(R) DESEMNAREA ÎN PRESA SCRISĂ

        De-a lungul articolelor citite de mine atât în presa scrisă (ziare) cât şi în presa online am observat că desemnarea se face prin foarte multe feluri: prin vârstă, naţionalitate, religie, ocupaţie, categorie socială, prin denumirile oferite de relaţia (de obicei de rudenie) cu un alt participant la acţiune, dar si prin nume proprii sau prin desemnări regionale, la identificarea persoanei în raport cu o zonă geografică, cu un judeţ sau un oraş, etc. În ceea ce putem numi „titlul narativ”, desemnarea personajelor se face direct prin numele propriu când acesta e suficient de spectaculos (fie pentru că publicul îl cunoaşte deja, fie pentru că e pitoresc din punct de vedere lingvistic).

      În cazul în care personajul nu este o persoană publică, ziaristul recurge în mod stereotip la un substantiv comun, însoţit de articolul nehotărât sau, mai rar, de cel hotărât, sau la un alt tip de desemnare. Nevoia de a nu priva acţiunea de agentul ei se loveşte însă de dificultăţile alegerii unui nivel potrivit de desemnare; acesta ar trebui să evite deopotrivă lipsa de interes a unui termen generic „un om, o persoană”,  ca şi pericolele excesului de particularizare, cu implicaţiile persuasive nedorite. Nu e nimic nou în a afirma că la aceleaşi persoane sau la aceleaşi întâmplări vorbitorii se pot referi în mai multe feluri şi că selecţia unei desemnări sau a unei descrieri dintre mai multe posibile e o formă de manifestare a subiectivităţii în limbaj. O veche problemă teoretică a fost actualizată de cercetările asupra limbajului politic şi publicistic: în acest caz, alegerea unei „etichete “ sau a alteia pentru persoane şi evenimente este uneori acceptat㠖 ca un rezultat firesc al existenţei unor perspective diferite asupra aceleiaşi realităţi –, dar e mai adesea privită cu suspiciune, ca o formă de manipulare ( “ desemnarea tendenţioas㠓 )[1].  Dincolo de o zonă de „normalitate “ relativă (stabilită într-un cadru cultural dat şi dependentă de context), desemnările deviante presupun o motivaţie subterană, ascuns㠖 şi o intenţie persuasivă. Discursurile occidentale asupra eticii în presă nu uită să interzică desemnările prin etnie, culoare, religie care pot activa stereotipuri ale prejudecăţilor etnice, rasiale

     De foarte multe ori, nu cel care scrie, jurnalistul, îşi impune viziunea (în nenumărate situaţii, aceasta nici nu interesează), ci evenimentul, realitatea. Cititorul, nu aşteaptă divagaţii, fie ele şi lămuritoare în final, ci un discurs simplu, direct, concret, expresiv, redactat într-un ton neutru, cu elemente vizuale când este nevoie, cu altele auditive, când este cazul. Pe scurt, publicul ţintă al ziarelor, aşteaptă să fie făcut martor la un eveniment şi, mai ales, doreşte să înţeleagă, să ajungă singur la concluzii.[2]

      Cititorul ziarului, fie şi acela aparţinând elitelor intelectuale, nu aşteaptă să fie trimis la dicţionarele specializate, pentru a înţelege un termen. Un text dintr-un ziar nu este o frază din Proust. Un titlu nu este nici o şaradă, nici o interpelare. Argumentarea dintr-un text de presă, nu este citită în liniştea bibliotecii. Ea este receptată în tramvai, în metrou, în toiul unei conversaţii, în zgomotul străzii, etc. Dar, cu toate acestea, textul de ziar trebuie să-şi atingă scopul: cititorul trebuie captat, informat, „obligat” să gândească. Acest lucru este posibil din moment ce presa tipărită există încă. Mai mult, tot mai mulţi locuitori ai planetei nu se pot dispensa la cafeaua de dimineaţă de ultimele ştiri pe care le aud sau le citesc. Îşi încep ziua astfel, mai bine dispuşi, informaţi „la zi”, mai bine orientaţi în complicaţiile vieţii contemporane.

 Cristina Cioabă, 16 martie 2014