Smerenia – Pilda vameşului şi a fariseului (18, 9-14)

Perioada Triodului este vremea în care Sfânta Biserică aminteşte creştinilor, cu mai multă insistenţă şi cu mai multă tărie, îndatorirea lor de a se pocăi cu smerenie şi de a se ruga. Această perioadă începe cu Duminica vameşului şi a fariseului.

       Parabola, atât de concisă, pe cât este de încărcată de sens şi de învăţături, este descrierea adânc psihologică a două caractere diametral opuse, caractere la fel cu acelea pe care le putem întâlni în orice vremuri: caracterul unui om trufaş, pe de o parte, şi caracterul unui om smerit, pe de alta.[1]

Ce lucru sau ce persoane au dat prilejul acestei preţioase parabole? Fariseii cei trufaşi. De aceea, Sfântul Evanghelist Luca, mai înainte de a intra în expunerea parabolei, notează: „Le-a spus acelora care erau încredinţaţi întru sine că sunt drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi, această parabolă” (v. 9). Adică, de la unii oameni care aveau o părere înaltă despre dânşii, despre dreptatea şi virtutea lor, care îşi închipuiau că sunt model de virtute şi sfinţenie, Domnul a luat prilejul să spună această parabolă ucenicilor şi celor care erau în jurul Său.[2]

 Falsa părere de sine pe care o aveau despre virtutea lor le dădea atâta mândrie şi înălţare, încât şi atunci când se adresau către Dumnezeu prin rugăciune, socoteau că Dumnezeu este îndatorat să ie asculte orice pretenţie a lor. Ba mai mult, această falsă părere de sine îi înălţa la atâta trufie, încât îi dispreţuiau pe ceilalţi oameni şi îi socoteau cu totul nevrednici de a se asemăna cu dânşii. Aşadar Hristos, ca să arate acestor oameni cât de mult reprobează Dumnezeu pe astfel de oameni trufaşi, cât de mult se întoarce de la ei, ba îi şi pedepseşte, iar pe de altă parte, cât de mult îi primeşte şi încununează Dumnezeu pe cei smeriţi, a spus parabola care ne interesează acum.[3]

Această parabolă nu este rostită numai pentru fariseii şi vameşii de atunci, din vremea când Mântuitorul era pe pământ. Din nicio epocă a istoriei nu au lipsit astfel de caractere. Nu există om care să nu aibă nevoie să se cerceteze pe sine, dacă nu cumva s-a format în sufletul său un caracter oarecum fariseic. Înainte de a da această învăţătură atât de însemnată şi interesantă, Domnul a descris, pentru toate veacurile, două tipuri de oameni. Tipuri foarte cunoscute şi răspândite. El pune la un loc aceşti oameni în împrejurarea în care ei îndeplineau o datorie minimă şi foarte cunoscută. Iată cum începe Domnul expunerea parabolei: „Doi oameni s-au suit la templu să se roage: unul fariseu şi unul vameş” (v. 10). Aşadar, Domnul urmează să ne prezinte caracterul omului trufaş şi al celui smerit, în clipa în care ei îşi îndeplinesc datoria lor faţă de Dumnezeu, în clipa în care ei se roagă. Căci dispoziţia şi modul cu care se roagă omul, fie singur, în particular, fie împreună cu ceilalţi, în public, dezvăluie cel mai bine caracterul omului. Smerenia este nu numai măsura virtuţii şi a duhovniciei, ci şi cel mai bun barometru ce arată cu de-amănuntul cum este omul mic în întregime. Şi dacă rugăciunea, această lucrare care este cea mai nobilă din toată viaţa omului, este întinată cu trufia şi cu pârâtul; dacă ceasul acela preasfânt, în care făptura stă de vorbă cu Însuşi Făcătorul ei, arată nebunia pretenţiei şi fumurile mândriei, a munci întreaga viaţă a unui astfel de om este o viaţă plină de trufie şi păcat, iată pentru ce Domnul are ceasul de rugăciune ca pricină pentru zugrăvirea celor două caractere.[4]

Acei doi oameni, fariseul şi vameşul, s-au suit la aceeaşi vreme, pe colina pe care era zidit templul lui Solomon, ca să se roage. Nu era un ceas de rugăciune obştească, de slujbă. Se suiseră acolo amândoi pentru rugăciuni particulare. Căci iudeii credeau cu fanatism că rugăciunile lor ar fi mai bine primite în templul lui doar de Dumnezeu şi de acei oameni, cărora Dumnezeu le descoperea. De aceea, parabolele dezvăluiau aceste taine ale împărăţiei cerurilor numai acelora care erau vrednici să le primească şi să le afle, dar le ascundeau de ochii celor nevrednici. „Parabola arată deosebirea dintre cel vrednic şi cel nevrednic”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Căci cel vrednic caută să afle ce i se spune, dar cei nevrednici trec cu vederea înţelesul. Aşa s-a întâmplat şi atunci, pe vremea Mântuitorului. Căci evreii nu s-au trezit la învăţătura Domnului şi n-au fost atraşi să o cerceteze; astfel nici măcar o singură dată n-au luat seama la spusele Domnului, iar ucenicii erau asemenea cu evreii, care au rămas necunoscători, mai cu seamă fiindcă nu au cunoscut tâlcul parabolelor.[5]

Dar faptul că Domnul ascundea adevărurile împărăţiei lui Dumnezeu de ochii celor nevrednici, era o dovadă a milostivirii Sale. În felul acesta, Domnul slobozea pe ascultătorii nevrednici de marea vină, pe care ar fi avut-o ei, dacă ar fi aflat acele adevăruri şi le-ar fi lepădat cu dispreţ. Căci Domnul zice că acel rob care aflase voia stăpânului său, dar nu s-a îngrijit să o împlinească, va fi supus la o pedeapsă mare; pe când robul care nu ştia voinţa stăpânului său a făcut o scăpare din vedere vrednică de o pedeapsă mai mică (cf. Luca 12, 47-48). De altfel, învăţătura prin pilde slujeşte şi un alt scop: unora le oferea un folos imediat, dar în acelaşi timp îi aproviziona pe alţii cu o povestire învăţătoare, pe care puteau să şi-o amintească şi să se folosească de ea în viitor. Adică ascultătorii cei vrednici, dispuşi să primească adevărul, primeau îndată, nemijlocit, adevărul de învăţătură şi câştigau nişte idei bune, legate foarte strâns de obiecte şi întâmplări cunoscute, aşa că legătura cu aceste întâmplări le aducea în minte învăţătura, pe care o conţinea parabola, auzită de ei odată în trecut. Iar cei neprimitori, nu dobândeau nicio învăţătură când ascultau parabola, ci auzeau ceva care depus în memoria lor, putea să le fie de folos, dacă vreodată îşi schimbau dispoziţiile şi doreau să cunoască adevărul creştin.[6]

Însă scopul principal în vederea căruia Domnul a folosit parabola, nu îi viza numai pe ascultătorii Săi de atunci, ci pe toţi ucenicii Săi din toate vremurile. A urmărit să înveţe nişte înţelesuri duhovniceşti şi dumnezeieşti, nu cu teorii seci, ci cu asemănări limpezi, care există între lumea fizică şi cea spirituală. Căci doar pe amândouă aceste lumi le-a zidit şi le-a format aceeaşi înţelepciune dumnezeiască, Hristos, şi de aceea ele se aseamănă în multe privinţe.[7]

Aşadar, Domnul coboară la nivelul intelectual şi lingvistic al poporului, numai să-i poată preda adevărurile dumnezeieşti. El îmbracă înţelesurile şi învăţăturile cereşti cu întâmplări care se petrec pe pământ. „El tâlcuieşte cele ascunse de la zidirea lumii, prin pilde” (adică prin asemănări cu lucruri cunoscute şi comune, Matei 13, 35). Oare lumea întreagă nu poate fi considerată o parabolă, care ascunde pe Dumnezeu dinaintea celor ce nu sunt vrednici să-L vadă şi să-L primească, dar îl descoperă desăvârşit de limpede celor evlavioşi şi vrednici? Unul dintre filozofii mai noi spune că natura şi istoria sunt atât de strâns legate între ele, pe cât de strâns este legată parabola de tâlcuirea ei. Hristos a unit natura cu istoria lumii într-o singură parabolă, iar tâlcuirea acestei parabole este împărăţia cerurilor. Şi astfel zidirea cea smerită, pe care o avem în faţa ochilor sub picioarele noastre, slujeşte unui scop prea înalt, lămureşte şi tâlcuieşte cele duhovniceşti. Altfel spus, lumea întreagă devine, prin parabolele Domnului, o Evanghelie în icoană, pentru cei ce sunt vrednici s-o citească. Lucruri care erau obişnuite şi cunoscute, nu numai evreilor de atunci din Palestina, ci şi lumii de astăzi, lucruri de uz zilnic, primesc prin mijlocirea parabolelor o înfăţişare duhovnicească; aşa că aflăm mereu un prilej să privim şi să înţelegem cele sublime şi duhovniceşti, din lucrurile şi întâmplările pe care le vedem zilnic în faţa ochilor noştri.[8]

Adică lucrurile care înlesnesc viaţa noastră pământească, cu care se ocupă mintea şi trupul nostru în toată ziua, despre care noi socotim îndeobşte că ne sunt piedică pentru viaţa spirituală, devin, prin pildele Domnului, mijloc şi prilej să ne înălţăm mintea spre cele cereşti şi să vedem legile împărăţiei duhovniceşti a Ziditorului. Căci lucrarea materială exprimă legile împărăţiei duhovniceşti a lui Dumnezeu.[9]

Plugarul şi vierul şi stăpânul casei, negustorul, păstorul, funcţionarul şi muncitorul, pescarul şi administratorul averii altuia, femeia care se ocupă cu treburile casnice, bogatul şi săracul, feciorelnicul şi cei căsătoriţi, toți au în parabole chipuri frumoase ale lui Solomon şi că mai cu seamă acolo, în templu, cel evlavios trebuie să adreseze lui Dumnezeu celui sfânt, rugăciunile şi mulţumirile sale.[10]

Fariseii erau acea ceată de iudei, care se arătau mai devotaţi Legii şi predaniilor poporului. Izbutiseră să insufle mulţimii ideea că ei erau cea mai înaltă dintre toate cetele, corectă şi păstrătoare de datini şi de aceea poporul îi cinstea foarte mult. Dar întrucât majoritatea dintre farisei erau nişte ipocriţi, pe dinăuntru nedrepţi şi nemilostivi, păzind numai semnele exterioare ale evlaviei, cercetând adesea templul, având pururea pe buzele lor cuvintele Sfintei Scripturi, când stăteau de vorbă cu alţii; arătându-se în orice împrejurare cu fapte religioase şi „făcând toți faptele lor ca să fie văzuţi de oameni”, cum zice despre ei Domnul (Mt. 23, 5), ei erau chipul omului prefăcut. Aşa era şi fariseul din parabola de faţă, care s-a suit ca să se roage la templu, deoarece templul era un loc public şi el voia să se arate oamenilor că se roagă. Ba mai mult, obişnuiau fariseii să se roage pe drumuri şi în pieţe, ca să-i vadă poporul şi să-i laude pentru evlavia lor şi să-i cinstească. Fariseul din parabolă ştia bine că în templu îl vor vedea mulţi ochi şi vor fi înmărmuriţi de evlavia pe care o va arăta. El era tipul reprezentativ al celor ipocriţi, care sunt gata să se înfăţişeze cu o evlavie prefăcută cu mult meşteşug, când văd că în felul acesta vor ieşi ei în evidenţă sau vor dobândi vreun alt avantaj, fie el material sau sufletesc[11].

Dar acum ar trebui să amintim şi purtarea unor creştini care urmăresc să-şi atragă laudele oamenilor, dar într-un fel cu totul opus fariseului. Fariseii, într-adevăr, se rugau cu prefăcătorie, arătând şi manifestând semnele exterioare ale chipului evlaviei şi ale religiozităţii, fiindcă pe atunci evlavia şi religiozitatea erau cinstite şi admirate de popor, ceea ce astăzi nu se mai întâmplă. Deoarece evlavia nu aduce după sine nicio laudă – căci un duh de necredinţă stăpâneşte în toată lumea şi mulţi ironizează şi batjocoresc pe creştinii cei evlavioşi – de aceea mulţi fug şi evită cu grijă să arate că sunt credincioşi, evită să împlinească datoriile religiei, împlinire care le-ar aduce scăderea trecerii lor în faţa lumii. Şi aceasta ei o fac ca să obţină stima în faţa lumii! Câţi evită să facă semnul sfintei cruci înainte de masă, ca să nu pară evlavioşi! Câţi evită să meargă duminica la biserică, ca să nu pară nişte oameni înapoiaţi, ci să arate ca nişte oameni moderni. Aşadar, ei ajung pe alte căi la acelaşi rezultat, la care a ajuns şi fariseul. Rezultatul şi scopul lor este să vâneze cinstea lumii. Însă Hristos afirmă cu hotărâre că El nu va socoti în numărul credincioşilor pe acela care se leapădă de El în acest fel, ca să fie lăudat de oameni. „Cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu din ceruri” (Mt. 10, 33). Deci, cu asemenea dispoziţii sufleteşti şi cu acest scop s-a dus la templu fariseul din parabolă să se roage. Se vedem acum şi rugăciunea lui, ca să ne încredinţăm şi mai mult ce dispoziţii sufleteşti avea[12].

Să vedem raportul pe care i-l dă lui Dumnezeu despre propria lui sfinţenie. Căci rugăciunea pe care o face fariseul nu este rugăciune şi nu o putem numi rugăciune. Observaţi mai întâi poziţia lui. Cu toate că se găseşte în biserica lui Dumnezeu, fariseul nu este pătruns nici de sfinţenia locului, nici de prezenţa lui Dumnezeu, căruia I se adresează. „Fariseul stând, aşa se ruga întru sine”, zice Domnul. Adică, stătea nepăsător şi neplecat, neputând să-şi încline măcar capul în faţa măreţiei şi atotputerniciei lui Dumnezeu. Stătea într-o poziţie care dovedea că e plin de pretenţii, fără niciun pic de simţire a evlaviei, şi se ruga. Iată unul din semnele lui trufaşe şi egoiste. Nu recunoaşte că ar fi cineva mai presus de el şi faţă de care ar trebui să aibă smerenie. Peste tot are capul sus, vrea să fie el singur văzut, singur cinstit, vrea să-şi impună peste tot părerea lui, chiar şi în faţa lui Dumnezeu[13].

Fariseul din parabolă se ruga întru sine. Despărţit de ceilalți oameni, care se rugau în templu în acelaşi timp cu el, el stă într-un loc de vază, la un loc de cinste, căci nici în templu nu vrea să stea împreună cu oamenii din popor şi să fie socotit la fel cu ei. Nu vrea să se apropie de ei şi să-şi unească rugăciunile cu ale lor[14].

Dar fariseul din parabolă are şi astăzi o mulţime de oameni asemenea cu el; şi astăzi sunt mulţi care, chiar şi când se hotărăsc să intre în biserică, nu uită de înalta lor poziţie socială. Până şi în sfânta biserică se roagă într-un loc mai distins. Nu vor să se amestecee cu tot poporul, împreună cu toţi credincioşii. Însă Dumnezeu, care vede „ascunzişurile inimii omului” (I Petru 3, 4) socoteşte mult mai de preţ sufletul unui sărac, evlavios şi smerit, decât pe cei mai mari demnitari şi bogătaşi, trufaşi şi lipsiţi de evlavie. Ar trebui cu toţii să credem că nu suntem mai presus decât ceilalţi, când mergem la biserica lui Dumnezeu, să ne nivelăm şi să ne unim cu oamenii din popor, fraţii noştri întru Domnul. Se poate ca în mijlocul acestui sărman şi dispreţuit popor să se afle suflete cu adevărat creştine şi sfinte, de la care cei mari şi trufaşi au nevoie să ceară rugăciune. „Mult poate rugăciunea dreptului”, zice Dumnezeu prin Apostolul Iacov (Ic. 5, 16)[15].

Aşadar, fariseul se ruga întru sine. Nu se ruga lui Dumnezeu, ci mai mult vorbea în sine. El are un idol, pe eul său, în faţa sa, şi îl tămâiază. De aceea rugăciunea lui nu ajunge la Dumnezeu. Să vedem acum şi cuvintele rugăciunii lui. Primele cuvinte ale rugăciunii fariseului sunt acestea: „Dumnezeule, îţi mulţumesc…”. Dacă am fi rămas la acestea, sau dacă ar fi spus că îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că i-a făcut bine în mii de feluri, că l-a ţinut în viaţă, că i-a dat mijloace de existenţă, că l-a luminat ca să creadă în adevăratul Dumnezeu … rugăciunea fariseului ar fi fost fără greş. Căci este o datorie de nelipsit să înălţăm, prin rugăciune din adâncul inimii, cuvinte de recunoştinţă şi de mulţumire către Dumnezeu, Tatăl, Binefăcătorul şi Chivernisitorul vieţii noastre. Ce avem noi bun, pe care să nu ni-l fi dat Dumnezeu? Viaţa, sănătatea, aerul, lumina, stihiile acestea trebuitoare vieţii noastre, tot darul, toată virtutea, toate capacităţile, „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor” (Iac. 1, 17). Aşadar, deoarece fariseul a început să se roage, era o obligaţie a lui să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru toate acestea[16].

Rugăciunea fariseului nu este o mulţumire adresată lui Dumnezeu, ci o autofelicitare, pe care și-o adresează lui însuşi. Nu este o mulţumire; căci mulţumirea porneşte întotdeauna dintr-un sentiment de smerenie. Mulţumirea fariseului nu este decât prilejul de a se compara pe sine cu ceilalţi oameni, prilejul de a se lăuda pe sine, văzându-şi superioritatea. Fariseul nu îi mulţumeşte lui Dumnezeu, ci îşi exprimă convingerea căci este drept .[17]

„Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitor, nedrept, curvar, sau ca şi acest vameş” (v. 11). Iată prima parte a rugăciunii fariseului. Observăm în aceste cuvinte mai întâi convingerea despre dreptatea şi virtutea sa. El se laudă că nu este răpitor, că nu este aspru şi neînduplecat cu datornicii sau cu arendaşii bunurilor sale, nici nu comite niciun lucru josnic şi nedrept, nu răpeşte bunul altuia, nu râvneşte soţia altuia. Se laudă că nu este nedrept în strângerea arendelor sale, în negoţul şi în slujba sa. Se laudă, că nu a pătat cinstea casei altuia, că nu a necinstit pe soţia altuia, că nu a căzut în fapte de ruşine şi imoralitate, că nu şi-a trădat familia[18].

Dar, deoarece dreptatea nu se mărgineşte numai la virtuţile negative, fariseul are şi un alt capitol de virtuţi, pentru care crede de cuviinţă să se laude înaintea lui Dumnezeu. Este capitolul păzirii cu străşnicie a poruncilor Legii. De aceea adaugă: „Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte le am” (v. 12). Fariseii, ca nişte împlinitori severi ai legii, obişnuiau să postească de două ori pe săptămână, marţi şi vineri; dar posteau mai cu seamă ca să fie văzuţi. Şi de aceea Domnul în predica de pe munte le spune ucenicilor Săi: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca și fățarnicii. Ei îşi smolesc feţele, ca să arate oamenilor cât postesc” (Mt. 6, 16). Aşadar, fariseul se laudă pentru postul său. Se mai laudă și fiindcă ducea la templu a zecea parte din averea sa. Şi nu numai pentru un singur fel de avuţie, după cum hotărâse Legea lui Moise, ci pentru tot felul de roade, adică şi din cele mai neînsemnate, „din cimbru şi din mărar”. Şi astfel fariseul pare a fi în rânduială cu Legea lui Moise, atât în ce priveşte moralitatea, cât şi în îndeplinirea tipicului[19].

Să admitem, pentru o clipă, că tot ce a zis fariseul este adevărat şi că are un capital mare de dreptate şi virtute. Dar „toată dreptatea noastră este ca un veşmânt întinat”, zice proorocul Isaia (Is. 64, 6), adică toată dreptatea omului este ca o haină stricată înaintea lui Dumnezeu. Căci dreptatea fariseului de acest fel, o avem în următoarele realităţi de netăgăduit. Mai întâi, el atribuie dobândirea virtuţilor sale exclusiv propriului său eu, lucru care este cu totul fals. Căci omul singur nu poate înfăptui nimic dacă Dumnezeu nu-i dă putere şi mijloace de acţiune. De vreme ce îl vedem pe Pavel, vasul ales al lui Dumnezeu, încăperea înţelepciunii cereşti, cel mai activ şi zelos păzitor al Legii lui Dumnezeu, fariseu şi el zicând: „Mulţumită lui Dumnezeu sunt ce sunt” (I Cor. 15, 10), atunci ce să mai zică oricare alt om obişnuit şi oricare sărman fariseu, precum cel din parabolă? În al doilea rând, fariseul din parabolă persistă cu stăruinţă, cu mare mulţumire de sine, în raportul despre virtuţile sale către Dumnezeu, ca şi cum tot motivul, pentru care a venit la templu, ar fi fost să raporteze lui Dumnezeu, cel ce pretutindeni este de faţă şi toate le cunoaşte, cât de drept şi de virtuos este el, fariseul[20].

Parcă ar vrea să invite pe Dumnezeu să vină şi să admire virtutea lui cea fariseică. El afirmă cu multă amănunţime că a făcut toate acele fapte, despre care şi proorocul Isaia vorbeşte că le făceau fariseii din vremea sa: „Ei doresc să se apropie de Dumnezeu: de ce să postim, dacă Tu nu vezi? De ce să ne smerim sufletele noastre, dacă Tu nu iei aminte?” (Is. 38, 3). Adică fariseul îşi prezintă propriul eu înaintea lui Dumnezeu. El afirmă că a păzit Legea dumnezeiască cu cea mai mare străşnicie, că a făcut faptele cele mai înalte cu putinţă şi că, prin urmare, Dumnezeu îi este dator. Fariseul îşi vede sufletul atât de plin de virtuţi şi bunătăţi, încât simte nevoia să mai ceară ceva de la Dumnezeu, nu simte că ar avea o lipsă, pentru care să roage pe Dumnezeu! Dar mai este un motiv important, pentru care virtutea fariseului nu este în realitate decât o autoadmirare neîntemeiată şi zadarnică. El îi spune lui Dumnezeu că nu este nedrept şi curvar. Dar ar fi putut oare să dovedească el, cu probe, că nu a poftit nici o dată vreun lucru străin? Legea lui Moise oprea poftirea lucrurilor străine în chip hotărât[21], zicând: „Să nu pofteşti femeia aproapelui tău, nici casa, nici ogorul, nici boul, nici animalele de jug, nici orice avere a sa, nici nimic ce este al aproapelui tău” (Deut. 5, 21).

Fariseul zicea că posteşte de două ori pe săptămână şi dă zeciuială la templu din câştigul său. E foarte frumos şi bun lucru să posteşti şi să dai o ofrandă la biserică. Dar trebuie să ai şi dragoste către aproapele, pe care să ţi-o manifeşti prin milostenie şi acte de filantropie, şi apoi, postul şi orice faptă bună trebuie să fie împreunate cu smerenia adevărată. Dumnezeu a zis către israeliţi, prin gura proorocului Isaia: „În zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi, să vă sfădiţi şi să vă bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi după cum se cuvine zilei acelea, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare aceasta se cheamă post, zi plăcută Domnului? Nu ştiţi voi postul care-Mi place Mie? Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor, împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cei de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta va veni degrabă. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta va merge slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi. La strigarea ta, El va zice: Iată-Mă” (Is. 58, 3-9). Însă fariseul din parabolă nu gustase nici măcar o dată din dreptatea şi din postul pe care le cere Dumnezeu prin Isaia. Aşa fac toţi cei trufaşi care au o înaltă părere de sine. Să nu aştepţi de la el milostivire ori compătimire, când ai căzut în păcat sau când ai vreun necaz mare. Trufaşii osândesc cu asprime pe alţii, fără a-şi da osteneala să le cunoască adâncul inimii. Trufaşul nu vrea să ia în considerare că un om s-a pocăit şi a fost primit de Dumnezeu, osândeşte fără nicio milă, pentru cele mai mici greşeli[22].

Puţinele și săracele trăsături ale virtuţii lui îi apar înainte ca nişte nestemate și mărgăritare de mult preţ. Şi, admirându-se pe sine însuşi, se pierde în propria lui virtute, ca şi Narcis din mitologie, din pricina închipuitei sale frumuseţi. Cu cât este mai mic şi mai strâmt cercul, încât omul trăieşte închis, cu atât şi lumina ochilor săi se mărgineşte, strâmtorându-se, încât, după o vreme, ajunge să nu mai vadă nimic. În acelaşi fel şi trufaşul, cu cât îşi întoarce admiraţia numai asupra lui însuşi, asupra frumuseţii sale imateriale şi morale, asupra avantajelor sale sufleteşti şi trupeşti, asupra virtuţii şi a vredniciei sale, cu atât mintea i se întunecă de beznă, în judecarea celorlalţi; toţi ceilalţi apar urâţi şi neîmpodobiţi atât la trup, cât şi la suflet. Cutare trufaş nu vede virtute, cinste, sinceritate, dreptate, sfinţenie nicăieri la nimeni pe acest pământ. Toţi sunt răi, zice el, în afară de el singur. Şi când mai vede pe alţii pocăindu-se şi când aude că Dumnezeu îi urgiseşte inima smerită şi zdrobită, îi înjoseşte şi îi umileşte trufia. Ca şi fiul mai mare din parabolă, trufaşul se mânie şi vrea şi Dumnezeu să-l dispreţuiască pe păcătosul pocăit, aşa precum e dispreţuit şi fariseul, în marea lui trufie şi autoadmirare[23].

Aceasta este rugăciunea fariseului, din care se desprinde atât de limpede, caracterul lui. Ce a făcut el în templu, n-a fost rugăciune, ci bârfeală, osândire, laudă de sine şi hulă împotriva lui Dumnezeu. Însă omul mândru, în toate manifestrile sale, se poartă exact ca fariseul. Este uşuratic, vânător de slavă deşartă, lipsit de orice adevărată virtute, bârfitor şi pârâtor, osânditor foarte uşor cu alţii (Rom. 15, 4). Acestea s-au scris ca să ne învăţăm noi minte, zice dumnezeiescul Pavel. Pilda fariseului a fost scrisă în Sfânta Evanghelie ca să dea fiecăruia dintre noi prilejul de a se cerceta pe sine însuşi, dacă nu cumva este şi în purtarea lui ceva asemănător cu purtarea fariseului. Aşadar, să ne cercetăm, pentru a vedea dacă nu cumva s-a format şi în sufletul nostru un caracter egoist şi trufaş! Nu cumva ne sprijinim vrednicia și virtutea noastră pe faptul că n-am furat, n-am ucis, n-am făcut nicio abatere gravă, pe când în sufletul nostru este o mulţime de păcate, poate mai rele, prin faptul că nu le recunoaştem? Oare nu vi se pare că: „Toţi am păcătuit şi am fost lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3, 23), după cum zice marele Pavel? Adică suntem cu toţii păcătoşi, numai gradul de păcătoşenie diferă[24].

Iar dacă unii au fost feriţi de nişte abateri mai mari în care alţii au căzut, acest lucru nu se datorează nicidecum capacităţii omului, ci harului lui Dumnezeu. Harul, pe care toţi l-am primit la botez, nu a îngăduit să odrăslească şi să crească seminţele rele, ca să dea roade rele, precum a dat roade rele în sufletul altor oameni. Aşadar, să ne cercetăm pe noi înşine şi să nu cumva să credem că am îndeplinit toate îndatoririle către Dumnezeu şi că am ajuns la scopul nostru. Datoriile noastre către Dumnezeu nu se împlinesc numai cu mersul la biserică şi cu unele acte exterioare de iubire, dacă nu ne îngrijim de naşterea sufletului şi de mântuirea lui. Sunt mulţi oameni care cred că scapă foarte uşor de îndatoririle religiei. Câte suflete sărmane, din pricina neştiinţei lor, se simt bine cu fărâma lor de virtute şi nu se silesc să-şi cureţe sufletele şi să se smerească înaintea lui Dumnezeu ca să-şi afle mântuirea. În puţine cuvinte, Domnul zugrăveşte caracterul celui smerit, în persoana vameşului, care se ruga, prin rugăciunea lui smerită, arăta o stare a sufletului său foarte importantă: adică pocăinţa, prin care şi-a dobândit îndreptarea şi mântuirea. Pocăinţa vameşului pentru păcatele sale, rugăciunea vameșului, dorinţa şi dorul lui de a afla mila lui Dumnezeu, se arată diametral opusă încrederii fariseului în dreptatea sa, încredere care arată ideea că nici nu are nevoie de mila lui Dumnezeu[25].

Cum a stat vameşul în templu: „Şi vameşul stând departe, nu voia nici ochii să-i ridice către cer; ci îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului” (v. 13). Vameşii din vremea aceea erau nişte funcţionari ai statului roman, însărcinaţi cu strângerea dărilor. Luând cu arendă dările, vameşii, în mod abuziv, strângeau de la contribuabili mult mai mulţi bani decât era drept, ca să se îmbogăţească. Iudeii, naţionalişti fanatici, care sufereau cu greu jugul roman, considerau aceste dări o silă insuportabilă şi, din pricina aceasta, îi urau pe vameşii care strângeau aceste dări. Ba mai mult, se şi izolau de ei, pentru că adesea vameşii se arătau asupritori, răpitori, nedrepţi, astfel încât numele de vameş ajunsese să fie echivalent cu un păcătos mare. Aşadar, vameşul din parabolă era un astfel de păcătos. Era însă un păcătos pe care Domnul l-a prins în momentul când se pocăia şi se ruga. Duhul lui Dumnezeu îi cercetase inima, o umilise şi o zdrobise[26].

Acum el era cel „sărac cu duhul”, cel care îşi plânge păcatele sale. Iar pe unii ca aceştia Domnul Hristos îi fericeşte (cf. Mt. 5, 3-4). Căci iată, buzele sale şi faptele sale exprimă tocmai pocăinţa, zdrobirea inimii şi smerenia lui, îmbinându-se minunat cu cuvintele rugăciunii lui. Fiindcă Domnul zice despre vameş că „stătea departe”, adică stătea la o mare distanţă de altar. Poate se temea că, dacă s-ar fi apropiat el, un mare păcătos, l-ar fi jignit şi întinat pe fariseul cel drept, ale cărui priviri dispreţuitoare poate că le şi observase. Dar stătea departe, mai cu seamă fiindcă simţea adânc şi dureros, că este nevrednic să se apropie de locul acela, în care se găsea Dumnezeu. El simţea că trăise departe de Dumnezeu, trăise o viaţă de păcat şi lenevie. Aşadar, cum să se apropie el, nedreptul, de Dumnezeu cel drept? Ca să stea aici, necuratul, lângă Dumnezeu cel preacurat şi preasfânt? Cum să stea el, cel atât de păcătos, lângă Dumnezeu cel fără de păcat? Vameşul este convins că i se potriveşte mai mult să stea acolo, departe de sfântul altar. Precum cei leproşi trebuie să rămână despărţiţi de cei păcătoşi, tot aşa şi vameşul recunoaşte că este cu dreptate să rămână la distanţă mare de Dumnezeu cel sfânt, având conştiinţa stării sale păcătoase. Iar dacă Dumnezeu, din marea lui milostivire, Se va apropia de vameş, acest lucru se va datora numai milei Sale celei mari şi bunătăţii Sale celei nemărginite[27].

Mai întâi, prin această rugăciune, vameşul mărturiseşte că este păcătos. Şi nu numai păcătos, ci vameşul este „păcătosul”, adică prin excelenţă păcătos, păcătosul cel vestit, cel dintâi dintre păcătoşi, după cum s-a numit pe sine Pavel. Fariseul nu se socotea pe sine păcătos, deşi citise în Lege că: „Niciun om nu este curat şi neîntinat, chiar dacă ar fi trăit numai o singură zi”. Însă vameşul nu-şi găsea altă caracterizare pentru sine, decât cea de păcătos. El se prezintă ca un călcător de Lege în faţa judecătorului său. Este ca şi cum ar zice: eu nu am ce să-ţi prezint nimic, în afară de păcat. N-am lucrat nicio virtute, care să fie curată şi slobodă de întinăciunea păcatului. Fiecare ceas al vieţii mele arată şi un păcat înaintea ochilor Tăi. Când eram în pat, plănuiam păcatul; când m-am sculat, mintea mea a alergat numai decât spre păcat. În toată vremea zilelor mele, m-am îndeletnicit cu păcatul. Păcatul mi-a făurit legături şi lanţuri şi mi-a ţintuit sufletul şi existenţa întreagă, încât gândul, dorinţele, preferinţele sufletului meu, scopurile mele lăuntrice, privirile, mâinile, sistemul meu nervos, întreaga mea persoană trupească şi sufletească slujeşte păcatului! Păcătos din naştere, păcătos prin propria mea alegere, păcătos prin lucrurile vieţii mele, „om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Rom. 7, 24). Însă prin cuvântul „păcătos”, cu care se recomandă vameşul pe sine, fiecare trebuie să-şi oglindească firea sa lăuntrică. Să-şi aducă fiecare aminte, din anii copilăriei sale, faptele, vorbele, dorinţele, purtările lui. Să continuie cu cercetarea celorlalţi ani ai vieţii lui, până astăzi. El se va convinge că numirea de păcătos i se potriveşte cel mai bine. Căci nu numai faptele lui cele rele, ci şi cea mai bună faptă a vieţii sale nu este cu totul curată, ca să poată privi la ea cu plăcere deplină Dumnezeul cel preacurat şi preasfânt. Rătăceşte, grozav acela care îşi închipuie că nu este păcătos, „dacă zicem că nu avem păcat, minţim şi adevărul nu este în noi” ( I In. 1, 8). Acela care s-a căit cu sinceritate şi a câştigat umila smerenie, nu găseşte cuvinte îndestulătoare ca să vorbească despre păcătoşenia sa. Acela care cunoaşte înţelesul legii evanghelice și pe Făcătorul legii, va zice, la orice cuvânt al Legii dumnezeieşti: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” (Lc. 18, 13)[28].

Auzim adesea pe mulţi, care nu au făcut nelegiuiri mari, zicând că nu sunt păcătoşi. Însă omul cu adevărat luminat nu zice aşa. Fiindcă Domnul a arătat limpede că „dacă cineva dezleagă o poruncă foarte mică… se va chema mic în împărăţia cerurilor”, adică va fi exclus din „împărăţia cerurilor” (Mt. 5, 19). Numai o singură persoană nu poate fi numită păcătoasă. O persoană care s-ar fi născut fără păcat şi ar fi rămas în tot cursul vieţii sale fără păcat. Dar o astfel de persoană este numai Hristos. Noi toţi ceilalţi, „toţi am greşit şi ne-am lipsit de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3, 23). Prin urmare, toţi avem nevoie să ne smerim şi să cerem mila lui Dumnezeu. Căci esenţa smereniei este să simtă omul în adâncime şi în deplinătate starea sa păcătoasă şi să scape la Dumnezeu. Însă, recunoscându-se păcătos şi mărturisindu-şi firea lăuntrică cea păcătoasă, vameşul recurge la Dumnezeu prin rugăciune. Simţământul stării lui păcătoase şi simţământul primejdiei îngrozitoare, la care se expune din pricina păcatului, îi dau ghes vameşului să alerge la Dumnezeu, îi dau ghes să-şi pună întreaga fiinţă lăuntrică la bunul plac al lui Dumnezeu[29].

Din nenorocire, mulţi trăiesc fără rugăciune. Sunt mulţi cei care nu simt nevoia să scape la Dumnezeu, nici să meargă la biserică, unde Dumnezeu primeşte rugăciunile noastre mai uşor, prin mijlocirea jertfei euharistice, care se aduce în Sfânta Liturghie. Sunt mulţi care consideră chestiunea rugăciunii ca ceva cu totul indiferent, pentru că ei nu simt starea lor păcătoasă, nici nu înţeleg în ce prăpastie şi în ce primejdie îngrozitoare îi duce păcatul. Ştim bine cu câtă smerenie şi zdrobire de inimă un om lipsit şi flămând cere sprijin şi milostenie, mai ales dacă este un tată de familie nenorocit, care vede pe copiii săi aproape morţi de foame. Dar de ce cere cu atâta tărie şi zdrobire? Tocmai fiindcă simte şi vede că este în primejdie să moară de foame cu toţi ai săi. La fel şi un păcătos, care a simţit adânc primejdia îngrozitoare a păcatului, se grăbeşte spre rugăciune şi cere mântuire. Tocmai de aceea sunt strâns legate şi de nedespărţit următoarele virtuţi: simţământul păcătoşeniei, smerenia şi rugăciunea. Dimpotrivă, nu există rugăciune acolo unde este trufie, nesimţire, indiferenţă în faţa păcatului[30].

Din bunătatea cea fără de margini, milostivire şi înţelepciune, Dumnezeu a stabilit un mijloc minunat de mântuire, prin care îi atrage la sine pe cei păcătoşi. Adică a trimis în lume pe însuşi Fiul Său cel unul născut şi preaiubit şi L-a jertfit, pentru ca noi cei păcătoşi şi lepădaţi să aflăm calea de mântuire. Aşadar, prin jertfa lui Hristos – fi numai prin ea – ca mijloc preaînţelept şi minunat, se mântuieşte păcătosul, dacă se pocăieşte şi scapă la Dumnezeu. „întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun nume, dat între oameni, în care trebuie să ne măntuim” (F. Ap. 4, 12), zice Duhul Sfânt prin Apostolul Petru. Şi de aceea când cerem milă şi iertare pentru păcatele noastre, trebuie să le cerem prin mijlocirea jertfei lui Hristos[31].

Aşa s-a rugat vameşul cel smerit. Rugăciunea lui a fost foarte scurtă, dar izvorâtă din inimă, plină de înţeles şi eficace. Şi acesta este caracterul celui smerit, care se dezvăluie cel mai bine în ceasul rugăciunii. După ce Domnul zugrăvise atât de real caracterul trufaşului şi al celui smerit, exprimă limpede şi judecata Sa asupra celor două caractere. Judecata aceasta nu este o judecată omenească, căci noi, oamenii, putem să ne amăgim şi să greşim. Judecata aceasta este o judecată a lui Dumnezeu, Cel care nu poate greşi, Cel prea adevărat. Iată acum judecata şi hotărârea Domnului: „Zic vouă că s-a coborât acesta mai îndreptat la casa sa decât acela”. Adică vameşul cel smerit s-a întors de la templu la casa sa, mai îndreptat şi uşurat de păcatele sale, decât fariseul. Cu toate păcatele sale, vameşul n-a fost osândit de Domnul, ci a trecut din moarte la viaţă. Mila lui Dumnezeu, pe care el o ceruse cu atâta zdrobire de inimă, l-a cercetat şi l-a declarat nevinovat. Fariseul îşi închipuia că el nu poate fi nici măcar asemănat cu dispreţuitul de vameş. Dar Hristos, dimpotrivă, afirmă cu autoritatea Lui dumnezeiască şi sfântă că vameşul s-a întors acasă îndreptat, nicidecum fariseul. Fariseul este înlăturat şi osândit tocmai fiindcă, în trufia lui, se încredea în virtutea lui, dispreţuind şi bârfind pe ceilalţi oameni. Mulţumirile lui, pe care le trimitea către Dumnezeu, nu au fost primite, căci erau păcătoase şi necurate, fiind întinate de trufie. Aşadar, fariseul rămâne până la urmă păcătos şi osândit, pe când vameşul, căruia fariseul nu i-ar fi dat loc nici printre câinii lui, a fost pus de Dumnezeu în rândul fiilor milei Sale[32].

Cât de departe sunt judecăţile lui Dumnezeu de judecăţile noastre ale oamenilor! Cât suntem noi de nesocotiţi, când ne îngrijim ca să atragem laudele oamenilor şi să ne judece ei cu bunăvoinţă sprijinindu-ne vrednicia pe judecăţile lumii, pe câtă vreme Dumnezeu o judecă diametral opus! Te judecă, te osândeşte, te dispreţuieşte lumea, pe câtă vreme Dumnezeu te primeşte, te înalţă.

• Contactați-ne oricând. Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!
• Apărăm Credința și Patria. Susținem Monarhia, Familia, Cultura, Tradiția și Viața de la concepție la moartea naturală.

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Presă cu frică de Dumnezeu