Alecu Russo: “Cântarea României”(13)

    57. Aurică copiliță, cântă frunza verde, cântă floarea câmpului, cântă floarea muntelui, cântă nădejdea… nădejdea e glasul Domnului! Norodul trebuie să se ispășească și să se curețe de păcatele sale, și prin ispitele suferinței numai se curăță noroadele… cele ce am făcut în vremea trecută nu sunt ispite… căci, dacă ne-am luptat și am fost viteji, rodul luptei și al vitejiei ne-au fost volnicia și numele nostru… Ispitele sunt strâmbătatea judecătorilor… despoierea și mișelia, minciuna și lăcomia, zgârcenia și împilarea domnilor și a boierilor… cumpăna nepotrivită a dreptății… uciderea proslăvită… robirea pentru unii și desfrâul pentru alții… toate acele fapte grozave, pentru care s-au cotropit Sodoma și Gomora, orașe și țări urgisite de Domnul Dumnezeu pentru blestemăția lor!.. și toate aceste ispite le-ai cercat, pământ român… paharul fărădelegii s-a umplut peste margine și palaturile de strâmbătate se prăvălesc surpate de blestemul norodului! Făptuitorii de tâlhării se spăimântează înșiși de faptele lor!.. Domnul și-a întors cu scârbă fața de la dânșii, și îngerii s-au depărtat cu groază de ei… Ești searbădă și slăbănogită… ai suferit toate… o, țară de chinuri!.. Ridică-ți capul strivit și caută de vezi… semne s-au arătat pe cer… furtuna mântuirii a început!…

58. Să nu ne scârbim de vremea trecută, când bătrânii povestesc bătăliile cele uriașe și ne arată dărâmăturile cetăților; când ne spune lupta, zgomotul, sângele vărsat și câmpiile acoperite de morți, ciuma și văpaia focului, foametea și războiul; și pe câmpiile pârjolite cetele tătărești târând în fuga mare, legați de cozile cailor, pe femei, copii și bătrâni!.. Era acea vreme a luptei… era viață, bărbăție și putere, vitejie și jertfe… cei ce făceau faptele mari aveau o moșie… și erau umărul drept al moșiei, și ridicau stâlpi de biruințe, și țara era o țară de fală și zidul cel tare al credinței!…

59. Orașele s-au întemeiat din nou, dărâmăturile turnurilor și ale curților nu se mai văd… alte curți și alte turnuri s-au înălțat în locul lor… copiii robiți întorsu-s-au iarăși… dar oamenii sângiurilor nu-ți deteră înapoi volnicia… pământ al grelelor dureri!.. și copiilor tăi le-a rămas robia… Pe câmpul de bătaie se văd oameni cu brațele goale, cu piepturile dezvelite, zvârlindu-se peste ascuțitul paloșelor… și în locul oricărui om ce cade, în locul oricărui pept ce se despică, alt piept și alt om se pune în rând… carnea tocește fierul… bătrânii robiți cântă… femeile blestemă pe cei mișei… Dar în orașele cele nouă ale tale, o, țară română, nu se mai aude de vitejie… ci de lăcomie și nedreptate!.. Pe câmpiile tale și pe drumuri trec fețe serbede și veștede, fluierând doine dureroase!

______________________________________________________

Alecu Russo, Cântarea României, Editura ERC PRESS, București 2010, p. 32-34

• Pentru o presă independentă, ne puteți sprijini cu o donație. Vă mulțumim!

• MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează