Persoana umană creatoare şi beneficiatoare de drepturi şi îndatoriri, după epistolele pauline

             Prin Hristos avem relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, care devin chipuri ale Fiului prin Duhul Sfânt. De aceea, mântuirea noastră personală este rod al relaţiei cu Dumnezeu, prin Fiul în Duhul Sfânt şi al relaţiei de iubire lucrătoare cu semenii, în acelaşi Hristos, care ne încorporează pe toţi în Sine, prin Duhul Său[1].

            Biserica trebuie să trăiască pe Hristos ca centru şi Cap al ei, întrucât ea creşte în măsura, în care trăieşte pe Hristos şi face transparent pe Hristos în toată lucrarea ei mântuitoare. Sfântul Ioan Gură de Aur, explicând cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „S-au despărţit de Cap de care depinde totul” (Coloseni 2, 19 ), zice: „De acolo îşi are existenţa (Trupul) şi existenţa cea bună. De ce părăseşti deci Capul, ţinându-te de membre? Dacă ai cădea de acolo de unde depinde tot trupul, te-ai pierdut. Oricine ar fi acela”, zice, „nu numai viaţa, ci şi încorporarea în trupul Bisericii o are de acolo. Toată Biserica creşte atâta timp cât stă unită cu Capul ei”[2].

            Orice creştin este templu al lui Dumnezeu[3], spune Trembelas, ”Dumnezeu îşi manifestă prezenţa Sa, în locaşurile neînsufleţite afierosite Lui şi cultului Său, însă adevăratul lăcaş al lui Dumnezeu este numai partea lăuntrică a fiinţelor spirituale”[4]. Biserica astfel, care este casa templului lui Dumnezeu, trebuie să-L trăiască pe Hristos şi să-L arate pe Hristos în toată lucrarea ei de slujire a mântuirii omului, fiindcă ea este expresia credinţei comune în Hristos, pentru că membrii ei trăiesc viaţa lui Hristos, pentru că numai în Hristos îşi dobândesc aceştia mântuirea, slujind lui Dumnezeu prin slujirea semenilor lor. „De toate m-am lipsit şi pe toate le socotesc gunoaie, ca să dobândesc pe Hristos” (Filipeni 3, 8). Biserica şi membrii ei trebuie să aibă aceeaşi conştiinţă a prezenţei lui Hristos în ei, de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: „Acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Dar prezenţa lui Hristos o avem prin Duhul Sfânt, care împărtăşeşte Bisericii şi nouă prin Biserică, energiile sale dumnezeieşti unificatoare şi sfinţitoare, prin care noi ne însuşim mântuirea[5]. Biserica trăieşte în lume şi lumea are conştiinţa prezenţei Bisericii în ea. Biserica şi lumea nu sunt două realităţi contradictorii, în luptă, căci Biserica nu se află în postura de a cuceri lumea, ci ea are nevoie de lume. Duhul Sfânt lucrează şi în Biserică, şi în lume. Biserica se îmbogăţeşte din raportul ei cu lumea, fiindcă aceasta îi dă conştiinţa că tot ceea ce face, face din datoria ei pentru om şi în vederea împărăţiei lui Dumnezeu, căci ”ea este o creaţie divină”[6] şi este apărătoare a societăţii împotriva sectanţilor[7]. Sfântul Ioan Gură de Aur vede frumuseţea şi măreţia Bisericii în puritatea gândurilor, a simţurilor şi a voinţei membrilor ei de a fi cât mai în viaţa ei cu Iisus Hristos, care o cuprinde în mod real în El[8]. Căci omul se cunoaşte pe sine proiectat pe fundalul lumii şi în conştiinţa semenilor săi, cu care împreună se dezvoltă, el păstrându-şi totdeauna identitatea sa în faţa lumii şi a semenilor. Dată fiind această legătură, mântuirea adusă lui Hristos oferă cea mai adâncă bază pentru slujirea omului şi a lumii. Căci în Mântuitorul Hristos sunt cuprinse multe posibilităţi: în El încap toţi şi toţi pot fi aduşi la El şi toţi semenii noştri pot fi slujiţi prin El, spre mântuire. Căci relaţia cu Dumnezeu implică în acelaşi timp relaţia dreaptă cu semenii noştri. Omul nou adus de învierea lui Hristos este deschis tuturor prin Hristos şi este factorul unificator al întregii creaţii, rezidită şi ea, tot prin învierea lui Hristos, pentru om. Convinsă că mântuirea constă într-o adâncă transformare a omului, care înaintează până la îndumnezeirea lui, şi că aceasta se realizează prin slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, Biserica Ortodoxă Romană, care a fost deschisă, aşa cum este şi astăzi, credincioşilor săi şi poporului, căruia ea şi ei aparţin, îşi aduce partea ei de contribuţie şi de sprijin, pe planul ecumenismului integral şi local, promovând un susţinut şi multiplu dialog al slujirii, împreună cu toate celelalte Biserici şi culte creştine[9], ”căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (I Corinteni 4, 20), spune Pavel, care posedă din plin această putere (II Corinteni 10, 1 şi următoarele)[10].

      Toate acestea sunt elemente ale „mântuirii, astăzi”[11], care cere integrarea socială a Bisericii şi a creştinului, cu păstrarea intactă, însă, a chipului autentic al lui Hristos care ne-a mântuit, aşa cum se desprinde el din cuprinsul Sfintei Evanghelii şi al Sfintei Tradiţii, păstrate cu fidelitate de Biserică, şi cu păstrarea intactă a identităţii creştinului. Datorită unei sensibile conştiinţe sociale, slujirea a ajuns să constituie unul din capitolele principale ale teologiei creştine contemporane, cu implicaţii din ce în ce mai profunde, în principalele sectoare ale vieţii bisericeşti. Slujirea creştină este cerută de caracterul comunitar al fiinţei şi vieţii umane. Umanitatea însăşi se dezvăluie astăzi din ce în ce mai mult ca o largă comunitate, bazată pe relaţii multiple interpersonale, iar acestă slujire creştină adânceşte relaţiile interpersonale ale oamenilor[12]. Prin slujirea sa, credinciosul devine împreună-lucrător cu Dumnezeu. Prin iubirea Sa, Dumnezeu constituie suportul ontologic, mereu actual, al creaţiei. Omul îşi sprijină pe iubirea lui Dumnezeu setea sa de sens şi scapă de sentimentul de părăsire şi singurătate. Slujirea are şi funcţia de necontenită înaintare în cunoaşterea şi dezvoltarea omului. Prin slujirea reciprocă, oamenii îşi dezvoltă fiinţa lor autentică în mod continuu. De aceea, în slujire este pusă în aplicare răspunderea noastră, a unuia faţă de altul şi, în ultimă instanţă, răspunderea faţă de Dumnezeu. În realitate, răspunderea faţă de om e implicată în răspunderea faţă de Dumnezeu[13].

            Slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor, în strânsă corelaţie şi interdependenţă, îşi au originea în însăşi slujirea lui Hristos. Mântuitorul reprezintă, de fapt, slujitorul model al lui Dumnezeu şi al oamenilor şi izvorul de putere al slujirii noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. În slujirea lui Hristos este greu să se facă o distincţie netă între dimensiunea verticală şi cea orizontală, deoarece El împlinea, prin Întrupare, voia Tatălui şi, prin aceasta, îi slujea pe oameni. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu slujirea creştină. În slujirea lui Dumnezeu, se cuprinde şi slujirea oamenilor şi invers. Cele două slujiri sunt cuprinse într-o unică responsabilitate umană. Potrivit Sfintei Scripturi, slujirea constituie misiunea fundamentală a Bisericii, cu care aceasta stă sau cade din rostul ei în lume, aşa cum i-a fost fixat de Dumnezeu, mai întâi prin profeţi, şi apoi prin Domnul nostru Iisus Hristos. Slujirea creştină promovează încrederea faţă de om şi dă o apreciere pozitivă dimensiunii sociale a existenţei umane. Teologia slujirii de azi trebuie să arate ca voinţa creştină, deşi trăieşte din relaţia cu transcendenţa, nu este scoasă din relaţia organică cu istoria şi societatea. Astfel, slujirea devine componentă a mântuirii, deoarece prin firea umană asumată la Întrupare, Fiul lui Dumnezeu ne cuprinde virtual pe toţi, fără a ne anula ca persoane proprii, şi roadele răscumpărării se răsfrâng asupra tuturor oamenilor, din toate timpurile şi locurile. În comuniunea cu Hristos, şi prin El cu toate persoanele Sfintei Treimi, realizată prin Botez, Mirungere şi Euharistie, creştinul trebuie să se străduiască atât ca să se menţină în această comuniune, căci „celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă” (I Corinteni 10, 12), cât şi să crească în această comuniune, reaprinzând şi împrospătând mereu relaţia şi comuniunea lui cu Hristos şi cu Biserica, prin Tainele acesteia şi îndeosebi prin Sfânta Împărtăşanie, luată cu vrednicie[14]. Hristos ne cheamă mereu la Sine, dar noi nu putem urca decât prin credinţă, har şi fapte bune. Un loc aparte îl ocupă şi slujirea oamenilor sub multiple aspecte, luând ca model slujirea lui Hristos.

            Prima datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă este grija de mântuire a sufletului său, după cuvântul Mântuitorului, care zice: „Ce va folosi omului de ar dobândi lumea întreagă şi îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 7, 36-37). Mântuirea este mesajul central al credinţei creştine şi fundamentul neclintit al întregii vieţi şi al tuturor activităţilor Bisericii lui Hristos. Adevărul mântuirii fiind esenţa Evangheliei lui Hristos, fiecare creştin în parte şi întreaga comunitate a creştinilor, Biserica, trebuie să dea mărturie despre adevăr, să mărturisească pe Hristos, Cel Unul Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, şi să păzească puritatea şi integritatea adevărului mântuitor, spre a fi vrednici să repete împreună cu Sfântul Apostol Pavel cuvintele: „Căci propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, nici pe necurăţie, nici pe înşelăciune” (I Tesalonicieni 2, 3). Adevăratul scop şi sens al vieţii creştine este unul singur, mântuirea în Hristos prin Duhul Sfânt, în biserică. În afara lui Hristos nu există mântuire. Biserica, trupul tainic al lui Hristos şi plenitudinea de viaţă a Duhului Sfânt (Efeseni 1, 23) este câmpul obişnuit în care ne realizăm mântuirea[15]. Mijloacele prin care omul ajunge la îndreptare, adică la improprierea sau însuşirea personală a mântuirii realizate de Hristos pentru noi, sunt credinţa şi faptele bune. Acestea constituie condiţiile subiective ale mântuirii, condiţia obiectivă fiind harul divin.

            Învăţătura ortodoxă spune că ceea ce trebuie să păzească creştinul, ca să poată dobândi viaţa de veci, sunt credinţa dreaptă şi faptele bune. Credinţa născută în om de har nu este numai acceptarea adevărului mântuitor primit prin Iisus Hristos, ci şi alipirea spirituală de persoana Mântuitorului şi de opera săvârşită de El. Credinţa întreagă implică devotamentul întreg faţă de Hristos, înseamnă iubirea faţă de El, iubire care se manifestă în chip necesar în fapte bune[16].

            Faptele bune sunt cele săvârşite după poruncile dumnezeieşti şi cu ajutorul harului divin, cu care se conlucrează liber şi conştient. Credinţa care mântuieşte este legată organic de faptele bune, izvorâte din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Aceasta este credinţa vie, lucrătoare prin iubire, singura care mântuieşte. Acest adevăr al unităţii organice a credinţei şi iubirii, în procesul de însuşire a mântuirii, se exprimă prin formele cele mai des întâlnite, că omul se mântuieşte prin credinţa sau prin credinţă şi iubire ori prin credinţă şi fapte bune sau prin păzirea poruncilor dumnezeieşti ori din fapte, iar nu numai din credinţă sau prin credinţa lucrătoare prin iubire (Galateni 5, 6). Sfânta Scriptură pune mereu în strânsă legătură credinţa şi faptele bune, ca factori ai mântuirii, înfăţişând îndreptarea şi viaţa veşnică drept urmări ale credinţei (I Ioan 5, 10; Romani 5, 2) sau ale iubirii (Ioan 3, 14) sau ale poruncilor divine (I Ioan 3, 23-24) sau ale credinţei şi faptelor (Iacob 2, 24), adică ale credinţei lucrătoare prin iubire (Galateni 5, 6), căci credinţa vie se arată în fapte (Iacob 2, 17 şi 26).

            Faptele bune trebuie să reflecte dispoziţia sufletului nostru. Ele urmează în mod necesar îndreptarea şi, unde ele nu există, nu există credinţă adevărată. Totuşi, ele apar ca impuse omului, căci, o dată cu ele, este născut din nou, este fiu al lui Dumnezeu şi faptele bune răsar ca un act liber şi spontan. Faptele bune au un rost ontologic asupra firii omului care crede, adică un rost de refacere a structurii ei strâmbate de păcat, dar în acelaşi timp, un rost de reunire a ei cu Dumnezeu. Căci firea în stare de păcat este totodată firea incapabilă să primească pe Dumnezeu, aşa cum omul bolnav nu poate primi lumina soarelui în sine. Teologia slujirii are o deosebită actualitate şi de aceea poate să aibă un cuvânt de spus în ceea ce priveşte interpretarea vieţii creştine ca act de smerenie, contribuind astfel la creşterea conştiinţei ca Biserică, atâta timp cât este pe cale, este o comunitate slujitoare pentru mântuirea şi îndumnezeirea membrilor săi. În cadrul epocii noastre, marcată de un salt calitativ spre o formă de viaţă socială superioară, în care se caută temeiurile întemeierii pe principii comunitare a unei noi comunităţi, acordându-se individului ca pion al acesteia întreaga importanţă pe baza unei viziuni plenitudinare despre personalitatea umană, problema libertăţii voinţei şi, în strânsă corelaţie cu ea, problema responsabilităţii etice dobândesc o importanţă vitală[17]. Astfel, un semn caracteristic şi dătător de nădejde al veacului nostru este desfăşurarea unui proces spiritual-etic de manifestare din ce în ce mai intens şi mai amplă a unei conştiinţe treze şi active a libertăţii voinţei şi a responsabilităţii etice. Împreună cu alte elemente ale spiritului vremii noastre, acest proces deschide o perspectivă înnoitoare şi plină de făgăduinţe spre un viitor tot mai luminos şi mai fericit al omenirii. Sub impulsul entuziasmului pe care-l stârneşte dinamismul şi mersul ascendent actual al ştiinţei şi tehnicii, al vieţii sociale sub toate aspectele ei, s-a format o nouă conştiinţă despre om. Astfel, cuvântul cel mai frecvent pronunţat este cuvântul “om”. De asemenea, stăruie întrebarea: “Ce este omul?”[18]. Din această conştiinţă despre om ţâşneşte puternic şi ferm afirmarea tot atât de frecventă a cuvântului libertate, împreunat cu cel de răspundere de sine şi comunitate. Căci evidenţa acestei prerogative umane, a libertăţii voinţei, a sfârşit prin a se impune practic în aşa măsură, încât astăzi toată lumea asociază noţiunea de om şi de drepturi ale omului cu noţiunea de libertate în solidaritate. Iată de ce este necesară o reconsiderare critică serioasă a problemei libertăţii voinţei şi a responsabilităţii etice a omului, nu în izolare, ci în societate, îmbinată cu o judicioasa restaurare a datelor fundamentale ale acestei probleme[19]. Căci numai sub călăuzirea luminilor unei concepţii juste despre ea ne putem folosi în mod rodnic de libertatea voinţei. Dintre multiplele laturi pe care le prezintă, două aspecte ale problemei libertăţii se impun: libertatea voinţei trebuie concepută şi realizată în mod concret, adică ea coboară din sfera teoriilor abstracte şi romantice în valul fierbinte al realităţilor date, ancorată în contextul istoric, politic, economic, social şi cultural al epocii respective; mai precis şi mai concret, în orânduirea socială[20]. Libertatea voinţei trebuie îmbinată organic şi armonios cu elementul ei indispensabil: iubirea, deci comuniunea cu alţii, cu societatea care atrage după sine maximum de responsabilitate etică. Numai aşa se poate ajunge la evoluţia treptată a desăvârşirii libertăţii voinţei potrivit şi cu chemarea credinciosului în perspectiva eshatologică: libertatea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 21), prin dobândirea concretă ce se numeşte orânduire socială.

        Problema libertăţii voinţei trebuie privită ca o problemă complexă. Nu trebuie neglijată nici una din laturile acesteia, ci trebuie rezolvată toată complexitatea în care se prezintă şi corespunzător etapelor de dezvoltare ale societăţii. În definirea libertăţii voinţei trebuie să avem în vedere cele două laturi fundamentale ale noţiunii de libertate:

• latura negativă a determinării libertăţii, adică preocuparea de a răspunde la întrebarea: liber de ce anume?
• latura pozitivă, adică preocuparea de a răspunde la întrebarea: liber la ce anume?

În învăţătura sa, creştinismul apare ca revelaţia persoanei şi a libertăţii. Toţi am primit libertatea care fusese îngrădită de păcat.  După învăţătura creştină, libertatea este aptitudinea autodeterminării, capacitatea de a alege, de a decide singur. Actul autentic în care se manifestă libertatea voinţei umane este actul alegerii prin deliberare[21]. Deci libertatea autentică există abia acolo unde omul a câştigat spaţiu pentru realizarea lui însuşi, prin desfăşurarea potenţelor sale creatoare, a creativităţii sale. Despre Adam dinainte de cădere, Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază: “Chiar în libertatea de alegere, el se asemănă Celui care are putere asupra tuturor lucrurilor; el nu era servit nici unei necesităţi din exterior, ci gândirea lui îl conducea să decidă el însuşi şi el alegea liber ceea ce îi plăcea”[22].

      Ca atare, libertatea ţine de însăşi fiinţa spirituală a omului. A fi om înseamnă a fi liber. A acţiona uman înseamnă a acţiona liber. De aceea, libertatea voinţei este un drept inalienabil la care acesta nu poate renunţa. Integritatea libertăţii o dă posesiunea deplină a binelui[23]. Libertatea voinţei este o realitate dinamică şi dialectică cu un conţinut şi exerciţiu concret mereu progresiv. De aceea, libertatea concepută ca “eliberare” de această lume prin fuga de ea, este o libertate iluzorie. Căci Dumnezeu ne cheamă să fim împreună luptători cu El la desăvârşirea noastră. Libertatea este şi un concept social. În consecinţă, individul izolat sau abstract nu poate ajunge la conştiinţa libertăţii, dar nu se poate vorbi despre unul şi acelaşi concept de libertate în orice vreme, ci despre deosebite libertăţi corespunzătoare orânduirilor sociale care s-au succedat de-a lungul istoriei (sclavagistă, feudală, burgheză, socială)[24]. În fiecare din acestea, atât conţinutul conceptului de libertate, cât şi posibilitatea exercitării ei efective variază potrivit condiţiilor materiale şi spirituale specifice orânduirii sociale respective. Credinciosul, pe lângă faptul că este fiinţa socială, este creat după chipul lui Dumnezeu, este expresia manifestării chipului lui Dumnezeu. Ea este lumina lui Dumnezeu revărsată peste noi. Ca atare, liberul arbitru este un bun al nostru aşa de propriu, încât constituie demnitatea personală. În sensul cel mai înalt şi mai potenţial al cuvântului, libertatea voinţei este capacitatea noastră de a participa la actul desăvârşirii creaţiei. Pe acest plan, libertatea voinţei apare ca un corelat al stăpânirii divine în Biserică, al Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin descătuşarea noastră de sub robia răului moral, se ajunge la eliberarea întregii naturi cosmice. Căci “libertas christiona” este concepută ca început al lui “libertas omnis creature”. În această privinţă este deosebit de semnificativă şi grăitoare sublinierea Sfântului Grigorie de Nyssa: „Capacitatea omului de a crea unelte, deci capacitatea lui tehnică, este un element integrant al chipului lui Dumnezeu”[25]. Credinciosul este creat pentru a fi stăpân al pământului. Ori, un aspect esenţial al stăpânirii asupra naturii înconjurătoare este capacitatea de a crea tehnica, pentru ca prin ea să se descătuşeze de povara muncii şablon şi să poată crea valori superioare[26]. Adevărata întrebuinţare demnă de om a libertăţii voinţei sale este punerea ei în slujba unui ideal superior. Datoria şi munca sunt imperative fundamentale care dau sens şi valoare libertăţii voinţei. În lumina celor de mai sus, se reliefează pregnant denaturarea şi degradarea sensului şi conţinutului libertăţii voinţei; de exemplu prin excesele, prin abaterile de tot felul, manifestări dezorganizate şi anarhice ale celor care uită că omului nu i s-a dat libertatea pentru a fugi de muncă şi de răspundere şi de a cădea în inerţia spiritului, în lene şi în plictis. Neîncadrarea libertăţii în comunitatea iubirii duce la denaturări şi degradării ale libertăţii. Ele se concretizează în reprimări sau negări ale folosirii libertăţii voinţei[27]. Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă: „trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii” (I Petru 2,)

• Contactați-ne oricând. Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
• Apărăm Credința și Patria. Susținem Monarhia, Familia, Cultura, Tradiția și Viața de la concepție la moartea naturală.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Presă cu frică de Dumnezeu