Saul şi Gamaliel

      Primii cincisprezece ani ai lui Saul trebuie să se fi scurs între casa părintească şi şcoala sinagogală. De la această vârstă, Tarsul cel tare în ştiinţă — ale cărui uliţe le-a cutreierat de atâtea ori — nu-1 mai încăpea, deoarece Saul era iudeu — şi anume, părtaş al celui mai straşnic «eres». Tradiţiile fariseice, care se impuneau celor în cauză cu putere de lege, îi îndrumau paşii aiurea. Tânărul fariseu trebuia să se încălzească la rugul gloriei Israelului. Până la Tars răzbeau doar razele lui[1].

Sufletul lui Saul, în care râvna fariseică a tatălui său turnase strop cu strop dorul după vederea «cetăţii stătătoare» pe Sion, nu se putea să nu fi fost şi el cuprins de viitoarea care împingea ca nişte resorturi tainice pe împrăştiatele mădulare ale poporului ales, spre Ierusalim, inima patriei lor. Această ipotetică credinţă a noastră se preface în certitudine când ne gândim că în vremea petrecerii sale la Ierusalim, râvna fariseică a lui Saul se încinge şi arde vâlvătaie, depăşind şi umbrind cu totul sârguincioasele sale nevoinţe de ucenic al cărţii şi al meşteşugului de făcător de corturi din metropola Ciliciei[2]. Faptul că primul său biograf, Sfântul Luca, «doctorul prea iubit» (Coloseni 4, 14) nu găseşte necesar să ne comunice nimic despre copilăria petrecută în Tars, în vreme ce din reper­toriul isprăvilor sale ierusalimitene ne relatează câte ceva, e mai mult decât semnificativ.

În lumea cea nouă care-1 aştepta să-i călească fiinţa, să-i înmul­ţească ştiinţa şi să-i înfierbânte zelul fariseic, Saul din Tars se avântă cu tot freamătul tinereţii lui. Şi desigur cu siguranţa de sine a cetăţeanului roman care ştia că toate uşile imperiului cezarilor îi stau deschise. La vremea când Saul vine aici din Tars, o vie animaţie caracteriza viaţa ierusalimiteană. Templul irodian, cu strălucirea sa arhitectonică şi cu splendorile cultului său pe de o parte, iar pe de alta renumiţii învă­ţători de Lege care-şi împărtăşeau generos şi atractiv înţelepciunea, întruneau în cetatea de căpetenie a iudaismului, pe lângă pelerinii oca­zionali, numeroşi tineri însetoşaţi după învăţătură înaltă şi sfântă şi dor­nici să trăiască litera Legii în preajma casei lui Iahve de pe Sion[3].

Dintre nenumăraţii rabini care colectau simpaţiile tineretului studios din Ierusalim pe vremea Mântuitorului, Şammai şi Hillel împărţeau fră­ţeşte numai celebritatea, nu şi opiniile lor dăscăleşti. Deosebirile de ve­deri dintre ei nu priveau Legea mozaică, pe care amândoi o ţineau în desăvârşită cinste. Ele se reduceau la amănunte lipsite de însemnătate; unele din ele, pentru noi, cei de azi, fiind de-a dreptul amuzante, dacă nu absurde, sau şi una şi alta. Şammai era mai pedant, mai riguros, mai formalist, mai bucherist, câtă vreme Hillel se arăta destul de liberal în vederile şi în soluţiile ce le dădea feluritelor probleme de legalism mozaic[4].

Dacă chestiunile asupra cărora aceşti doi corifei ai rabinismului stră­vechi stârneau dispute pasionale şi interminabile, nouă, celor de azi, ne par adeseori hazlii şi puerile, nu trebuie să uităm că altul era efectul pe care-1 aveau asupra contemporanilor. Şammai şi Hillel reprezentau ceva mai mult decât două celebrităţi de posibilităţi relativ egale. Fiecare târa după sine cete întregi de discipoli înflăcăraţi care erau gata oricând de filosoficească pricire cu cei din tabăra cealaltă, din «şcoala» adversă. Animozităţile acestea ţineau de tradiţia şcolilor rabinice şi nu erau lipsite de un oarecare farmec cărturăresc. E drept că, uneori, arareori, riva­litatea dintre adepţii unei şi alteia din ele degenera în încăierări sângeroase. După spusele lui Iosif Flaviu, la începutul erei noastre, rabinii Iuda şi Matia erau urmaţi de nişte veritabile armate de adepţi devotaţi lor cu trup şi suflet[5].

La vremea când tânărul Saul din Tars descinde în Ierusalim – pe la anul 20 d. H., sau în jurul lui, certurile acestea s-au mai temperat. Beligeranţii se pare că au căzut de acord să încheie un fel de armistiţiu, mai ales că aveau în coastă pe implacabilul cotropitor roman. Partea leului i-a revenit şcolii lui Hillel, căreia prestigiul indiscutabil al condu­cătorului şi animatorului ei îi asigurase întâietatea faţă de celelalte. Ra­binul Gamaliel era senzaţia vremii. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui cu simţăminte de respect şi admiraţie. Preferinţele lui Saul putea oare să se îndrepte într-altă parte, câtă vreme sufletul lui fremătător 1-a purtat toată viaţa pe culmi?[6]

Renumitul învăţător de Lege al lui Saul se trăgea din familia lui Hillel. A dus o viaţă de pilduitoare ascultare faţă de tradiţiile şi datinile iudaice. Ataşamentul său cald şi devotat faţă de instituţiile poporului ales era întregit de o  atitudine mai mult decât corectă faţă  de cei  de  alt «neam», greco-romanii politeişti în  primul  rând.  Înţelept şi tolerant în toate zilele vieţii sale, el  a moştenit nu numai sângele ilustrului întru sclipitoare inteligenţă rabin Hillel, ci şi ideile acestuia. Tălmăcind litera Legii mai duhovniceşte decât atâţia dintre rabinii vremii sale, Gamaliel se silea să insufle ucenicilor săi  mai multă îngăduinţă în relaţiile lor cu elinii. În  această  privinţă,  maestrul însuşi  premergea cu exemplul. El nu detesta pe cei ce învăţau elineşte, nu întorcea capul când întâlnea în drum o femeie păgână, răspundea bucuros la saluturile celor «netăiaţi împrejur»,  chiar  în   zilele  sărbătorilor  lor  idoleşti,  şi  îngăduia ca din spicele uitate în hotar de secerătorii iudei să se înfrupte şi sărmanii păgânătăţii, în rând cu păsările cerului[7].

S-a silit din toate puterile să curme abuzul  pe care bărbaţii iudei îl făceau cu legea  divorţului, protejând victimele lui, adică pe femei, atât de dispreţuite şi de revoltător ne­dreptăţite în astfel de împrejurări. O tradiţie veche îi atribuie cunoaşterea limbii şi literaturii gre­ceşti, ceea ce în parte trebuie să fie adevărate, de vreme ce era pătruns de convingerea că şi elinii sunt oameni respectabili. Dintre cei o mie de ucenici ai săi, se zice că jumătate s-ar îi ocupat cu studierea Legii mo­zaice, iar ceilalţi cu înţelepciunea  greacă[8].

Tânărul şcolar de rabinie se va fi înfruptat copios din roadele instrucţiei religioase a vremii. De vederile largi, de spiritul tolerant şi clar­văzător al strălucitului său maestru, Saul din Tars s-a molipsit mai puţin, s-a ţinut la distanţă până la vremea convertirii sale spectaculoase din preajma porţilor Damascului. Mai târziu, desigur că Pavel Apostolul îşi va fi amintit adeseori de concepţiile mărinimoase ale lui Gamaliel şi-i va fi dat dreptate pe de-a-ntregul. Vârsta şi vremea corectează des­tule prejudecăţi. În cazul de faţă, aceste corective aveau să fie simţitor argumentate prin intervenţia unui factor nou, de caracter decisiv: întâlnirea cu Iisus cel preaînălţat întru mărire[9] (Coloseni 1, 25).

Locurile de întâlnire ale rabinilor vremii cu entuziaştii şi zeloşii lor ascultători erau agoralele cetăţilor, răspântiile uliţelor, aleile grădinilor publice şi câteodată încăperi destinate anume îndeletnicirilor cărturăreşti, învăţăceii făceau cerc în jurul dascălului, aşezaţi jos, după obiceiul orien­tal, iar dascălul lua loc pe un podium, sau pe un scăunel astfel potrivit încât să-i vadă şi să fie văzut de toţi. Manualele lor, cărţile lor – mai bine zis cartea – se reduceau la Vechiul Testament. Legea şi proorocii con­stituiau începutul şi sfârşitul oricărei instrucţiuni rabinice şi întreaga bi­bliotecă a acestor râvnitori de înţelepciune. Tot ce nu ţinea de acestea, istorie profană, geografie, matematică, retorică, filosofie, era prohibit şi ignorat. Pe cât de puţine erau materiile de studiu, pe atât de complicată era tehnica învăţământului în şcolile rabinice. În centrul lui stătea Tora,Legea. Din aceasta, printr-o procedură exegetică numită midraş (cercetare), se extrăgea doctrina (haggada) şi Dreptul (halacha) iudaic, cre­dinţa şi morala, învăţătura şi viaţa, cunoaşterea şi conduita, ştiinţa şi purtarea. Inseparabilă de acestea era istoria poporului iudeu[10].

Regulile exegetice haggadice erau de un arbitrariu care îngăduia justificarea oricărei teze cu un text sau altul din cartea Legii. Interpretarea literală a textului sfânt nu mai ispitea pe nimeni. Acesta trebuia să servească, să sprijine, să acorde girul său regulilor de comportare în viaţa de toate zilele pe care le-au făurit fariseii şi cărturarii. Nu răspundea prompt acestei solicitări? Textul era violentat până ce oferea ceea ce se aştepta de la el. Rabinul avea un talent special de a scoate din orice premise cele mai bizare concluzii religioase-morale – fireşte, cu igno­rarea regulilor logicii. Cât de departe a mers această manipulare abuzivă a cuvântului biblic, se ştie. Cutare sentinţă fariseică era în conformitate cu Legea nu pentru că ar fi emanat din aceasta, ci fiindcă cineva «com­petent» a reuşit să-i afle o justificare în litera Legii. Dacă nu se găsea o astfel de justificare, se născocea una, şi problema era rezolvată spre mulţumirea celor în cauză[11].

Saul din Tars, ne-o va spune mai târziu Apostolul, în plină matu­ritate a activităţii sale misionare, se revendică ucenic direct al mare­lui Gamaliel (cf. Faptele Apostolilor 22, 3) cu aceeaşi mândrie cu care afirmă că-i evreu din evrei, beniaminit, tarsian şi cetăţean roman. De n-ar fi spus decât atât, şi tot ar fi fost suficient pentru ca să avem dreptul a afirma, fără putinţa de a ne izbi de vreo contrazicere, că el s-a ales cu un câştig apreciabil de pe urma petrecerii sale în preajma ilustrului nomodidascăl iudeu[12].

Dar, şi faptul acesta este cu atât mai semnificativ cu cât datele autobiografice pe care ni le oferă asupra vieţii sale precreştine sunt deosebit de zgârcite – Apostolul ne va servi amă­nunte în chestiune. În cuvântarea din Faptele Apostolilor (22, 3 şi urm.), citim: „Am învăţat la picioarele lui Gamaliel să ţin cu străşnicie legea părin­tească, plin fiind de râvnă pentru Dumnezeu”. În epistola trimisă mai înainte (la anul 55) nestatornicilor Galateni (1, 14), de ase­menea: „Spoream în iudaism mai presus decât mulţi din neamul meu_r care erau de vârsta mea, şi aveam fierbinte râvnă pentru datinile strămoşeşti”. Sunt fariseu (Filipeni 3, 5), născut în Tarsul Ciliciei, dar am crescut în Ierusalim! (Faptele Apostolilor 22, 3)[13].

Ochiul ager al lui Gamaliel nu se poate să nu-1 fi remarcat şi să nu şi-1 fi apropiat pe acest zelos şi dotat ucenic al său. Dacă printre colegii lui se vor fi aflat, sau nu, careva dintre tova­răşii ulteriori; de apostoli, nu putem şti. Biografii lui Saul din Tars s-au gândit la Varnava, levitul cipriot, la Sila (Silvanus), la Filip diaconul şi chiar la Sfântul Arhidiacon şi protomartir Ştefan. Că ultimul se poate să-i fi fost coleg de şcoală rabinică, e verosimil. Date certe nu avem. Există însă indicaţii de ordin psihologic religios, în sensul că Saul şi Ştefan s-au întâlnit şi şi-au încrucişat  rivalităţile de idei şi concepţii înainte ca primul din ei să fi păzit hainele ucigaşilor celuilalt.

                                              Drd. Pr. Constantin Bîrsan Nicolae

23 ianuarie 2014