Limesurile

            1. Limes Alutanus.[1] Denumirea de limes Alutanus este modernă, folosită prima dată de Tocilescu, după numele antic al Oltului: Alutus (din care deriva si hidronimul românesc Olt). Este numai o întâmplare că  un flumen Alutus exista şi în Caucaz (ClL, XIII, 8213). După cum am văzut, cucerirea lui Traian se opreşte pe linia Oltului; numai în regiunea muntoasă fu ocupat şi malul stâng al râului. Fortificarea acestei granite s-a început de către Traian, cum ne spune localitatea cu numele Castra Traiana (Sâmbotin). Pe Olt, romanii n-au creat un limes complet, fiindcă aici  există o graniţă naturală. Apa adâncă a râului a înlocuit valul şi şanţul. Trebuiau ridicate numai o serie de castre, posturi de observaţie şi un drum care să le unească. Pe acest limes, lung de circa 250-260 km, se disting trei zone, ce corespund cu cele trei forme de relief pe care le străbate şi cu nevoile de apărare.  Prima ţine de la Islaz până la Enoşeşti şi corespunde regiunii de câmp deschisă spre răsărit, în acest sector, castrele sunt apropiate, uneori duble sau triple, puternic fortificate şi mai mari ca în rest. În jurul lor apar întinse aşezări civile, adesea fortificate. Se constată apoi urmele a numeroşi vici şi pagi, dintre care numai în câmpia romănăţeană s-au putut stabili pe teren aproximativ 50 asemenea aşezări. Cheia apărării acestei regiuni, cea mai vulnerabilă, o avea castrul de la Slăveni, cel mai fortificat şi mai puternic de pe întregul limes. Garnizoana lui acoperea o zonă de 49 km, între Slăveni şi Islaz.[2] În plină câmpie, complexul de fortificaţii de la Romula, spre sud, reprezenta centrul acestui segment de liniecu apărare în adâncime, sprijinit la flancuri pe castrul de la Slăveni la sud şi pe castrul de la Arcidava la nord.[3]      A doua zonă este cuprinsă între Enoşeşti şi Sâmbotin. Ea se orientează către ţinutul deluros al Argeşului, din care se deschid văi şi căi de comunicaţie importante spre lunca Oltului. Cum în acest sector erau de aşteptat puţine atacuri barbare, castrele sunt mai rare, fortificate modest, mici şi pătrate. Ca şi cele din ţinutul câmpiei, castrele de aici s-au ridicat în imediata vecinătate a Oltului, uneori şi pe câte un deal sau colina teşită. Azi sunt ceva mai depărtate de apă, fiindcă Oltul îşi mută mereu matca spre răsărit, contrar regiunii de către vărsare, unde se deplasează spre apus. Lângă ele se constată foarte modeste urme de aşezări civile, care în nici un caz nu capătă un aspect urbanistic, ca în primul sector. De altfel, deşi cercetările din interiorul actualului judeţ Vâlcea sunt încă modeste, putem afirma că şi viaţa rurală romană era slabă acolo. A treia zonă e în regiunea de munte. Constatăm castre mici, pătrate, mult învecinate şi fără nici un fel de aşezare civilă de seamă. În acest sector, între Jiblea şi Racoviţa- Copăceni, sunt două căi de comunicaţie însoţite de castre, dintre care cea de la răsărit e mai veche. Castrele din acest ţinut trebuiau să răspundă în primul rând nevoilor de poliţie, circulaţie şi transport; de aici şi prezenţa acelui numerus burgariorum et veredariorum, constatat epigrafic în castrul Copăceni. Deşi fortificarea liniei Oltului începe din vremea lui Traian şi se continuă până sub Antoninus Pius, adevăratul ei părinte a fost Hadrian, aşa cum au stabilit descoperirile lui Tocilescu.[4] Hadrian inspectează în două rânduri valea Oltului şi cu această ocazie ar fi dat dispoziţiile pentru perfectarea limesului. Primele castre sunt ridicate din pământ, apoi transformate cu timpul în lagăre de piatră şi cărămidă. Castelele care păzeau linia Oltului au fost identificate la: Islaz (două). Tia Mare (?), Slăveni, Reşca (două), Enoşeşti, Drăgăşani, Ioneştii Govorii, Stolniceni, Sâmbotin, Jiblea (?), Bivolari, Racoviţa, Copăceni şi Câineni. Dincolo de râu se mai află lagăre la răsărit de masivul Cozia, la: Rădăcineşti, Perişani (?) şi Titeşti. Cele de la Rădăcineşti, Bivolari şi Copăceni se ridică din temelii în ultimul an de domnie al lui Hadrian (CIL, III, 12601; 12604 = 12605 şi 13795 = ILS, 8909). Doi ani mai târziu, în 140 e.n., cel de la Copăceni este mărit şi întărit cu turnuri (CIL, III, 13796 = ILS, 9180). Castrul de la Slăveni fu reclădit din temelii în anul 205 e.n., sub Septimiu Sever (CIL, III, 14216, 16; 13800 şi 13801), pe ruinele altuia mai vechi. Despre celelalte lagăre nu avem nici o ştire cronologică. La ridicarea lor participă trupe neregulate sau auxiliare aduse de Hadrian; la Rădăcineşti şi Bivolari, Suri sagiitari, la Copăceni un numerus burgariorum et veredariorum, la Romula, Slăveni şi Acidava cohors I Flavia Commagenorum, la Ioneştii Govorii cohors III Gallorum şi la Stolniceni cohors I milliaria Brittonum. Mai târziu vor staţiona şi restaura în aceste castre: numerus Surorum sagittariorum la Slăveni şi Romula, ala I Claudia şi cohors I Bracaraugustanorum (?), ala I Hisapnorum la Slăveni şi cohors I Hispanorum veterana la Bivolari. În primii ani de ocupaţie s-a cerut mult concursul trupelor din cele două Moesii, ale căror ştampile se găsesc la Romula şi Slăveni. Fortificarea se făcea după un plan strategic general şi de bunul mers al lui se îngrijesc procuratorii  provinciei menţionaţi de inscripţii. Paza regiunii s-a făcut de aceleaşi trupe. Se constata numai că la câmpie staţionau trupe orientale de buni arcaşi sirieni sau commageni, iar pentru defileul Oltului fusese creat un corp special de pază şi transporturi, numerus burgariorum et veredariorum.[5] Limesul este întărit în epoca lui Septimius Severus prin refacerea castrului de la Slăveni şi, posibil, construirea fortificaţiei central de la Romula.[6] Recentele descoperiri de la Slaveni arată că destrărnarea Limesului Alutan a început prin distrugerea castrului de la Slaveni, în anii 248-249.

            2. Limes Transalutanus.[7] Prima încercare la care a fost supusă administraţia romană după întemeiera provinciei Dacia s-a produs la sfârşitul domniei împăratului Traian. Favorizat de contextul politico-militar în care se afla Imperiul, atacul sarmaţilor a declanşat o adevărată criză, periclitând stăpânirea romană pe un front larg, de la Dunărea Mijlocie până la gurile fluviului.[8] Alt limes însemnat, dincolo de Olt, a fost Numit Transalutanus sau Valahicus. El se întinde între Risnov-Bran-Câmpulung-Piteşti-Roşiorii de Vede şi Turnu-Măgurele. A fost precizat de Schuchhardt în 1885, cereetat apoi de Tocilescu între Dunăre şi Roşiorii de Vede, iar pe toată lungimea lui a fost pareurs de P. Polonic. Valul de pământ al limesnlui a fost prelungit de unii până în Transilvania, dar acesta (cum am constatat între Piteşti şi Câmpulung) nu merge decât până la râul Argeş şi de aici în sus a fost înlocuit de cursul dului Doamnei şi al Râului Târgului. Linia Iimesului transalutan are o lungime de 235 km şi se găseste la o departare de 10-50 km faţă de Olt. N-a fost cercetat prin săpături decât la Jidava. În anul 1901 şi 1962-1967; la Săpata de Jos în anii 1928 – 1929 şi la Băneasa în anul 1943. După Tocilescu, limesul se compunea dintr-un val de pământ bătut şi eu miezul ars, ca un zid, înalt de 3 m şi lat de 11 m. Pe coama lui era pus un zid cu crenele şi un drum de rond pentru santinele. În faţa valului trebuie să  fii fost şi un şanţ larg şi adânc, ale cărui dimensiuni nu ne sunt date. În spatele valului, la o departare de 150-300 m, se înşiruie treispreze puncte cu castele de zid sau pământ, dintre care patru sunt duble. Ele se găsesc (pe distanţa ce ne interesează) la; Flămânda, Putinei, Băneasa (două), Roşiorii de Vede, Gresia, Ghioea (Crâmpoaia), Urlueni(două), Fâlfani-Izbăşeşti, Săpata-de-jos(două), Albota, Purcăreni, Jidova(două) şi Rucăr. Între castrele Purcareni şi Jidova este o distanţă prea mare (circa 50 km), încât este de presupus existenţa unui al treilea, între cele două, azi distrus de ape. Legătura între castre se facea prin turnuri de observaţie şi sernnalizare, dar din cele mai multe n-au rămas decât simple movile unde avem două castre, cel rnai mare e din zid, iar cel mic din pământ bătut şi ars. Castrele unice sunt construite numai din lut. Locuitorii numesc acest val Troianul şi-l consideră ca un drum, fiind într-adevar folosit de ei pe unele distanţe ca o cale naturală. Traseul limesului transalutan a fost călcat cu piciorul de acelaşi  P. Polonic, după ale cărui rapoarte, păstrate în manuscrisele lui Tocilescu, îl  putem urrnari pe teren (la care adăugăm şi unele cercetări personale).[9]

     De la Dunăre până la Argeş, valul limesului se păstrează fragmentat pe o lungime de 58 km. Valul începe de pe malul Dunării din punctul numit Cula (2 km E satul Flamânda-castru), trece prin baltă Lişteava Mare (pe la cota 25), taie şoseaua dintre satele Ciuperceni şi Troian (j. Teleorman), Străbate Valea Adâncă şi Valea Culei de la N de aceste sate, ca apoi lângă km 125, să se întretaie cu şoseaua naţională Turnu-Magurele-Alexandria (în punctul Câmpul lui Cap Alb). De aici, Troianul se îndreaptă spre satul Putineiu (castru), tăind văile Buduroiul (sau a Popii) şi Totiţa. Între Flâmnda şi Putineiu, valul limesnlui a fost mult folosit ca drum sau hotar de moşii. La V de el, în multe locuri se observă movile tocite, situate la distanţe inegale între ele şi la depărtări diferite faţă de val. Multe dintre aceste movile putea fi temeliile obişnuitelor turnuri de pază şi observaţie de pe limes.[10] După ce străbate satul Putineiu (j. Teleorman), valul taie râul Călmăţui pe la cota 69 şi se îndreaptă spre castrele de la Băneasa (j. Teleorman), prin arături. De la Băneasa, tot prin arături (în unele locuri suprapunându-se cu şoseaua Turnu-Magurele-Roşiorii de Vede), Troianul se îndreaptă spre gara Troian (după ce traversează Valea Adâncă). La 1 km sud de această gară se întâlneşte cu valul Brazda lui Novac de sud (în valea Gongului), pe care-l tăie. Brazda este săpată pe 40 m în ambele părţi ale locului de încrucişare cu Troianul şi pământul ei a fost cărat pentru înălţarea acestuia. Aceasta arată că Troianul este mai nou decât ea. De la gara Troian, Troianul ia direcţia spre NE, taie Valea Iepurească şi intră în Valea Urluii (castru) pe care o taie şi continuă spre Roşiorii de Vede, peste valea Bratcovului, ca apoi să dispară la sud de oraş pe o distanţă de 2 km, unde a fost distrus prin culturile de viţă de vie. Limesul trece la 2 km apus de Roşiorii de Vede (castru), tot prin vii, unde Polonic a observat o movilă de pământ la vest de val (15 paşi diametru şi 75 crn înălţime), pe care o crede baza unui turn roman de supraveghere. De la Roşiorii de Vede, Troianul coteşte puţin spre NV, taie şoseaua ce duce spre Măldăeni (j. Teleorman), merge paralel cu valea râului Vedea, trece prin Braniştea (com. Scrioştea, j. Teleorman) şi intră în pădurea de aici, unde, fiind ferit de arături, apare înalt de 2-3 m şi lat de 22 paşi. Tot în această pădure s-a putut observa că pe culmea valului de pământ obişnuit există blocuri de lut ars, cu urme de nuiele şi pari carbonizaţi. Acest miez de arsură este lat de 4 m şi înalt până la o jumatate de metru. Ieşind din pădurea Scrioştea, valul taie în diagonală panta dealului spre satul Ciocu (com. Scrioştea), merge puţin pe sub şoseaua judeţeană, coboară în valea unui braţ mort al râului Vedea şi de aici dispare până în satul Gresia (com. Bălţaţi, j. Telorman). Între Scrioşstea şi Ciocu apar de asemenea lângă val două movile, suspecte a fi identificate cu urmele unor turnuri de supraveghere. La Gresia (castru), Troianul reapare pe o lungime de câteva sute de metri şi se coboară în lunca râului Vedea, care l-a distrus complet până la Ghioca (com. Crâmpoia, j. Olt). La Ghioca (castru), valul este de asemenea puţin păstrat şi ia direcţia spre N, spre Urlueni (j. Argeş). La Urlueni (două castre), el se vede la SV de sat, în unele locuri înalt de 2-3 m şi lat de 36 paşi şi este tăiat de Brazda lui Novac de Nord. La Urlueni, Troianul este de asemenea vizibil la podul de peste râul Cotmeana şi adesea este încălecat de şoseaua judeţeană. La E de râul Cotmenei, el suie pe deal şi are 2 m înălţime. În continuare, Polonic a mai identificat urmele Troianului în pădurea comunei Hârseşti (j. Argeş), apoi la E de Cieşti (com. Pădureţi, acelaşi judeţ), apoi mai clar lângă castrul Albota (j. Argeş). Aici se găseşte la 1 km spre E de sat, lângă Pârâul Giorociu şi înaintând spre N, este tăiat de drumul ce duce la satul Pârvul Roşu (acelaşi judeţ), trece pe la V de satul Geamăna (com. Bradu, j. Argeş), se scoboară în izlazul Piteştilor (aici apar urmele unui turn de pază indicat de o movilă), continuă spre gura ârâului Geamăna Mică, taie calea ferată Piteşti-Bucureşti, atinge bariera oraşului Piteşti (spre Bucureşti), ca să se terrnine în malul drept al râuiului Argeş, la E de gară. De aici în sus, Troianul dispare până la Valea Mare (nord de Câmpulung-Muscel).[11]

            Între Dunăre şi Argeş, valul Troianului nu are nici un fel de urrnă de şanţ înspre E. Miezul lui din pământ ars care apare pe culmea vălului se întăreşte de aceea se şi foloseşte adesea că drum, iar locuitorii cară acest pământ ars pentru a pardosi cu el curţile şi casele. Cu această ocazie, ei observă în lutul ars urrne de pari şi nuiele. Din păcate, până acum nimeni n-a făcut o secţiune în acest val spre a i se preciza structura. După observaţiile lui Tocilescu, valul de pământ avea la bază o lăţime de 10-12 m şi înălţimea de circa 3 m. Pe culmea lui se lăsase o platforrna lată de circa 3 m. Pe această platformă s-ar fi construit un zid de chirpic gros de circa 1 m, îngropat în val cam 1 m şi ieşit deasupra cu 1,60 m. Acest zid de chirpici turnat între palisade de pari şi nuiele a fost ars in situ, ca să se întărească. Pe culmea lui, el mai presupunea existenţa un or crenele înalte de 0,30 cm şi groase de 40 cm, iar în spate un drum de rond lat de circa 1,50 m. Urcarea la drumul de rond se realiza din loc în loc cu ajutorul unor scări de lemn fixate pe panta vestică a valului. Tocilescu şi Polonic neagă existenţa unui şant de apărare înspre inamic, ceea ce este exclus, fiindcă altfel valul nu constituia un obstacol serios, apoi, de unde se putea scoate o atât de mare cantitate de pământ pentru ridicarea valului?[12] (Fig. 1.) Urmele Troianului reapar tocmai la Valea Mare (nord Câmpulung-Muscel), acolo unde drumul natural spre Bran părăsea valea râului Târgului. P. Polonic a descoperit urmele valului roman cu aceleaşi caracteristiei şi miez e arsură, pe o lungime de aproape l km (cu lăţimea de 10 paşi şi înălţimea de 0,50 m), la SV de Valea Bărăţiei din aria comunei Valea Mare, apoi dincolo de râul Argeşel, spre Valea Pietroasa. Drumul şi valul ar fi continuat pe vechea cale a Pravăţului, care pe la apus de muntele Mateiaş cobora în Valea Dâmboviţei (prin Nămăeşti), la Dragoslavele (j. Argeş). Resturile Troianului mai apar apoi la NE de Rucăr (j. Argeş), în lunca pe care se găseşte şi micul castel roman de la Scărişoara, construit de cohors I Flavia Bessorum. În această luncă, deşi mult distrus de pâraie şi tocit de drumul modern, se observă totuşi miezul de arsură. De aici până în câmpia Bârsei, Troianul n-a mai lăsat nici o urmă.[13] Cu privire la existenţa limesului, constatarea este întărită şi de timpul scurt de funcţionare a limesului pentru nevoi imediate şi de faptul că vieţuirea a fost foarte scurtă în castre, aşezările civile din jurul lor lipsind, cum dovedesc urmele arheologice.[14]

Tocilescu punea originea acestui limes la finele sec. al II-lea şi începutul sec. al III-lea e.n. Zangemeister şi Kornemann vedeau în el un limes dublu al Oltului, sistem defensiv specific sec. al~II-lea e.n. şi cum inscripţiile de fundaţie ale castrelor de pe Olt sunt din ultimul an al vieţii lui Hadrian, cel de-al doilea îl atribuia lui Antoninus Pius. Barthel respingea existenţa unui limes dublu ridicat concomitent, fiindcă ne lipsesc dovezi epigrafice şi arheologice de pe limesul transalutan. În răspunsul ce i-l dă Kornemann, repetă aceleaşi argumente ce le mai invocase o dată. Părerii lui Barthel se alăturase şi Fabricius, bun cunoscător al problemei limensurilor. Săpăturile lui Christescu făcute la Săpata de Jos, completate cu cercetarile noastre la Jidava şi cu ale lui Cantacuzino la Băneasa, par a lămuri definitiv originea acestei fortificaţii. La toate lagărele limesului, în primul rând la Săpata de Jos şi Jidava, constatăm după urmele arheologice o viaţa romană foarte scurtă. Aşezările civile dezvoltate în jurul lor sunt absente. Toate monedele culese din castrul Jidava şi examinate de noi (circa 50 piese) se încadrează cronologic între domnia lui Septimiu Sever şi cea a lui Gordian III. Din castrul de la Săpata de Jos a ieşit şi un tezaur cu monede a căror emisie ţine de la Septimiu Sever până la Gordian III, ultimele fiind bătute în anul 242 e.n. Rezultă că acest limes se ridică de Septimiu Sever, iar sub Filip Arabul fu părăsit. Ultimul fortificator şi părinte al Daciei este Septimiu Sever. El ridică din temelii castrul de la Slăveni, unde avem vadul principal de trecere peste Olt, înspre limesul Transalutan. Motivul ce-l determinase a împinge graniţa Oltului spre rasărit şi a ridica un nou limes este cel stabilit de Fabricius: crearea unei zone de siguranţă importantelor aşezări de pe linia Oltului, mult expuse invaziilor din Muntenia. Prin anul 245 e.n., Filip Arabul lupta cu carpii. În urma acestor invazii, graniţa a fost readusă pe Olt, nu în anul 242 cum fixează Christescu, ci în cei următori, până la anul 245 e.n. Evacuarea s- făcut forţat şi sub presiunea unor puternice atacuri barbare. Sub ruinele şi pătura de incendiu a porţilor şi pretorului castrului de la Jidava s-au aflat schelete de soldaţi romani căzuţi cu armele alături. Tot în pripă a fost ascuns şi tezaurul de la Săpata de Jos, al cărui propietar murise în luptă sau, odată limesul evacuate, nu mai putuse să-l ridice.[15] Argumentele pentru o funcţionare concomitentă a celor două “limes-uri” şi tratarea lor ca un sistem unitar sunt următoarele:

1. Lipsa valului la limes-ul alutanus este explicată prin faptul că “apa adâncă a râului a înlocuit valul şi şanţul”, aceasta constituind “o graniţă naturală”;
2. Urmele lăsate în perimetrul castrelor de pe “linia transalutană” relevă perioade scurte de funcţionare;
3. Tactica de a fortifica amlele maluri ale Oltului nu este una inedită în istoria provinciei Dacia.[16]

12 martie 2014

[1] CristianVlădescu,  M., Fortificaţiile romane din Dacia Inferior, Craiova, 1986, 

MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.

MAGAZIN CRITIC – ziar de orientare conservatoare. Contează pe ȘTIRI ce contează