Pasul tău de domnişoară
Pasul tău de domnişoară
de-atât dulce mă omoară.
***
De-atât sclipăt mă ucide
din cuvintele-mi lucide,
ludice, ca nişte peşti
în oglinzile poveşti.
***
Pasul tău de domnişoară
de din paradis coboară
pe de-o aur scară să-mi
pună iar balsam pe răni;
c-am rămas, frumoaso, orb.
***
Pasul, lăsă-mi-l să-l sorb
într-o cupă ca-n Olimp –
c-am rămas uitat în timp;
şi de-atunci, de-atunci, vai vie
a mai scrie poezie
nu mai ştiu şi nu mai pot
ca-n străvechiul Camelot:
scrib al regelui Arthur…
***
Pasul tău plăpând şi pur
abia-şi lasă urma-n pagini
vrând a re-nvia imagini
din bătrânele-arhetipuri
Geaba-ncerc varii tertipuri!
***
Pasul tău, domniţă scumpă,
vrea din lume să mă rumpă;
spre cealaltă să mă ducă:
de-o, îndrăgostit, nălucă.
***
Dar eu, vreau, numai, să-mi fii:
cea mai mândră-ntre soţii.
***
Pas cu pas să-mi ţeşi destinul
răsfrângându-te-n preaplinul
fiinţei mele, ce-o să-nceapă,
iar, a-şi reflecta în apă
chipul cel dintâi, grăbit
a se reîntoarce-n mit,
şi-n simbolul transfinit.
Conf. Univ. Dr: Ion Popescu-Brădiceni