Parabola bogatului lacom (12, 13-21)

        Pilda a fost rostită de Mântuitorul în perioada când se afla în ţinuturile din Pereea, în misiunea de propovăduire a Evangheliei Sale. Pentru a reuşi să pătrundem mai bine înţelesul acestei pilde este nevoie să ne oprim mai întâi la cauzele care L-au determinat pe Mântuitorul să o spună. Un om din mulţime vine la Mântuitorul Iisus şi se plânge că fratele său nu vrea să-şi împartă cu el moştenirea. Cei doi fraţi îşi luaseră fiecare partea din moştenire, încă din momentul când părinţii erau în viaţă, iar acum, după moartea lor, acesta dorea ca fratele său să-i cedeze şi el o parte din moştenire[1].

        El nu merge la un judecător pentru că avea convingerea că este foarte posibil să piardă şi, de aceea, apelează la Mântuitorul, ştiind că El face bine tuturor şi, prin autoritatea şi prestigiul pe care-L avea în popor, va reuşi să-l înduplece pe fratele său să împartă averea cu el. Mântuitorul vede că numai lăcomia îl împinge pe acest tânăr să-i ceară ajutorul şi, chiar dacă ar fi avut dreptul să primească încă o parte din moştenirea fratelui său, Iisus tot nu l-ar fi putut ajuta, întrucât El nu avea misiunea să se implice în probleme de ordin juridic[2]. De aceea şi refuzul Său este categoric, spunând: „Cine, M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” (v. 14). Apoi, pentru a arăta mulţimilor cât de gravă şi dăunătoare este patima lăcomiei, dorind totodată să-i ferească pe ucenici de însoţirea cu ea, le spune: „Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, că viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale” (v. 15). Pentru a explica mai pe larg tuturor acest principiu, şi anume că bogăţia nu dă sens vieţii, Mântuitorul rosteşte parabola bogatului nebun: „Unui om i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: „Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitneţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo grâul şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: Suflete ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Lc. 12, 13-21). La început avem descrierea bunătăţii lui Dumnezeu ce s-a revărsat peste un om bogat, ea manifestându-se prin rodirea recoltelor în fiecare an însă, de data aceasta, recolta este cu mult mai bogată decât în anii precedenţi. Aceasta este cauza neliniştii, întrucât bogatul constată că nu este pregătit cu spaţiu pentru depozitarea recoltelor. Cu toate că are motive de bucurie, bogatul este nefericit şi se plânge asemenea unui sărac, care, din cauza lipsurilor, ar fi zis şi el: „Ce voi face?” El hotărăşte, în final, să construiască alte grânare, mai încăpătoare decât cele dinainte. Până în acest moment nu putem condamna atitudinea acestui agricultor, întrucât orice gospodar harnic, aflat în situaţia de faţă, ar fi procedat la fel, şi, mai putem adăuga că rezultatul obţinut se datorează şi muncii depuse de el pe ogor[3].

          Când bogatul era foarte mulţumit de starea bogăţiei sale, spunând: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani…” (12, 19) atunci apare Dumnezeu. După o obositoare activitate de strângere a bogăţiilor, acesta îşi propune să se retragă în odihnă, stare în care poate să ducă o viaţă dezmierdată, lipsită de griji şi de nevoi. Dacă până la un anumit nivel s-a dovedit oarecum chibzuit în gândirea sa, arătând că a ştiut cum să acţioneze în situaţiile dificile, acum judecata lui întrece orice măsură. El se adresează sufletului ca şi cum ar face parte din viaţa pământească. Făcându-l trupesc, el îi oferă mâncărurile destinate trupului, uitând prin aceasta de dimensiunea lui spirituală. Concepţia lui se aseamănă cu una din filozofiile antice, şi anume hedonismul. Adepţii acestei filozofii socoteau plăcerea, desfătarea, îndestularea şi luxul drept binele suprem, iar dorinţa de a o obţine cât mai mult este principiu al comportamentului[4]. Prin modul lor de a trăi viaţa, aceştia se dedicau numai propriului trup, fără să se gândească la ceilalţi aflaţi în sărăcie.

         În sufletul acestui bogat se pot distinge mai multe nivele ale păcatului care îi perverteşte mintea. În primul rând el îşi întrerupe munca, refuzând să mai depună efortul necesar pentru existenţă, întrucât crede că cele adunate îi pot asigura o viaţă tihnită şi îndelungată.În al doilea rând el se arăta ca un egoist fără măsură, pentru că se concentrează numai asupra sa, uitând de răspunderea pe care o avea pentru cei nevoiaşi. Dacă Dumnezeu, trecând peste atitudinea lui, îi dăruieşte roade bogate, acum, mai mult ca niciodată, vrea să-şi arate îndelungata Sa răbdare şi bunătate, însă, cu toate acestea, el nu-şi aduce aminte că are aceeaşi fire cu toţi oamenii. Acestuia nu-i trece prin minte să împartă cu alţii cele ce-i prisosesc, neţinând deci seama de îndemnurile: „Nu zăbovi a face bine celui ce are nevoie, când ai putinţa să-l ajuţi” (Prov. 3, 27); „Mila şi adevărul să nu te părăsească” (Prov. 3, 3); sau: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l, şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (Is. 58, 7). Dar ceea ce este cel mai condamnabil în mentalitatea sa este faptul că poartă un dialog direct cu sufletul său. Aici greşeşte ireparabil, enorm, şi, de aceea, Dumnezeu intervine pentru a-l preveni. „Nebune! În această seară vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătiti ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20). Bogatul – care trăieşte cu convingerea că nu are de ce să se pregătească pentru vremuri sărace, mai mult, îşi implică şi sufletul în acest haos – este numit de Mântuitorul „nebun”[5].

       Potrivit textului biblic acest termen desemnează pe omul care neagă existenţa lui Dumnezeu: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Ps. 13, 1). În Sfânta Scriptură se vorbeşte despre nebunie în două sensuri diferite. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte corintenilor despre omul nebun pentru Hristos, adică cel care îşi pune viaţa în pericol pentru iubirea lui Dumnezeu. El trece prin foc, prin apă şi prin sabie, suferind toate pentru ca să se mântuiască. (F.A. 4, 10-13). Acestă nebunie este una duhovnicească, ridicată la rangul de virtute creştină[6].

         Însă, la acest nebun, vedem o nebunie cu totul opusă celei de care vorbeşte Apostolul Pavel; este una morală, lipsită de înţelepciune care duce în final la pierzanie. Sfântul Vasile cel Mare, adresându-se bogatului din parabolă, îi spune: „Gândeşte-te, omule, la Cel Care ţi-a dat bogăţia! Adu-ţi aminte de tine însuţi, cine eşti, ce administrezi, de la cine ai luat bogăţiile tale şi pentru ce ai fost preferat multor oameni! Eşti slujitorul bunurilor lui Dumnezeu, iconomul semenilor tăi. Să nu-ţi închipui că toate bunurile ce le ai au fost pregătite numai pentru pântecele tău. Ai faţă de bogăţiile ce le stăpâneşti aceeaşi părere pe care o ai despre bogăţiile străine. Bogăţia te bucură pentru puţină vreme, dar apoi dispar, fără urmă, şi ţi se va cere de la ele socoteală”[7].

       Acest bogat căruia i-a rodit ţarina din belşug, orbit de lăcomie şi nereceptiv la cuvântul lui Dumnezeu, nu observă nevoile celor necăjiţi din jurul său întrucât este stăpânit de grija pentru averea sa. Ilie Miniatis spune că: „Lăcomia este patima de a strânge bunuri materiale mai mult decât cerinţele vieţii”[8].

       Patima lăcomiei este una din cele mai grave boli din care pot izvorî şi alte păcate, fiind înfăptuit împotriva trupului, aşa cum este şi adulterul, desfrânarea, necurăţenia şi destrăbălarea (Cf. Gal. 5, 19 şi Col. 35). Prin acest viciu, omul se poate abate de la adevăratul rost al firii, având în faţă pericolul să-şi piardă sufletul. Mântuitorul Însuşi ne învaţă că lăcomia este un păcat ucigător, care poate duce la întunecarea minţii şi a inimii: „Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii acesteia, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste” (Lc. 21, 34). Datorită acestei patimi, Iuda îl vinde pe Mântuitorul în schimbul a treizeci de arginţi; soţii Anania şi Safira au atras asupra lor pedeapsa cu moartea (F.A. 5, 1-10). Sfântul Apostol Pavel numeşte lăcomia drept idolatru: „Niciun desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efes. 5, 5). Datorită ei se stinge dragostea dintre fraţi, aşa cum am văzut din partea de introducere a parabolei, creşte numărul înşelătorilor şi al celor calomniatori, care sunt dispuşi să săvârşească orice fel de nelegiuiri pentru a-şi înmulţi (spori) peste măsură bogăţia. Tot Sfântul Vasile cel Mare spune: „Dacă fiecare om şi-ar opri pentru sine numai atât cât îi trebuie pentru satisfacerea nevoilor sale şi dacă ar da ce-i prisoseşte celui nevoiaş, atunci numai n-ar mai fi bogat, nici sărac”[9].

      Cu toate acestea, Mântuitorul Iisus Hristos nu S-a împotrivit niciodată agonisirii celor folositoare pentru existenţă, dar condamnă pe cei ce le socotesc scop în sine şi nu le folosesc ca pe o necesitate pentru susţinerea vieţii pământeşti, a lor şi a semenilor. Condiţia este ca bogăţia să nu devină un idol căruia să i ne închinăm, cum a procedat bogatul din parabolă, ci să facem din ea un mijloc de întreţinere a vieţii noastre şi al semenilor noştri. Sfântul Apostol Pavel spune în acest sens: „Îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos, şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom. 13, 14). Principala învăţătură care se desprinde din această parabolă este preţuirea valorilor spirituale care mântuiesc sufletul, folosindu-ne de bunurile materiale, ca daruri oferite de Dumnezeu atât cât este necesar întreţinerii vieţii[10]. Îngrijindu-ne mai întâi de cele spirituale, pentru a spori pe treptele credinţei, Dumnezeu se va îngriji pentru fiecare şi de cele necesare trupului, după cum Însuşi Mântuitorul spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).

Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo