Epistolele pauline şi critica literară

   Critica literară, după cum bine ştim, analizează textele neotestamentare pentru a individualiza şi a reconstitui eventualele izvoare utilizate în redactarea scrierilor Noului Testament, evidenţiindu-le accentele teologice şi ambientul vital. Scopul acestei critici literare este multiplu, în funcţie de autorul scrierii astfel:

• În cazul sinopticilor, încearcă să clarifice raporturile de interdependenţă dintre Evanghelii şi să reconstituie izvoarele;
• În Evanghelia lui Ioan, critica evidenţiază etapele redactării (re-elaborarea izvoarelor, straturi şi arhetipuri);
• În corpusul paulin trebuie clarificat dacă unele scrisori sunt în realitate compilaţii de scrisori care circulau iniţial independent (I şi II Corinteni; I Tesalonicieni, Filipeni) iar mai apoi o eventuală dependenţă literară a scrisorilor mai recente de cele antecedente (Efeseni de Coloseni; II Tesalonicieni de I Tesalonicieni)[1].

În cele ce urmează ne propunem să tratăm elementele de critică literară ce fac a fi autentică paulină această epistolă şi o prezentare în antiteză a epistolei către coloseni cu Epistola către Efeseni. Chiar dacă scrisorile lui Pavel urmăresc forma elenistică a scrisorilor în general, totuşi, ele se diferenţiază prin introducerile care urmează paternitatea lui Pavel în saluturi, prin descrieri lungi ale scrierii şi scopului slujbei sale. Saluturile combină charein-ul grec cu shalom-ul ebraic, dar amândouă se focalizează pe acordarea divină a harului pe care-l dă Dumnezeu. Mulţumirea iniţială şi lauda sunt chiar mult extinse la Pavel. Normal, scrisorile în lumea antică încep cu un instructaj de mulţumire către Dumnezeu şi un dar de binecuvântare, dar pentru Sfântul Pavel aceasta are o semnificaţie mare. Stilul scrierii fiecărei epistole diferenţiază în funcţie de mesajul pe care îl transmite, astfel, dacă într-o anumită epistolă şi-a explicat sistemul, iar în alta îl apără, pot exista şi unele polemici. Dacă în unele scrisori combate nişte erezii şi un anume tip de adversar, poţi anticipa identitatea frazeologică cu altă scrisoare în care combate aceleaşi erezii.

Totuşi, în epistolă întâlnim multe expresii specifice pauline ca de exemplu: sfinţilor săi (Coloseni 1, 26; II Tesalonicieni 3, 13), cu privire la (Coloseni 2, 16; I Corinteni 3, 10, 9, 3) sau verbe specifice Sfântului Pavel cum este verbul: χαρισάμενος – iertare, (Coloseni 2, 13; 3, 13; II Corinteni 2, 7-10). De altfel, asemănarea epistolei către coloseni cu celelalte epistole se poate observa şi din terminologia teologică şi a unor teme teologice cum sunt: în Hristos (Coloseni 1, 2-4. 28), în Domnul (Coloseni 3, 18-20), unirea cu Hristos prin botez (Coloseni 2, 11-12), diferenţa dintre omul vechi şi omul nou (Coloseni 3, 5 -17), scoaterea de sub robia păcatului (Coloseni 2, 14. 20. 21)[2].

Diferenţe dintre epistola către coloseni şi celelalte epistole se pot regăsi la analiza acestui text: treizeci şi patru de cuvinte apar în această epistolă şi nu apar în nici o altă epistolă paulină, douăzeci şi opt de cuvinte nu se repetă în alte scrisori şi zece cuvinte din epistolă se regăsesc doar în epistola către efeseni[3]. Însă, dacă am încerca să comparăm Epistola către Coloseni cu Întâia Epistolă către Tesaloniceni vom observa că stilul diferă în mod drastic, inclusiv aspecte ale gândirii, dar asta nu înseamnă că epistola nu este una paulină. La fel cum am putea să negăm prima scrisoare către corinteni pe considerentul că nu întâlnim termenul σωτηρία – mântuire, un termen paulin extrem de utilizat sau să scoatem Epistola către filipeni din canonul Sfintei Scripturi deoarece nu se regăsesc termenii σῴζειν şi καλεῖν.

Scopul acestei epistole nu este acela de a folosi aceşti termeni, iar principalul motiv al Sfântului Pavel nu era acela de a-şi expune planul mântuirii sau calea de a ajunge la ea, ci de a apăra ceea ce i-a oferit Mântuitorul şi anume viaţa în Iisus Hristos. Nu e de mirare că termenul Χριστός apare de cel puţin douăzeci de ori în epistolă. De asemenea cuvintele νόμος (lege) şi πίστις nu ocupă un loc aparte, ceea ce nu este de mirare deoarece apostolul nu încearcă să înveţe relaţia dintre credinţă şi legea la fel ca în epistolele către romani şi galateni.

Conjuncţia γαρ – pentru, se întâlneşte în epistolă doar de şase ori în comparaţie cu epistola către filipeni în care apare de şaptesprezece ori şi epistola către romani în care apare de o suta cincisprezece ori. Acest fapt ar putea fi un indiciu al faptului că epistola este autentică şi că Sfântul Apostol Pavel este autorul, deoarece un imitator a lui Pavel nu ar omite folosirea particulei γαρ, care este una atât de utilizată de apostol. În opoziţie cu această conjuncţie, observăm o frecventă folosire a prepoziţiei ἐν – în, în primele două capitole de şaizeci de ori în comparaţie cu întreaga epistolă către filipeni în care este întâlnită doar de cincisprezece ori.

Observăm deci, încă un motiv al autenticităţii epistolei deoarece un imitator nu s-ar hazarda să folosească o abundenţă a acelei prepoziţii. Pe de altă parte, epistola se referă în multe locuri la unirea cu Hristos, o idee îndrăgită de apostol. Dacă vom încerca o critică literară a întregii epistole vom fi surprinşi să întâlnim termeni care nu sunt specific paulini, termeni ca στερέωμα – tăria credinţei, θεοτης – dumnezeire, απαξ λεγομενα – cel numit. Aceşti termeni sunt utilizaţi pentru a combate erezia din comunitatea din Colose de aceea nu se întâlnesc şi în alte epistole[4]. Aşa cum se poate observa, epistolele către efeseni şi coloseni au numeroase elemente în comun, există şi asemănări cu II Tesaloniceni, dar mult mai puţine:

• folosesc acelaşi vocabular specific;
• folosesc des termenii: unitate, taină, înţelepciune, cunoaştere, plinătate, soţi şi soţii (bărbaţi – femei);
• cuprind rugăciuni şi binecuvântări asemănătoare;
• dovedesc interes pentru imnuri şi crezuri anticipând, într-un fel, epistolele pastorale;
• subliniază nevoia unor relaţii armonioase în familie, în Biserică şi în societate (regulile pentru prosperitatea casei)[5].

Din o sută cincizeci şi cinci de versete din epistola către efeseni, şaptezeci şi trei au corespondent verbal în cea către coloseni, doar scurte porţiuni nu au paralelă în coloseni, cum ar fi Efeseni (2, 6-9; 4, 4-13; 5, 29-33). Cincizeci şi cinci de versete sunt identice, în cele două epistole, în limba greacă. De asemenea, scrisorile către coloseni şi efeseni sunt legate şi de personaje comune, cum este Tihic, care apare în ambele scrieri: în Efeseni 6, 21-22, el este trimis la Efes, cu câţiva membri ai Bisericii de aici; în Coloseni 4, 7-9 el merge în Colose, cu câţiva creştini coloseni, iar în Coloseni 4, 9 este însoţit de Onisim, în vizită la Filimon. Epistolele către coloseni şi Filimon sunt trimise în acelaşi oraş, dar către persoane diferite; ele au un limbaj comun, cuprind salutări pentru aceleaşi persoane[6].

Chiar dacă se aseamănă între ele, acest fapt nu denotă că ele ar fi fost copiate una după cealaltă. Întregul corp al fiecărei epistole este diferit, chiar şi în acele pasaje în care Sfântul Pavel tratează un subiect comun se poate oricând sări la altă ideea care nu apare în cealaltă epistolă. De exemplu, în acele pasaje comune, în care Sfântul Pavel se adresează copiilor şi sclavilor, referindu-se la aceleaşi îndatoriri, există totuşi o varietate în forma şi motivul sfatului oferit. Dacă scrisoarea către efeseni este una generală, având un caracter didactic şi învăţând despre adevăr în general, Epistola către Coloseni este una specială, cu un caracter controversat, prezentând adevărul în paralel cu erezia.

O altă diferenţă este aceea că apostolul deţine o preferinţă clară pentru formula ἐν τοΰ Χριστοΰ, în Hristos, care apare în efeseni de 4 ori (1, 10, 12, 20; 3, 11), iar în Epistola către coloseni, niciodată. Pavel foloseşte mai ales ἐν Χριστοΰ în Epistolele sale, Romani 6, 11; 6, 23; 8, 39, etc., deşi în I-II Corinteni apar ambele formulări, Corinteni 2, 14, iar ca atare, formularea scurtă apare şi ea în Efeseni 5, 24; 6, 5), utilizarea unor fraze lungi, asemănătoare cu Epistola către evrei, etc. Seria acestor paralelisme a primit diverse explicaţii. Începând cu secolul XIX, unii teologi au presupus că Epistola către Efeseni reprezintă o elaborare ulterioară, mai profundă teologic, a Epistolei către Coloseni, eventual de către un secretar al lui Pavel[7].

Este posibilă, însă, şi o perspectivă alternativă: scrisoarea către efeseni ar putea fi epistola mai timpurie, axată pe problemele dintre credincioşii evrei şi creştinii proveniţi dintre păgâni, în timp ce cea către coloseni reia temele din efeseni şi se concentrează pe problemele legate de erezia care pătrundea în Colose, erezie de tip iudaic – gnostic. Per ansamblu, apropierea tematică şi de vocabular, chiar compoziţională, între cele două epistole, precum şi asemănarea, până la un punct, cu Epistola către filipeni, se potrivesc bine cu tradiţia care afirmă că ambele sunt epistole scrise de Sfântul Pavel în închisoare.

Apostolul nu se putea deplasa să viziteze bisericile înfiinţate de el în timpul călătoriilor misionare, aşa că scrierile sale dovedesc o anumită repetare a ideilor, un fond comun care reflectă cugetările lui în acel timp şi în acel context de prizonierat roman. Şi înclinaţia spre imnuri poate constitui o dovadă a exersării darului poetic al lui Pavel (I Corinteni 13), în condiţiile restrictive şi deschise din punct de vedere al timpului, în condiţiile detenţiei romane[8].

Faptul că toate sunt scrise din închisoare poate avea o însemnătate aparte. Sfântul Pavel scrie o scrisoare teologică generală, o circulară, către toţi creştinii, şi ea se transmite peste veacuri în forma în care au păstrat-o credincioşii din Efes. Apoi, el scrie două epistole cu subiect mai precis: Epistola către Coloseni, în legătură cu erezia de tip iudaic-gnostic care tulbura credincioşii din Colose, şi Epistola către Filipeni, în legătură cu ajutorul primit din Filipi şi despre nădejdea că va fi pus în libertate. În final, ca rod al evanghelizării făcute în detenţie, el îi scrie lui Filimon, care era în Colose, despre iertarea şi posibila eliberare a lui Onisim, un deţinut care devenise credincios şi a ajuns un colaborator de seamă al lui Pavel[9].

În legătură cu asemănarea dintre epistolele către coloseni şi efeseni, Papa Benedict al XVI-lea, cu ocazia Anului Paulin, afirmă în cateheza de pe data de 14 ianuarie 2009 că cele două epistole sunt gemene. Ambele au un limbaj propriu doar pentru ele, iar peste o treime din cuvintele din Scrisoarea către coloseni se găsesc şi în Scrisoarea către efeseni. Un exemplu este citatul din coloseni: ”îndemnaţi-vă unii pe alţii în psalmi, în imnuri şi în cântări spirituale; cântaţi lui Dumnezeu, mulţumindu-i în inimile voastre” (Coloseni 3, 16), care îşi găseşte corespondentul în efeseni care recomandă la fel: ”vorbind între voi în psalmi, imnuri şi cântări sfinte, cântând şi intonând psalmi în inimile voastre” (Efeseni 5, 19). Sanctitatea Sa Papa Benedict al XVI-lea oferă un îndem la meditaţie asupra acestor cuvinte: inima trebuie să cânte, şi tot aşa şi glasul, cu psalmi şi imnuri pentru a intra în tradiţia rugăciunii întregii Biserici din Vechiul şi din Noul Testament; astfel învăţăm să fim împreună cu noi şi între noi şi cu Dumnezeu. În afară de asta, în ambele scrisori se găseşte aşa-numitul ”cod domestic”, absent în celelalte scrisori pauline, adică o serie de recomandări adresate soţilor şi soţiilor, părinţilor şi copiilor, stăpânilor şi sclavilor (Coloseni 3, 18-4,1 şi Efeseni 5, 22-6, 9)[10].

De asemenea Papa Benedict mai afirmă faptul că, numai în aceste două scrisori este atestat titlul de cap, kefale, dat lui Iisus Cristos. Şi acest titlu este folosit în două sensuri: într-un prim sens, Hristos este înţeles ca şi cap al Bisericii (Coloseni 2, 18-19 şi Efeseni 4, 15-16). Asta înseamnă două lucruri: înainte de toate, că El este guvernantul, conducătorul, responsabilul care conduce comunitatea creştină ca lider al Său şi Domn al Său (Coloseni 1, 18: El este capul trupului, adică al Bisericii); şi apoi cealaltă semnificaţie este că el este ca şi capul care se distribuie şi dă viaţă tuturor mădularelor trupului în fruntea căruia este pus (de fapt, conform Coloseni 2, 19 trebuie să fim uniţi strâns de cap de la care tot trupul, susţinut şi unit prin încheieturi şi ligamente): adică nu este numai unul care comandă, ci unul care organic este legat cu noi, de la care vine şi forţa de a acţiona în mod drept[11].

Important este să reţinem că toate epistolele pauline au fost scrise de Sfântul Apostol Pavel, în vederea întărirei credinţei şi vieţii în Hristos, în oraşele şi în comunităţile unde el fusese în cele trei călătorii misionare, deoarece ereziile vremii puteau să denatureze ceea ce Sfântul vestise, despre Evanghelia lui Hristos. Şi, de asemenea era nevoie de o întărire a ceea ce el învăţase şi transmisese prin misiunea sa de propovăduire a cuvântului dumnezeiesc, aşa cum Hristos le spusese Sfinţilor Apostoli prin: ”Mergând, învăţaţi toate neamurile”, neamurile fiind noi cei ce eram pagâni şi care nu cunoşteam Adevărul. Adevăr care ne-a venit prin Fiul lui Dumnezeu, transmis neamurilor prin Sfinţii Săi Apostoli.

Pentru a înţelege mai bine substratul epistolelor pauline, vom continua lucrarea noastră cu importanţa familiei şi misiunea ei în lumina textului neotestamentar şi al Sfinţilor Părinţi, deoarece ”familia creştină” duce mai departe Cuvântul lui Hristos prin naşterea de prunci şi primirea Sfintelor Taine în Biserică. Iubirea dintre soţ şi soţie fiind penetrată de iubirea lui Dumnezeu păstrează ”biserica de acasă” sfântă şi curată.

 Pr. Drd. Constantin Bîrsan Nicolae, 25 februarie 2014

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator – Nihil Sine Deo – PRESĂ LIBERĂ