu tocmai uşor, nu înţelegem de ce simularea prostiei se ignoră. Recomand pentru cei interesaţi, alături de domnul Pavelcu: mai bine să se renunţe la inteligenţă, devenind proşti autentici; decât să simulăm ceea ce nu putem avea. Mai bine aţi îmbrăca viruţile creştine; umilinţa, simplitatea, evlavia, candoarea decât să ne ridicăm la înălţimea prostiei stiinţifice. Prostul cu diplomă este rezultatul progresului ştiinţific realizat de semidocţii post-decembrişti care dau lecţii de ceea ce înseamnă inteligenţă şi prostie. Toţi aceşti inteligenţi sunt rezultatul moralei creştine, care se tem de efectele nocive asupra involuţiei ştiinţifice, cauzate de marele lor duşman „creştinismul”. Imbecilitatea lor este atât de mare încât nu vad că geniile curentelor culturale, n-au fost în stare să distrugă spiritul nemuritor a unor leşuri animalice dar „după chipul Lui Dumnezeu”. Totuşi, prostul de ieri simplu în atitudine, sincer ca o moluscă, cu o prostie naturală; este superior celui de azi care este atras de ofensiva culturală şi economică, are pasiunea ideilor şi o adevărată slăbiciune pentru „ideologie”. Năzuinţa pentru sfinţenie oferă linişte şi stabilitate iar preocuparea către o lume inteligentă conferă un haos specific societăţii europene unite. Mai bine „să te faci prost întru înţelepciune ca să nu te arăţi înţelept prost fiind”, spunea un „sfânt”, decât să orbecăi ştiinţa cunoaşterii a unei psihologii aplicate pe animale avide de faimă şi putere. Mai pine psihologia actuală s-ar dispensa de teoreticienii regimului marxist-comunist decât să ne împingă şi mai mult în haosul prostiei raţionaliste. N-am auzit vreodată că geniile ar fii promotorii haosului creat de absolutismul capitalist şi că ar contesta diabolic religiile creştine. Un astfel de geniu ar fi zis „dacă tu crezi în Dumnezeu şi El nu există – n-ai pirdut nimic. Pentru că în toată învăţătura Lui ai normele binelui absolut. Dar dacă nu crezi în Dumnezeu şi El există – ai pierdut totul”.(Pascal) Evident că intelectualii recalcitranţi, imuni faţă de acţiunea metodei contemporane intelectualiste, sunt anihilaţi prin metode radicale create de guverne comuniste, precum imposibilitatea de a procura materiale specifice  gândirii sale, iar închisoarea blestemul, rugul sau inaniţia intelectuală fiind insuficiente pentru desfinţarea „intelectualilor rebeli”.[4]

    Acei intelectuali contemporani se consideră partizani ai unor metode blajine dar dau dovadă de o adevărată inhibiţie intelectuală şi sunt frustraţi de faptul că „proştii care ne conduc” sunt atât de „proşti” că le dau posibilitatea intelecualilor răzvrătiţi să-şi procure documentaţie împotriva celor ce vor să ne îndobitocească ca odinioară regimul comunist. Le fac cunoscut acelora că din nefericire pentru pentru „rebeli”, se vor întoarce acele vremuri ca să biruiască din nou creştinismul.

I.D.C., în sǎptǎmânalul Polemika, an IV, nr 149, 7-13 august 2009,

______________________________________________________________

[1]Pavelcu Vasile, ELOGIUL PROSTIEI, psihilogie aplicată la viaţa cotidiană, Editura Polirom, 1999, p 300

[2]Ibidem, p. 301

[3]Ibidem,

[4]Ibidem,

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo