DESPRE MATURITATEA SCRIERII

     Scriam într-un articol în care mă întrebam de ce scriu şi am răspuns printre altele evaziv şi neconcludent că „poate din lipsǎ de altǎ ocupaţie, din pasiune sau prin natura profesiei,… oricum cert este cǎ nu scriu ca epigon, nici ca geniu ci doar pentru cǎ uneori mai am momente de luciditate sau maturitate deontologicǎ.” Acum vin să dezmint finalul acestei afirmaţii legându-mă evident de maturitatea deontologică. În doar câteva săptămâni de la publicarea acelui articol, mi-am constatat lipsa de obiectivitate şi modestie, antrenată de o infatuată gândire, specifică celor debutanţi în materie de publicaţii. Am avut ocazia să cunosc personalităţi remarcate ale judeţului nostru precum Gheorghe Gorun, director al Colegiului Spiru Haret din Târgu-Jiu, distinsul cărturar Zenovie Cârlugea, scriitorul (Col) Dumitru Dănău, Conf. Univ. Dr. Ion Popescu Brădiceni, membru titular al Academiei din Oradea şi alţii mai puţin consacraţi.

     Toate aceste experienţe m-au făcut să regret ideea de maturitate deontologică fiind percepută aşa cum o sesizează un simplu cititor şi să reconfirm că este vorba de o maturitate specifică vârstei. Cât  despre deontologie, abia acum înţeleg că nu mi-am găsit încă etica profesională despre care vorbeam şi că acum şi în viitor orbecăim în neanturi şi abisuri ştiinţifice.

    Aş mai adăuga şi alte două motive argumentative pentru cei care se dedică scrisului, făcând binenţeles abstracţie de cazul meu, şi anume: necesitatea unui nou stil, unor noi descoperiri, şi întâmplarea, cauzată de anumite împrejurări ale vieţii. Materialismul modern a păstrat, de asemenea, convingerea că în natură totul există şi se desfăşoară în mod necesar şi că noi calificăm drept întâmplătoare acele fenomene (necesare) ale căror cauze nu ne sunt încă cunoscute. Spinoza considera, de exemplu, că un fenomen este calificat ca întâmplător din cauza imperfecţiunii cunoştinţelor noastre şi că aprofundarea acestora duce la suprimarea întâmplării[1].Iar d’Holbach afirma că “noi îi atribuim hazardului toate efectele a căror legătură cu cauzele lor nu o vedem. Aşadar, folosim cuvântul hazard pentru a ascunde neştiinţa noastră cu privire la cauzele naturale care produc efectele…; nu există nici hazard, nici ceva neprevăzut în această natură, unde nu există efect fără cauză suficientă şi unde toate cauzele acţionează pe baza unor legi fixe…”[2]

    Până la urmă nu contează prea mult motivele pentru care scrie cineva, atâta timp cât persoana în cauză are ce să scrie, indiferent de modul cum o face. Despre asta ar trebui să vorbescă cititorii iubitori de cultură şi ştiinţă, nu cei consacraţi în aceste domenii. Dealtfel valoarea unui scriitor nu-i consfinţită de înclinaţiile regimului politic care ovaţionează  mai mult sau mai puţin pe unii sau alţii, aleşi după diverse criterii prestabilite, excluzând binenţeles pe cei ce sunt meniţi să serveacă interesele sistemului politic. Scriitorul este scriitor prin excelenţă, marea problemă este însă intoleranţa cu care „cei mici” dar mari prin notorietate, nu lasă loc potenţialilor genii. Un lucru trebuie să nu uite acei scriitori şi anume că mai devreme sau mai târziu „istoria îi va răzbuna”.

    De ce scrii ? Contează mai puţin. Cum scrii ? Asta e o mare filosofie. Şi dacă ţi-ai găsit stilul eşti pe drumul cel bun dar despre maturitatea scrierii nu poate scrie nimeni.

I.D.C.

 în revista Impuls, NR. 21/ iunie 2009,

____________________________________________________________

[1] Benedict Spinoza, Etica, Editura ştiinţifică, Bucureşti,1957, p. 73-74

[2] P. H. d’Holbach, Sistemul naturii, Editura ştiinţifică, Bucureşti 1957, p. 96; 98-99

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet