Temeiuri scripturistice ale misiunii creştine

      În cadrul mesajului biblic, ideea de misiune are însă sensuri diferite, căci este raportată la istoria mântuirii, ea incluzând o chemare cu caracter special şi extraordinar, un caracter pozitiv din partea lui Dumnezeu, manifestat explicit în fiecare în parte, ”ce se adresează oamenilor”[1]. Misiunea, în limbaj biblic este legată de termenii vocaţie şi mântuire, şi gravitează în jurul verbului a trimite[2]. În Vechiul Testament, misiunea este asociată în special cu profeţii (Ieremia 7, 25) şi este în strânsă legătură cu vocaţia. Cuvintele ce trimit stau în centrul oricărei vocaţii şi misiuni profetice (Ieşire 3, 10; Iezechiel 2, 3), iar, la chemarea lui Dumnezeu la misiune, fiecare răspunde potrivit temperamentului propriu: Isaia se autopropune (6, 8), Ieremia obiectează (1, 6), Moise cere semne care să-i acrediteze misiunea (Ieşire 3, 11), în final toţi se supun trimiterii în misiune (Amos 7, 14), cu excepţia lui Iona (1, 1), care în final va ceda şi el. O trăsătură esenţială a misiunii profetice este conştiinţa misiunii personale primite de la Dumnezeu, ea îi diferenţiază de aceia care spun, asemenea acelor profeţi, misionari mincinoşi, împotriva cărora lupta, de exemplu Ieremia: „Aşa zice Domnul” (Ieremia 14, 14), deşi Dumnezeu nu le-a încredinţat nici o misiune şi deci nu i-a trimis[3]. Menţionăm că, într-un sens mai larg putem vorbi despre misiune divină şi în cazul tuturor acelora care, în istoria poporului lui Dumnezeu, au un rol providenţial, dar pentru a putea recunoaşte fără a greşi existenţa unor astfel de misiuni este nevoie de mărturia unui profet autentic. „Toate misiunile trimişilor lui Dumnezeu se referă la planul de mântuire, cea mai mare dintre ele privind, în Vechiul Testament, în mod direct, poporul lui Dumnezeu”[4]. Profeţii sunt trimişi pentru a predica pocăinţa, pentru a vesti pedepse sau pentru a face făgăduinţe: rolul lor fiind strâns legat de Cuvântul lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l transmită oamenilor. Apoi, mai avem misiuni care privesc, mai direct destinul istoric al lui Israel, astfel Iosif este trimis pentru a pregăti primirea fiilor lui Iacob în Egipt (Facerea 45, 5), iar, Moise, pentru a-l scoate pe Israel din Egipt (Ieşirea 3, 10). Observăm că, autorii sacrii nu vorbesc în mod explicit despre misiune, dar este ceva evident că îi considera trimişi divini pe aceia care au de îndeplinit un rol special în istoria mântuirii: Iosua, judecătorii etc. Deci, spectrul misiunii este mult mai larg decât ne-am închipui. În ceea ce priveşte Noul Testament „Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos se înfăţişează oamenilor ca trimisul lui Dumnezeu prin excelenţă, Acela despre care au scris profeţii, cu referire strictă la vestirea şi scopul misiunii profeţilor (Isaia 61, 1)”[5]. În acest sens Parabola lucrătorilor viei arată continuitatea misiunii lui Iisus Hristos cu cea a profeţilor, dar remarcă şi diferenţa esenţială: după ce, mai întâi, îşi trimisese slujitorii, Tatăl îl trimite, în final, pe Fiul Său (Marcu 12, 2-8). De aceea, primindu-L sau respingându-L, omul Îl primeşte sau refuză pe Cel care L-a trimis (Luca 9, 48) adică pe Însuşi Dumnezeu-Tatăl, care i-a încredinţat Fiului toate (Matei 11, 27)[6]. Această conştiinţă a unei misiuni divine care lasă să se întrevadă legăturile mistice dintre Tatăl şi Fiul este redată în fraze de o mare acurateţe: „Am fost trimis…Am venit…Fiul Omului a venit…,” spre a vesti Evanghelia (Marcu 1, 38), spre a împlinii Legea şi profeţii etc. Precedentele consideraţii referitoare la tipurile de misiune şi misiunea în Vechiul Testament ne invită să ne referim pe scurt la tematica „credinţei din auzite”, caracteristică teologiei pauline.

      Cartea Faptelor pare să reflecte teza formulată atât de explicit de Sfântul Pavel în epistola către Romani, şi anume: credinţa depinde de ascultarea cuvân­tului (Romani 10,  17). Diverse texte ale lui Luca pe care le vom supune analizei insinuează acest adevăr. Şi pentru Sfântul Evanghelist Luca credinţa ia naştere în inima omului în urma ascul­tării mesajului evanghelic[7]. Textul din Faptele Apostolilor 15, 7, chiar dacă nu conţine în mod ex­plicit această dependenţă cauzală a credinţei de ascultarea „cuvântului Evan­gheliei” o insinuează cu putere. În acest text de fapt Sfântul Luca îi atribuie lui Petru afirmaţia potrivit căreia neamurile au auzit cuvântul Evangheliei şi au crezut, „o astfel de dependenţă dintre ascultarea cuvântului şi credinţă nu pare să fie totuşi numai cronologică, ci lasă să transpară o dependenţă logică şi cauzală: credinţa primilor păgâni se naşte din ascultarea proclamării mesajului mântuirii despre Iisus Hristos, mort şi înviat, Domnul tuturor oamenilor”[8]. Într-adevăr Sfântul Luca în istorisirea convertirii centurionului Corneliu pune în strânsă legătură de dependenţă ascultarea Cuvântului şi coborârea Duhului Sfânt (Luca 10, 44), semnul evident că mesajul evanghelic, proclamat de către Apostolul Petru, aprinsese în inima acestui centurion roman şi a familiarilor săi scânteia cre­dinţei. Darul Duhului Sfânt de fapt nu poate fi acordat celor care nu cred în Iisus. Petru în autoapărarea sa înaintea comunităţii din Ierusalim pune în strânsă legătură credinţa în Domnul Iisus şi darul Duhului Sfânt (11, 17), apelează deci la o eviden­ţă acceptată de toţi, adică darul Duhului Sfânt este acordat de către Dumnezeu numai celui care crede în Iisus Hristos. Deci, dacă Corneliu, familia şi prietenii săi înainte de proclamarea cuvântului mântuitor despre Domnul Iisus nu puteau să creadă în Hristos glorificat prin Învierea din morţi deoarece Îl ignorau, iar dacă Duhul Sfânt coboară peste aceşti păgâni înainte ca Petru să fi terminat cuvântarea sa (Faptele Apostolilor 10, 44), şi dacă acest dar dumnezeiesc nu poate fi acordat celor care nu cred în Iisus, rezultă în mod logic că, credinţa primilor păgâni ia naştere în urma ascultării mesajului evanghelic[9]. Aşa şi pentru Sfântul Luca credinţa depinde de ascultarea Cu­vântului. Într-adevăr pericopele lui Luca care descriu convertirea centurionului Corneliu, conţin în mod explicit această tematică. O astfel de tematică teologică nu aparţine în mod exclusiv acestor pericope, ea este insinuată în mod implicit şi din alte texte ale Faptelor. Astfel, de exemplu, afirmaţia lui Luca despre efectul produs în inima auditorilor de cuvântul Sfântului Apostol Petru la Cincizecime (Faptele Apostolilor 2, 37) evidenţiază că dis­cursul acestui Apostol a produs o anumită credinţă, chiar dacă la un stadiu iniţial[10]. Credinţa samaritenilor ia naştere în urma evanghelizării lui Filip (Faptele Apostolilor 8, 12), cre­dinţa începe să izvorască în inima eunucului etiopian, în timp ce diaconul Filip îi anunţa Vestea cea Bună despre Iisus (Faptele Apostolilor 8, 35-38). În mod asemănător propovăduirea lui Pavel şi Barnaba trezeşte credinţa populaţiilor iudaice şi elenistice: la Antiohia Pisidiei (13, 42-48) şi Iconiu (Faptele Apostolilor 14, 1) etc. Pare deci adevărat că Luca împărtăşeşte teologia „credinţei din auzite”: scân­teia credinţei izbucneşte în inimă în timpul ascultării cuvântului lui Dumnezeu, luând naştere deci în urma proclamării mesajului evanghelic[11].

      Precedenta analiză exegetică a demonstrat că există o legătură profundă, de dependenţă între credinţă şi proclamarea mesajului evanghelic. „Pentru autorul Faptelor răspunsul omului la mesajul mântuitor al Evangheliei constă în acceptarea şi supunerea faţă de acesta, adică într-o atitudine receptivă faţă de acest “cuvânt” al mântuirii”[12]. În Luca 1, 45, acesta prezintă în paralel credinţa Mariei şi necredinţa lui Zaharia (Luca 1, 20). Ambele personaje au fost destinatarii unui mesaj dumnezeiesc, comunicat de Dumnezeu prin acelaşi înger Gavriil. Maria însă a răspuns prin credinţă cuvân­tului dumnezeiesc, iar Zaharia prin îndoială şi necredinţă. De asemenea, în Luca 8, 11-13, se evidenţiază într-un mod foarte interesant şi sem­nificativ preferinţa Sfântului Luca pentru conexiunea explicită dintre Cuvântul lui Dum­nezeu şi credinţă. De fapt una dintre temele fundamentale ale Parabolei Semănă­torului în versiunea lui Luca, este cea a credinţei şi a misiunii. J. Dupont notează că se poate în­tâmpla ca să nu trezească nici un interes Cuvântul lui Dumnezeu din partea celor care-l ascultă; un astfel de eşec total nu trebuie atribuit lucrării diavolului.

 Există însă şi posibilitatea de a fi primit cuvântul cu bucuria unei credinţe sincere însă fără profunzimea cuvenită. Din acest moment (Luca 8, 13), se pune problema statorni­ciei şi perseverenţei. Credinţa trebuie să treacă proba focului. Pentru unii poate fi un dezastru[13]. Credinţa care duce la mântuire nu este cea care se mulţumeşte cu o bună intenţie a inimii, nici cea care pactizează cu bunurile acestei lumi, ci credin­ţa adevărată este cea constantă şi perseverentă a celor care aderă cu toate puterile lor la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a stărui în ea şi a pune-o în practică în toate încercările şi dificultăţile existenţei. De fapt în explicarea parabolei semănă­torului dată de cei trei sinoptici, numai Sfântul Luca vorbeşte de credinţa în cuvântul lui Dumnezeu (Luca 8, 12-13). În această pericopă Evanghelistul Luca nu accentuează numai tema cuvântului lui Dumnezeu, ci accentuează foarte mult aspectul specific al cre­dinţei, şi anume: acceptarea cuvântului lui Dumnezeu. O legătură asemănătoare dintre credinţă şi cuvântul lui Dumnezeu întâlnim în Faptele Apostolilor 8, 12, unde Sfântul Luca afir­mă că samarinenii i-au crezut lui Filip care le propovăduia despre împărăţia lui Dumnezeu, populaţiile samarinene, deci, au crezut mesajului evanghelic. La Antiohia (Faptele Apostolilor 11, 20-21) credinţa urmează vestirii cuvântului[14]. Chiar şi în Luca 22, 67, evanghelistul creează o conexiune explicită între cre­dinţă şi cuvântul lui Iisus. Contextul este cel al interogatoriului lui Iisus înaintea sinedriului[15]. Toţi sinopticii expun acest fapt, însă numai Sfântul Luca vorbeşte de “a crede” cuvintelor lui Iisus. Aici el vrea să spună că, chiar dacă El îşi va ma­nifesta demnitatea Sa mesianică, arhiereii şi sinedriştii nu vor da crezare cuvântu­lui Său, adică nu vor accepta revelaţia Sa. În Luca 24, 25, însă pune credinţa în legă­tură cu profeţiile Vechiului Testament, iar în Faptele Apostolilor 24, 14, credinţa se referă la Legea şi Profeţii Vechiului Testament care conţin descoperirea cuvântului dumnezeiesc. Sfântul Luca vorbeşte mereu de credinţa în Hristos şi nu de credinţa în Legea Vechiul Testament(Faptele Apostolilor 26, 27). Întreg Vechiul Testament constituie mărturia probatorie despre Hristos (Faptele Apostolilor 17, 2-3, 11; 18, 24, 28; Luca 9, 22). Cartea Faptelor accentuează foarte mult strânsa legătură dintre proclamarea cuvântului evanghelic şi credinţă. Pentru Luca răspunsul omului la mesajul mân­tuitor al evangheliei e acela al primirii lui şi al ascultării, adică al atitudinii recep­tive a cuvântului mântuirii. Analizând câteva texte din cartea Faptelor, observăm această legătură strânsă. De fapt „proclamarea mesajului evanghelic” urmăreşte mântuirea omului, fiindcă doreşte să aprindă în sufletul omenesc scânteia credinţei (Faptele Apostolilor 13, 7-12). Cuvântarea Sfântului Apostol Petru în ziua Cincizecimii, care conţine kerygma evanghelică pri­mară, are drept finalitate chemarea la pocăinţă şi la acceptarea credinţei creştine”[16]. De fapt, mulţi iudei cu acea ocazie „au primit cuvântul şi au fost botezaţi” (Faptele Apostolilor 2, 41). Într-adevăr, „primirea cuvântului” dumnezeiesc constituie o temă foarte scumpă autorului Faptelor Apostolilor. Este o expresie pe care spre deosebire de ceilalţi evanghelişti o întâlnim numai în Luca (Luca 8, 13; Faptele Aostolilor 8, 14; 11, 1; 17, 11) pentru a indica „primirea cuvântului” dumnezeiesc din partea samarinenilor (Faptele Apostolilor 8, 14), a păgâ­nilor (Faptele Apostolilor 11, 1) sau a iudeilor din diaspora (Faptele Apostolilor 17, 11). Pentru a înţelege bine această „primire” a cuvântului, este esenţială sesizarea aspectului unei primiri nu ca un act intelectual, ci ca o receptare a credinţei. Trebuie remarcat mai ales că în diferite locuri din cartea Faptelor conexiunea dintre credinţă şi proclamarea cu­vântului (a kerygmei) este expusă într-un mod foarte explicit. Astfel, în Faptele Apostolilor 4, 4 se afirmă că: „mulţi din cei ce auziseră cuvântul” kerygmatic proclamat de Petru, au crezut. Într-un mod asemănător temnicerul din Filipi şi toţi ai lui au crezut, după ce Pavel şi Sila le-au vestit cuvântul Domnului (Faptele Apostolilor 16, 32-34). Altă situaţie asemănătoare o constituie răspunsul pozitiv la proclamarea me­sajului evanghelic dat de către mulţimea de preoţi iudei care “s-au supus credin­ţei” (Faptele Apostolilor 6, 7), ceea ce demonstrează primirea docilă a cuvântului evanghelic pentru modelarea propriei vieţi cuvântului evanghelic cine refuză, se autoexclude de la mântuire şi de la moştenirea vieţii veşnice. După cum stă mărturie spre pildă cazul unor iudei din Antiohia Pisidiei (Faptele Apostolilor 13, 46-52) şi din Corint (Faptele Apostolilor 18, 5-8). Deci răspunsul omului la mesajul evanghelic se manifestă prin primirea sau refuzul cuvântului mântuitor a cărui esenţă o constituie Persoana Iui Iisus înviat. Această kerygmă se adresează omului invitându-l să se întoarcă şi să se pocăiască. Proclamarea kerygmei[17] evanghelice trezeşte în sufletele neamurilor credinţa cea adevărată (Faptele Apostolilor 15, 7). Sinodul Apostolic din Ierusalim în cadrul dezbaterilor sale prezintă venirea la credinţă a primilor păgâni strâns legată de ascultarea cuvântului evanghelic. Primirea credinţei din partea Centurionului Corneliu şi a familiarilor săi este des­crisă de Luca prin expresii sinonime: „păgânii au primit cuvântul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 11, 1), şi ”păgânilor Le-a dat Dumnezeu pocăinţa spre viaţă” (Faptele Apostolilor 11, 18),”păgânii au ascultat cuvântul Evangheliei şi au crezut” (Faptele Apostolilor 15, 7). Toate aceste trei expresii sunt construite după un îngrijit paralelism sinonimic care evidenţiază în acelaşi timp nu numai calităţile literare ale autorului dar care exprimă şi acelaşi eveniment mântuitor, după cum şi Faptele Apostolilor 14, 27: „Dumnezeu a deschis păgânilor uşa credinţei”.

       Misiunea comportă două aspecte esenţiale:

a) Unul strict de evanghelizare, adică propovăduirea orală a Evangheliei sau „slujirea cuvântului” (Faptele Apostolilor 6, 4). Propovăduirea este esenţială pentru misiunea Bisericii, deoarece proclamarea cuvântului stă la baza credinţei: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El, fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi?” (Romani 10, 14-15).

b) Unul larg de mărturie (martyria), care se referă la totalitatea vieţii creştine: cult, Taine, rugăciune, spiritualitate, diaconic Viaţa creştină ca atare, sfinţenia membrilor Bisericii, constituie cea mai puternică metodă de mărturie evanghelică: „Pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Efeseni 3, 10-11). În viziunea şi practica misiologică ortodoxă, aceste două aspecte sunt inseparabile[18].

Pentru a înţelege acest aspect, trebuie să se revină la sursele biblice, la vocabularul Bisericii primare, la noţiunea de apostolicitate. Într-adevăr, nu se poate concepe vocaţia misionară a Bisericii fără o referinţă directă la colegiul Celor Doisprezece, la instituţia şi misiunea specifică a apostolatului, la „Faptele Apostolilor”, deoarece Apostolii sunt „martorii” lui Hristos (Faptele Apostolilor 1, 8), „slujitorii Evangheliei” (Efeseni 3, 6-7). Pentru aceştia, constituirea Bisericii prin propovăduirea Evangheliei şi botezul în numele Sfintei Treimi face parte din rânduiala – iconomia lui Iisus Hristos cu privire la mântuirea lumii: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Temeiul misiunii lor stă în „trimiterea” Fiului lui Dumnezeu: „Adevărat, adevărat vă spun că cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; iar cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 13, 20).

În cuvântarea Sa către apostoli (Matei 10, 5-10), Iisus Hristos stabileşte structura continuităţii mesianice, dând apostolilor, după învierea Sa, autoritatea şi puterea de a fi „martorii” Săi: „Voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi până la marginile pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8). Apostolul Petru, în cuvântul său către Corneliu, în Cezareea, confirmă acest fapt: „Voi suntem martori a tot ce a făcut El în ţara iudeilor şi în Ierusalim. Iisus ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să mărturisim că El a fost rânduit, de Dumnezeu, să fie Judecător al celor vii şi al celor morţi” (Faptele Apostolilor 10, 39, 42). De fapt, Iisus Hristos a constituit grupul celor vii şi al celor doisprezece apostoli, cărora le-a dat puterea Duhului Sfânt (Matei 18, 18; Ioan 20, 30), ca o imagine a Bisericii. Biserica se manifestă în istorie ca „Trupul lui Hristos”, după modelul colegiului apostolic care are în centru pe Iisus Hristos. „Hristos şi apostolii” continuă în structura Bisericii post-apostolice sub forma „apostolii, prezbiterii şi biserica”, sau „apostolii, prezbiterii şi fraţii” (Faptele Apostolilor 15, 4-34), sau „episcopii şi prezbiterii” şi „episcopii şi diaconii” (Tit 1, 5; Filipeni 1, 1)[19]. Apostolul Pavel, care a întemeiat comunităţi creştine în situaţii geografice şi culturale foarte diverse, subliniază cu tărie unitatea pe care toţi creştinii, proveniţi dintre iudei sau dintre neamuri, o au în Iisus Hristos, „piatra din capul unghiului” (Faptele Apostolilor 4, 8-12), atunci când spune: „Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiat împrejur sau netăiat împrejur, nici barbar, scit, sclav sau om liber, ci Hristos este totul şi în toţi” (Coloseni 3, 11). Aceasta nu înseamnă că identitatea etnică, culturală şi istorică a unei comunităţi creştine se desfiinţează, cum adesea se interpretează greşit acest text, ci, dimpotrivă, această identitate capătă adevărata ei valoare în lumina umanităţii lui Iisus Hristos, adevăratul chip al lui Dumnezeu. Ortodoxia a înţeles noţiunea de misiune într-o perspectivă ecleziologică foarte bine determinată. Desigur, propovăduirea şi ascultarea Evangheliei sunt esenţiale pentru actul convertirii, iar cuvântul lui Dumnezeu constituie sămânţa conţinutului credinţei (Matei 13, 1-30). Convertirea subiectivă este însă un act de încorporare în comuniunea eclezială sau trupul lui Hristos (Romani 12, 4-5): ,,Taina este aceea că păgânii sunt împreună-moştenitori, urmează acelaşi trup unic şi sunt părtaşi la aceeaşi făgăduinţă în Iisus Hristos prin Evanghelie” (Efeseni 3, 6). Misiunea este, din această raţiune, inseparabilă de Biserică. Faptul acesta nu trebuie să fie înţeles într-un sens instrumentalist, afirmând doar că misiunea este o funcţie a Bisericii. Fără îndoială că misiunea este un criteriu al Bisericii şi nu există Biserică adevărată în afara misiunii, totuşi, în viziunea ortodoxă, Biserica reprezintă deja scopul misiunii, de aceea ea devine în acelaşi timp un principiu şi o condiţie a misiunii.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ