Parabola slugilor care-şi aşteaptă stăpânul de la nuntă (12, 35-38)

       Parabola despre care vorbim are un caracter pur eshatologic, întrucât cuprinde sfârşitul sfaturilor Mântuitorului date mulţimilor, îndemnându-le să-şi agonisească comori în cer prin săvârşirea faptelor bune de milostenie: „Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse. Şi voi fiţi asemenea oamenilor care aşteaptă pe stăpânul lor când se va întoarce de la nuntă, ca, venind şi bătând, îndată să-i deschidă. Fericite sunt slugile acelea pe care, venind stăpânul, le va afla veghind. Adevărat zic vouă că se va încinge şi va pune la masă şi, apropiindu-se, le va sluji. Fie că va veni la straja a doua, fie că va veni la straja a treia şi le va găsi aşa, fericite sunt acelea” (35-38). În multe alte situaţii Mântuitorul îi îndeamnă pe ascultătorii Săi, prin pilde, să facă ascultare smerită, spunând: „Cine dintre voi având o slugă la arat, sau la păscut turme îi va zice când se va întoarce din ţarină: Vino îndată şi şezi la masă?, dat Mântuitorul aşa va face. În alt moment al activităţii Sale, spune: „Cine este mai mare: cel ce stă la masă sau cel ce slujeşte? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte?” (Lc. 22, 27). El a spălat la Cina cea de Taină picioarele ucenicilor Săi, ca pildă de smerenie. Mântuitorul îi sfătuieşte că cel smerit poate să ajungă cel dintâi, dacă slujeşte tuturor. Cel ce se smereşte se va înălţa, iar cel ce se mândreşte (se înalţă) va fi smerit la Judecata de Apoi. (cf. I Petru 5, 5: „… Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.”) Parabola este un îndemn la priveghere permanentă pentru ca fiecare să fie pregătit în orice moment la chemarea ce se va face la Parusie[1]. Însuşi Mântuitorul Hristos, când S-a dus în grădina Ghetsimani să Se roage, înainte de sfintele Sale pătimiri, îi îndeamnă pe cei trei apostoli aflaţi cu El, pe Petru şi cei doi fraţi Iacov şi Ioan ai lui Zevedeu, zicând: „Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine” (Mt. 26, 38). Alte texte spun că şi creştinii trebuie să privegheze după exemplul Mântuitorului şi al Sfinţilor Apostoli. Astfel, Sfântul Apostol Pavel spune: „Privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă” (I Cor. 16, 13) „Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire” (Col. 4, 2). Folosul privegherii, în rugăciune, în post şi virtute, este pentru a-l birui pe vrăjmaşul mântuirii noastre, după cum ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Petru: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Privegherea înseamnă trezire, stare de veghe permanentă, împreunată cu rugăciunea, aşa cum ne învaţă Mântuitorul: „Privegheaţi şi vă rugaţi” (Mc. 13, 33). Creştinul trebuie să fie permanent pregătit (să vegheze) pentru momentul despărţirii de viaţa de aici, de pe pământ. De aceea el trebuie, în orice clipă, să fie cu mijlocul încins, adică practicând faptele bune, şi cu făclia aprinsă, simbol al credinţei statornice pentru ca Stăpânul Hristos să-l răsplătească, slujindu-i, întrucât nimeni nu ştie când va fi acea clipă a Parusiei (Lc. 39-48). Sfinţii Părinţi au pus mare accent pe priveghere. Cuviosul Isaia, trăitor în pustiul din Egipt în a doua jumătate a sec. al IV-lea spune ucenicului său, Avva Petru, următoarele cuvinte: „Să facem deci toate, păzindu-ne mintea trează de faptele noastre, privind atenţi la suflet în fiecare ceas, ca să nu facă ceva în afară de cele potrivite firii, pentru că sufletul este schimbăcios prin fire”[2]. Această parabolă evidenţiază relaţiile economice şi sociale care se practicau într-o casă de tip roman. Locul acţiunii din parabolă este o casă cu poartă, probabil cu mai multe camere, unde există o sursă antică de iluminare. Timpul acţiunii însă are trimitere de la reperele cronologice romane pentru împărţirea unei nopţi, prin termenii „aşteptare” şi „prive­ghere”, până la întâlnirea eternă, în fericire[3].

       Relaţiile economice sunt evidenţiate prin grija pentru bunăstarea stăpânului – şi implicit bunăstarea slujitorilor lui din casă – iar cele sociale sunt reliefate prin participarea efectiv-afectivă a slujitorilor la bucuria stăpânului. Ideea nunţii de la care se întoarce stăpânul a determinat mintea multor exegeţi, comparaţia cu nunta Mirelui Hristos, de la sfârşitul vecurilor (Apoc. 19, 7), sau cu masa de nuntă la care un rege îşi invită prietenii (Lc. 14, 16 ş.u.). Contextul este însă altul, iar locul de desfăşurare este diferit. Stăpânul casei se întoarce, de la masa de nuntă, pe neaşteptate, iar bucuria sa este deosebită atunci când vede că slujitorii sunt pregătiţi să-l primească. Mai degrabă ar fi vorba de statornicia celor ce lucrează pentru mântuire, prin privegherea în rugăciune, prin împlinirea faptelor bune după cuvântul lui Dumnezeu[4].

      Lucrarea aceasta este constantă, determinată de conştiinţa răsplătirii îmbelşugate. Stăpânul prelungeşte bucuria la care a participat (adică bucuria participării la nuntă), prin bucuria pe care o împărtăşeşte casnicilor săi. Este nefiresc pentru un stăpân să slujească pe cei care îi sunt supuşi, dar, aici Sf. Ev. Luca exprimă bucuria stăpânului venită din faptul că slujirea acelora nu mai este una impusă, ci una liber asumată. Ultima exprimare, din această parabolă, mută accentul de la slujire la fericire, arătând că bucuria slujitorilor slujiţi de stăpân devine fericire. Pe baza acestei fericiri, slujitorii care au aşteptat pe stăpânul lor sunt numiţi „oameni”[5].

       Faptul că stăpânul „se va încinge” înseamnă că va depune efort în slujirea sa, deci nu va fi o lucrare mijlocită sau o slujire ideatică. Stăpânul care se încinge este în aceeaşi stare ca şi creştinii care aşteaptă cu „mijloacele încinse şi făcliile aprinse” (Lc. 12, 35). Evreii se încingeau atunci când se pregăteau de sărbătoarea trecerii (Paştelui), în scop cultic, dar şi când porneau în vreo călătorie, ca semn că sunt liberi, că sunt puternici în lucrare şi sunt înconjuraţi de ocrotirea lui Dumnezeu. În lumea greco-romană, exista mentalitatea că cel ce era încins peste mijloc demonstra putere de convingere şi neclintire în hotărâre[6].

       Pentru creştinismul ortodox, parabola este semnificativă, deoarece exprimă relaţia dintre Domn şi rob (slujitor, slugă, serv) şi ea îşi va arăta roadele sale şi la judecata divină, întrucât cei care au slujit Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului cu toată credincioşia (împlinind poruncile Domnului nostru Iisus Hristos), ajungând chiar şi la jertfelnicie multă, bucurie vor aduce Domnului ceresc şi oştirilor Sale.

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet