DE CE SCRIU?

         De ce scriu ? M-am întrebat şi eu de multe ori. Poate din lipsǎ de altǎ ocupaţie, din pasiune  sau  prin natura profesiei,… oricum cert este cǎ nu scriu ca epigon, nici ca geniu ci doar pentru cǎ uneori mai am momente de luciditate sau  maturitate deontologicǎ.  Pot să citez aceastã frazã a lui Eugen Ionescu :,, Pourquoi j.écris ? Je suis encore à me le demander’’. Da. In afară de faptul cã nu pot altfel, ce sã rãspund ? Deşi nu e chiar adevãrat. Am stat ani de zile fãră să scriu nimic. În fiecare an  trec sãptãmâni şi uneori luni fãrã sã scriu. Asta nu înseamnã cã nu lucrez, cã nu elaborez. Sunt unii care scriu cu program, un anumit numãr de ore (fixe) şi un număr de pagini pe zi, mai mic sau mai mare, indiferent de calitatea textului şi indiferent dacã acesta va fi păstrat ori nu ; génie ou non, vorba lui Stendhal. Eu cred cã aceştia sunt grafomani. Grafomania nu exclude geniul, numai veleitarismul îl exclude. Baudelaire sau altcineva, nu mai ştiu, a zis : qui ne TRAVAILLE pas tous les jours, ne travaille jamais, nu qui n ̀ ECRIT pas tous les jours (subl. m.). Sadoveanu, care se ̀ştie cât a scris, îi mãrturisea în 1945 lui Ion Biberi într-un interviu cã nu scrie, propriu-zis, decât cam trei luni pe an. E cam indecent sã vorbesc acum de mine, după numele pe care le-am pomenit, dar întrebarea mã obligã. Eu mã apuc de scris în momentul în care ceea ce s-a acumulat îndelung mã someazã implacabil la exprimare. Nu pot sã scriu nimic fãrã o lungã gestaţie, în bunã mãsurã subconştientã. Foarte des, chiar cel mai adesea, în timp ce sunt ocupat cu altceva, sau cu nimic (ocupat cu  nimic), sau în conversaţie, îmi vin fulgurant în minte formulãri lapidare, de gânduri ce-mi par vrednice de reţinut, dar, contând  pe memorie, nu le notez (de obicei nici n-ar fi posibil pe moment) şi le uit. Nu le regret. Îmi pare prezumţioasã avariţia de a nu pierde nimic din propriile gânduri, de a le tezauriza. Normal e să pierzi cam optzeci la sută. Viaţa spiritului e fãcutã în mare proporţie din asemenea pierderi, iar realizãrile doar din resturi. De cele mai multe ori o paginã poate însemna reziduul,  restul unor ani întregi de reverie, de reflecţie, de acumulãri. În momentul în care lucrurile ajung insuportabile şi impun actul material de a le pune pe hârtie, sau când o întâmplare accidentalã, de obicei una minorã în aparenţã, dar decisivã în acest proces complicat, declanşeazã actul acesta, abia atunci se produce adevãrata transmutaţie, sau, cu un termen impropriu dar acreditat,  creaţia… Gândurile nu conteazã decât în expresia lor, adicã devenite text. Transmutaţia aceasta e cadoul pe care ţi-l face nu-ştiu-cine, dar abia atunci începe o muncã, pentru mine de obicei teribilã, când nu mai ştiu nici de masã, nici de somn, dorm pe apucate câte o orã-douã pe canapea în camera de lucru, mãnânc pe apucate, fie cã scrisul merge neîmpiedicat, fie cã, cel mai adesea, trebuie sã reiau aceeaşi paginã de nu ştiu câte ori. Câteodatã mã apucã disperarea, e ceva infernal. Dar pânã la urmã are loc o exaltare, o exultaţie comparabilã cu triumfurile erotice, rãsplãtind cu dobândã uzurarã toate chinurile, exasperãrile şi pierderile de încredere. Cine m-a pus, cine m-a blestemat sã scriu ? Ce rost are ?  Toate aceste vituperãri sunt uitate atunci, sau rãmân în amintire ca nişte vãicãreli derizorii, ca nişte mofturi de cochetã bãtrânã. Eventualul succes al produsului scris mã bucurã, fireşte, cãci e omenesc lucrul acesta, dar e mult ma iprejos decat voluptatea faptului ca atare şi de sentimentul, poate iluzoriu, al reuşitei artizanale. Nu pot sã ştiu cu siguranţã dacã ceea ce scriu meritã sã rãmânã (ca sã fiu sincer, cred cã da) şi nici dacã, eventual meritând, are vreo şansã în direcţia aceasta. Existã şi vanitatea de autor. Am spus cu alt prilej de ce în cazul meu, din raţiuni profund intime, aceastã vanitate e redusã la minimul posibil. Dar existã, n-am încotro, şi nici nu mi-e prea ruşine s-o recunosc. Dar vãd cã am spus cum scriu, nu de ce. La asta nu ştiu sã rãspund. Ceea ce v-am spus e doar o incertitudine, restul…,  viitorul vǎ va rǎspunde. Unii poate cã scriu cu un anumit scop, de pildã reformarea moravurilor, a societãţii, educarea poporului ş.a.m.d. [1]

     Aceastǎ necesitate este menţionatǎ ostentativ şi de Nicolae Iorga: „Pentru aceasta, în afară de ce strecoară o şcoală care toată nu face decât să cultive forţa şi să încurajeze violenţa şi de ce se poate culege dintr-o publicistică de continuă  iritare, se cere o atentă şi răbdătoare operă de autoeducare a generaţiei actuale, care apoi să facă tot posibilul pentru ca urmaşii să fie crescuţi în acest spirit.”[2] Educarea şi a autoeducarea noilor generţii se face astfel printr-o reformare culturalǎ agresivǎ, la fel de convingǎtoare ca dezinformarea promovatǎ de dictatura democraticǎ sau totalitarǎ.

     Dintre aceştia, unii sunt într-adevãr scriitori, în pofida acestui ţel. La alţii, mulţi chiar dintre  cei mari, Balzac de pildã, un mobil important al scrisului sunt banii, gloria, dar sunt totuşi un mobil secundar. Esenţiala finalitate a literaturii, a artei în genere, în care intrã vrând-nevrând şi critica, şi eseul, şi filozofia, chiar şi marea oratorie, al cãrei obiectiv e de regulã persuasiunea în sensul unui efect practic imediat, este în ultimã instanţã o finalitate fãrã scop, adicã una de cunoaştere, de contemplare, de aprofundare a adevãrului. Adicã frumuseţea (care va salva lumea). Acest  lucru e cel mai evident în cazul oratoriei, cãci interesul ei practic expirã cel mai repede, dar cel estetic rãmâne în memoria veacurilor şi chiar a mileniilor. Dintr-o fatalitate asupra cãreia nu am  puterea sã dispun, genul în care scriu se numeşte eseu, termen care mi-a devenit nesuferit, pentru cã de la o vreme încoace cunoaşte o inflaţie absolut devalorizantã. Una-douã, eseu., eseistic.. A ajuns sã însemne incompetenţã (şi sã o absolve) şi pseudo-eleganţã. De fapt, eseul pretinde o competenţã totalã în cel mai ignorat domeniu, cel al umanului (în care antropologia e rareori competentã, şi atunci destul de puţin). Cuvântul eseu., impus, cum se ştie, de  Montaigne, exprimã o prudentã (ironicã) modestie, înţeleasã, cum am  mai spus şi altãdatã, ca o virtute nu moralã, ci tehnicã, şi mai înseamnã nevoia de a testa realitãţile, de a încerca, de a supune unei verificãri experienţa şi gândirea, de a mãrturisi despre încercãrile prin care trece omul.[3] Indiferent de experienţǎ sau gândire, pasiuni sau veleitǎţi, „nu urci niciodată atât de sus, decât atunci când nu ştii încotro te îndrepţi”,  spune NAPOLEON BONAPARTE.

             Polemika, an IV, nr 139, martie 2009,

_______________________________________________________________________

[1]PALEOLOGU, ALEXANDRU, Despre lucrurile cu adevãrat importante, (Ediţia a II-a), Iaşi, Polirom, 1998, p. 5-6

[2]NICOLAE  IORGA, op. cit. , p. 23

[3]Ibidem, p. 7

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo