Dreptatea. 1. Pilda iconomului incorect (16, 1-3) 2. Pilda judecătorului nedrept (18, 1-8)

Domnul ştia mai bine decât toţi că întrebuinţarea bogăţiei şi în general a bunurilor materiale ale lumii acesteia are o strânsă legătură cu viitorul veşnic, deoarece poate să ducă pe om la pierzanie sau să-l mântuiască. Şi de aceea, cu orice prilej, Domnul a accentuat primejdia bogăţiei. Prin această parabolă a iconomului nedrept, Domnul vrea să ne trezească din somnul şi din letargia pe care o produce în suflet înţelegerea pe dos a scopului averii materiale. Domnul caută să ne arate că bunurile lumii acesteia nu sunt date de Dumnezeu ca să fie întrebuinţate ca unelte ale distrugerii noastre, ci ca mijloace de fericire, nu ne sunt date ca să le întrebuinţăm împotriva lui Dumnezeu, ci spre slava Sa[1].

            În parabola de faţă, toţi oamenii, fără excepţie, sunt prezentaţi ca nişte iconomi şi mântuitori ai oricăror bunuri, pe care le au sau pe care le consideră ei ca avere şi proprietate a lor. Sunt iconomi, nicidecum proprietari, căci stăpânirea şi proprietatea tuturor lucrurilor aparţine lui Dumnezeu. Noi avem numai dreptul de întrebuinţare, dar şi pe acesta numai cu o ţintă anumită, pe care ne-a hotărât-o Dumnezeu, ca proprietar absolut. Şi după cum, pe bună dreptate, lumea poate fi asemănată unei case deosebit de mari, al cărei acoperiş este cerul, lămpile sunt soarele, luna şi stelele, iar masa este pământul cel întins, cu roadele şi bunătăţile lui. Domn şi proprietar al acestei case este Dumnezeu, iar omul este un iconom, căruia i s-a dat pe mână administrarea bunurilor mesei. Dacă administrează aceste bunătăţi cu cinste şi după voia proprietarului, va primi răsplată bogată. Dar dacă va fi prins cu vicleşuguri, va pierde postul de iconom şi îşi va trage asupra capului său mânia Domnului[2].

        Dar tâlcuirea parabolei va prezenta şi mai limpede adevărul.

Iconomul, fiind nevrednic de încredere, îşi pierde locul. Domnul a vorbit nu numai celor doisprezece ucenici, ci şi acelora care-I primiseră învăţătura şi doreau să-I fie devotaţi şi a zis: „ Un om era bogat şi avea un iconom, şi acesta a fost pârât că îi risipeşte averea” (v. l). Stăpânul de casă bogat avea un iconom care îşi uitase datoria şi menirea lui, îşi uitase interesul său adevărat. De aceea risipea averea stăpânului său prin lipsă de grijă şi prin indiferenţa pe care o avea în administraţie, ori prin abuzurile şi cheltuielile pe care le făcea, pe socoteala averii străine. Tot aşa, din nefericire, s-a dovedit că fac şi astăzi nu puţini din administratorii de averi particulare şi publice. La acest punct, noi, cei ce nu suntem neglijenți cu banii sau cu alte lucruri publice sau particulare, trebuie să luăm aminte, fiindcă înţelesul acestei parabole nu este numai acela care reiese nemijlocit la o primă considerare a cuvintelor. Nu este vorba numai de bani sau de alte bunuri materiale ale noastre sau străine, ci de lipsa de chivernisire cu orice bunuri pe care ni le-a dat Dumnezeu, marele Stăpân al universului. Meşteşugul, serviciul, capacităţile, hărăzirile speciale, sănătatea, vremea vieţii prezente, toate acestea sunt lucruri ale lui Dumnezeu, sunt o avere ai cărei administratori ne-a pus Dumnezeu pe noi, oamenii. Şi o administrare credincioasă a acestor bunuri, pe care ni le-a încredinţat Dumnezeu, este întrebuinţarea lor şi spre întreţinerea noastră şi spre consacrarea tuturor lucrurilor în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui[3].

Abuz şi risipă este cheltuirea acestor mijloace în poftele egoiste de desfătare, ori strângerea lor în comori pentru noi înşine şi pentru rudele noastre. Dar cine poate să dovedească că cineva a administrat până astăzi aceste bunuri cu toată sinceritatea şi în conformitate cu scopul pentru care ni le-a dat Dumnezeu? Din nefericire sunt foarte puţini care să facă acest lucru. Bogatul îi zice iconomului său: m-am aşteptat să aud întotdeuna veşti bune despre administrarea şi cinstea ta. Ce sunt aceste veşti supărătoare pe care le aud acum despre tine? Mi-au fost înşelate nădejdile cu viclenie. Nu-ţi mai poţi păstra locul de iconom, de aceea trebuie să-mi dai socoteală de administrarea ta. Veştile despre reaua administrare erau atât de grave şi de adevărate, încât iconomul nu putea să le tăgăduiască şi, prin urmare, hotărârea stăpânului a rămas definitivă ca să-l dea afară din slujba sa. Însă, în partea tăinuită a parabolei se află un înţeles mult mai adânc şi mai instructiv. Acest înţeles este următorul: Dumnezeu cunoaşte deplin toate faptele oamenilor. Iar pe de altă parte, noi nu trebuie să ne închipuim că vom stăpâni şi folosi mereu bunurile pe care le administrăm astfel. Căci moartea ne va scoate din iconomatul lor şi ne va lua mijloacele şi prilejurile, cu care am fi putut să lucrăm spre folosul nostru propriu şi spre folosul altora, pentru că vom părăsi administrarea bunurilor din această lume, mult mai curând decât ne-am fi închipuit şi noi, precum s-a întâmplat şi cu iconomul din parabolă, care a fost destituit într-o vreme, când nu se aştepta la aceasta, iar alţii vor lua în primire locul nostru, pentru acelaşi scop[4].

Lucru şi mai important nu este că pierdem noi administrarea, că plecăm din lumea aceasta, ci că vom da socoteală, vom fi chemaţi să-I dăm socoteală lui Dumnezeu, Cel ce ne-a pus să fim aici iconomi. Fiecare dintre noi va auzi după moarte: ,,Dă-mi socoteala iconomiei tale”. Zice iarăşi Dumnezeu, prin dumnezeiescul Pavel: „Toţi oamenii trebuie să moară odată, iar după aceea vine judecata” (Evr. 9, 27). La aceasta trebuie să ne gândim adesea. Precum un administrator care are grijă de bani străini şi nu vrea să facă abuzuri şi să ajungă în închisoare, aşteaptă mereu o considerare a socotelilor sale şi o dare de seamă, tot astfel şi creştinul, în tot ceasul, trebuie să aştepte chemarea morţii şi ceasul socotelilor. Pe pământ, cei vinovaţi găsesc adesea mijloace să evite mustrarea şi pedeapsa, dar pentru administrarea pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu, absolut toţi va trebui să dăm socoteală” (cf. II Cor. 5, 10). Iconomul mai vede că nu are nici smerenia care-i trebuie omului pentru a cerşi. „Mi-e ruşine să cerşesc”, zice el iarăşi. Adică s-a îndreptăţit mai întâi cu lenea, iar acum cu trufia lui. Căci cei incapabili trupeşte să lucreze, din pricina vreunei boli sau a vreunui defect fizic, nu se ruşinează să ceară altora ajutorul. Aceia sunt smeriţi şi din această pricină găsesc mijloace de trai, dar cei ce au devenit incapabili, din punct de vedere moral, prin lenea şi vicleniile lor, acelora le este ruşine să ceară milostenie. Nu le este ruşine să fie vicleni şi să abuzeze de averea altora, dar se ruşinează să cerşească pâine[5].

Iată cum distruge păcatul pe om. Îl distruge şi îl orbeşte într-atâta, încât nu se ruşinează pentru fapte de ruşine, dar se ruşinează pentru nevoi firești[6]! Nu se ruşinează să fure, dar se ruşinează să ceară o bucată de pâine, când îi e foame. Nu se ruşinează să devină imoral, dar se ruşinează să aibă un serviciu inferior! Nu se ruşinează să devină necredincios sau să se depărteze de Dumnezeu, dar se ruşinează să apară în ochii altora ca un om evlavios şi religios!  „Ştiu ce voi face, pentru ca, atunci când voi fi schimbat din iconomat, să mă primească în casele lor” (v. 4). I-a venit un gând neaşteptat în minte şi s-a transformat în hotărâre definitivă. Am înţeles ce trebuie să fac, zice el. Ştiu care sunt datornicii stăpânului meu. Eu pot să-i îndatorez, iertându-le o parte din datorie, aşa că îmi voi afla refugiul în casele lor. Rămânând pe rând în casa fiecăruia dintre ei o vreme oarecare, îmi voi petrece astfel restul vieţii mele în belşug. Este clar că felul în care îşi făcea el prieteni, care apoi să-i asigure viitorul, este un mare abuz asupra unei părţi de avere a stăpânului său. Se pare că stăpânul îi dăduse libertate nelimitată în administrarea averii, a datoriilor[7]. Aşadar, în conformitate cu planul lui, „chemând unul câte unul din datornicii stăpânului său, i-a spus celui dintâi: cât datorezi stăpânului meu? Iar acesta a zis: o sută de măsuri de untdelemn. Şi iconomul i-a zis: ia-ţi zapisul şi şezând scrie îndată cincizeci. Apoi a zis altuia: tu cât datorezi? Iar el a zis: o sută de măsuri de grâu. Şi iconomul i-a zis: ia-ţi zapisul şi scrie optzeci” (v. 6-7). De îndată ce a hotărât acest nou abuz, iconomul l-a dus repede la îndeplinire, ca nu cumva să fie prins tratând cu datornicii. A uşurat datoria unuia pe jumătate, a altuia la o cincime. A făcut acest lucru cu toţi datornicii stăpânului său, în măsura sumei, pe care socotea că o va afla la fiecare din ei. Le-a dat înscrisurile înapoi şi a făcut înscrisuri noi, cu cantitatea micşorată[8].

Noua înşelăciune şi noul abuz al iconomului, care era aproape de concediere, au fost anunţate stăpânului său. Însă, în chip paradoxal, parabola zice că: „A lăudat stăpânul pe iconomul nedreptăţii, că a lucrat înţelept.” Aceste cuvinte surprind pe cel ce nu cunoaşte tâlcul parabolei, fiindcă la prima vedere, se pare că stăpânul aprobă abuzul şi nedreptatea. Şi mulţi au auzit parabola şi s-au smintit puţin din pricina acestei nelămuriri. Aceste cuvinte au dat duşmanilor creştinismului prilejul să-l acuze pe Hristos, că laudă nedreptatea! Dar acestora ar trebui Domnul să le spună iarăşi ceea ce le-a spus şi saducheilor materialişti: „Rătăciţi, neştiind Scripturile” (Mt. 22, 29).

Mai întâi, stăpânul casei din parabolă l-a lăudat pe iconom, nu pentru fapta în sine, nu pentru noua nedreptate. Cum ar fi fost cu putinţă să laude noua nedreptate care se făcea spre paguba lui însuşi, când el şi pentru cea dintâi nedreptate voise să îl dea afară din slujba sa? Dar stăpânul a lăudat înţelepciunea lui, inteligenţa lui vie şi priceperea lui. L-a lăudat ca pe un om prevăzător; ce păcat că cinstea lui nu este la fel de mare ca înţelepciunea, a spus desigur stăpânul. În al doilea rând, trebuie să avem în vedere pe cine personifică persoanele din parabolă, ca să ajungem la tâlcul ei. Bogatul din parabolă îl închipuie pe Însuşi Dumnezeu, iar iconomul îl închipuie pe orice om bogat, pe orice administrator de daruri ale lui Dumnezeu[9].

 Aşadar, dacă un astfel de om împarte bunurile sale materiale săracilor sau face bine altora în vreun mod oarecare, acel om face la fel ca iconomul din parabolă. Căci împarte lucruri străine spre folosul său propriu. Fiindcă toate aceste bunuri îi aparţin lui Dumnezeu. Omul nu este decât un iconom provizoriu şi răspunzător. Singura deosebire, care face ca fapta aceasta să fie, prin excelenţă, morală şi lăudabilă este că, procedând astfel, creştinul lucrează conform cu voinţa adevăratului proprietar al bunurilor, conform cu voinţa lui Dumnezeu[10].

 Dimpotrivă, în parabolă, iconomul este prezentat lucrând fără aprobarea stăpânului său bogat. Dar deosebirea aceasta este numai în aparenţă. Fiindcă bogatul din parabolă închipuie pe Însuşi Dumnezeu, care doreşte o astfel de administrare a bunătăţilor Sale, prin urmare şi fapta de acest fel a oricărui iconom al bunătăţilor lui Dumnezeu este înţeleaptă şi lăudată[11].

Aşadar, parabola nu laudă pe acest iconom că a abuzat de bunurile stăpânului său, nici nu dovedeşte că avem voie să abuzăm de bunuri străine ca să le împărţim săracilor. Ci laudă pe iconom, deoarece ca om de lume, ştia să se îngrijească de viitorul sufletesc, valorificând ocazia prezentă. Şi din acest punct de vedere, îl dă ca pildă creştinilor credincioşi, care trebuie să fie înţelepţi şi prevăzători în interesele lor duhovniceşti, precum şi oamenii lumii în interesele lor lumeşti. Adică să folosească prilejul vieţii prezente, ca să-şi asigure viitorul lor veşnic[12].

„Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi decât fiii luminii în neamul lor” (v. 8). Care sunt fiii veacului acestuia? Sunt oamenii acestei lumi trecătoare, întunecoase şi amăgitoare, oamenii care au ca scop al vieţii să trăiască mai bine, cum să se desfăteze de veacul acesta şi îşi pun viaţa lor numai în veacul de acum. Dar care sunt fiii luminii? Sunt cei luminaţi cu lumina Evangheliei, creştinii care cunosc adevărul, care au fost chemaţi la viaţa mai înaltă şi au fost mai luminaţi, ca să vadă viaţa cea viitoare şi veşnică. Aşadar, Domnul zice că oamenii lumii arată mai multă grijă pentru interesul lor lumesc şi pentru desfătările lor de pe pământ decât arată oamenii duhovniceşti, creştinii credincioşi, pentru interesul lor duhovnicesc şi pentru dobândirea bunătăţilor vieţii veşnice[13].

Grijile, prevederile, îngrijorarea, inventivitatea, activitatea neadormită pe care o pun oamenii lumii acesteia ca să-şi dezvolte negoţul, să-şi realizeze câştigurile mari, să-şi mărească averea şi să-şi ridice standardul de viaţă, acestea toate îi fac de ruşine pe creştinii credincioşi, care, deşi au ca scop al vieţii fericirea veşnică, totuşi arată atâta lipsă de grijă, lene, îndărătnicie şi neînţelegere[14].

Domnul nostru Iisus Hristos a vrut să ne arate, prin aceste cuvinte, o învăţătură nespus de mare: că fiii luminii, cei ce cred în Hristos ca Mântuitor, se arată în lucrurile de mântuire mai puţin grijulii, curajoşi şi activi, decât fiii neamului acestuia, nu că aceştia din urmă ar fi cu adevărat mai înţelepţi, ci fiii luminii sunt mai grijulii numai „în neamul acesta”, adică numai pentru viaţa prezentă şi în mediul oamenilor, în mediul celor care se desfătează în chip egoist cu bunurile lor, până şi le pierd prin moarte[15].

Fiii luminii ştiu că moartea trebuie să-i dezlege din iconomat și din administrarea împrejurărilor şi a prilejurilor din viaţa aceasta. Totuşi ei nu se îngrijesc şi nu poartă grijă de starea lor viitoare. Cei mai mulţi dintre noi trăim ca şi când ar fi vorba să rămânem pe veci aici, ca şi când n-ar exista o altă viaţă, în care scop ar trebui să facem bine continuu, ca să rămânem mereu în acea viaţă viitoare. Deşi nu vrem să urmăm viaţa lumii, ci îmbrăţişăm adevărul Evangheliei, deşi lumina Evangheliei ne înfăţişează viaţa viitoare foarte limpede şi deschis, şi ne ajută să o vedem limpede, totuşi noi nu ne pregătim dinainte pentru viaţa viitoare, nu ne întoarcem spre ea cu toată râvna, dispoziţia, grija şi îngrijirea noastră. Aşadar ar trebui să extrapolăm înţelegerea, îngrijorarea şi raporturile de interes, pe care le pun în acţiune oamenii lumii pentru a dobândi desfătările trupului şi bunătăţile materiale spre cele duhovnicești. Înţelegerea şi trezvia lor constă în aceasta: ei ştiu să deosebească şi să folosească prilejurile, prevăd şi se pregătesc din vară pentru iarnă, fac târgul ca să aibă dobânzi mari, fac tot ceea ce slujeşte scopului lor, ţinta de căpetenie a fiecărei zi. Grija şi veghea noastră constă, prin asemănare, în următoarele: în aceea că ne ostenim şi folosim prilejurile zilnice, pe care le trimite Dumnezeu, să ne îngrijim în timpul acestei vieţi, să ne asigurăm de cea viitoare şi veşnică. Și avem ca ţintă de căpetenie a lucrării noastre zilnice ceea ce slujeşte la pregătirea şi fericirea noastră veşnică. Domnul nostru Iisus Hristos întrebuinţează aici, în mod judicios, exemplul oamenilor necredincioşi, ca să se trezească râvna noastră, a credincioşilor. De aceea, acest verset renumit, ca de altfel întreaga parabolă, în general, este o capodoperă a genului[16].

Pentru că de fapt, când vom fi lipsiți, zice Domnul, când ne va lua iconomatul şi administrarea acestei vieţi, atunci prietenii, pe care ni i-am făcut prin milostenie şi binefacere, „ne vor primi în corturile veşnice”. Ne vor primi şi ne vor îngriji, nu în casele provizorii, în care i-au oferit adăpost iconomul nedreptăţii, prietenilor lui cei vremelnici, ci în corturile veşnice, în corturile şi în casele acelei cetăţi, al căror meşter şi zidar este Dumnezeu, zice dumnezeiescul Pavel (Evr. 1, 10). Acolo este locul pe care l-a pregătit Hristos pentru cei ce s-au supus Legii Sale şi au întrebuinţat averile Sale în mod bun (cf. In. 14, 2).

Dar, ca să admirăm şi mai mult înţelepciunea Domnului şi să adeverim faptul că trebuie să cheltuim bunurile lui Dumnezeu în astfel de scopuri de milostenie, filantropie, fapte de iubire, Hristos a adus şi următoarele sentinţe nestrămutate. El ne arată limpede că dacă un creştin face aşa nu se împotriveşte voinţei şi intereselor Stăpânului său, ci dimpotrivă, slujeşte scopului proprietarului dumnezeiesc. Iar acordul deplin al faptelor creştinului, care se mântuieşte prin bunurile dumnezeieşti, după voia lui Dumnezeu cu intenţiile Stăpânului, sluga schimbă administrarea lumii, care în parabolă se arată nevrednică de încredere într-o iconomie credincioasă.[17]

De aceea Domnul, părăsind limbajul simbolurilor, adaugă: „Cel credincios în puţin, este credincios şi în mult; cel nedrept în puţin, este nedrept şi în mult. Aşadar, dacă nu sunteţi credincioşi cu mamona cea nedreaptă, cine vă va încredinţa pe cea adevărată?” (v. 10-12). Care este bunul puţin şi care este cel mult, pe care ni l-a încredinţat Dumnezeu? Puţinul este averea materială şi pământească din această lume. Mult este bunul neasemănat mai înalt, harul şi darurile duhovniceşti, virtutea şi slava din ceruri. Domnul numeşte bogăţiile pământeşti mamona nedreaptă, fiindcă sunt amăgitoare şi nesigure, nu au statornicie şi se duc repede. Ele îşi schimbă caracterul, transformându-se în lucruri rele, când omul le apucă cu egoism, ca pe proprietatea lui. Pe când, dimpotrivă, bunurile duhovniceşti sunt avuţia cea adevărată şi unică, care corespunde în chipul cel mai înalt cu ideea de bine real, esenţial și imuabil. Acest bine este în primul rând Dumnezeu Însuşi şi apoi, acele bunătăţile cereşti, pe care le-a pregătit El oamenilor, în marea Sa bunătate[18].

Domnul a mai numit averile materiale „străine”, adică lucruri aparţinând altuia. Averea materială este străină de firea şi esența sufletului; sufletul este spiritual[19].

Sunt unele ocupaţii şi activităţi omeneşti considerate mai nobile şi mai de cinste decât altele care sunt comune şi ne procură cele necesare vieţii materiale. Omul de ştiinţă, de exemplu, care se îndeletniceşte cu cercetarea diferitelor ramuri ale ştiinţei ori artistul, care creează opere frumoase, sunt consideraţi că exercită o activităte mai înaltă decât cea a omului de rând[20].

Există titluri şi funcţii distinse despre care se presupune că îl ridică pe om la un nivel mai înalt decât ceilalţi. Dar nu toţi au avantajul şi mijloacele spirituale şi materiale să ajungă oameni de ştiinţă sau să ocupe funcţii înalte şi importante. Dar, pe de altă parte, aceste funcţii şi ocupaţii nu sunt nici pe departe cele mai nobile sau mai înalte pe care le-ar putea face un om pe pământ. Căci există o altă activitate şi o altă îndeletnicire sfântă, cea mai nobilă dintre toate, cu care putem şi chiar trebuie să ne îndeletnicim toţi, fără excepţie. Această activitate şi îndeletnicire este rugăciunea. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Lucrarea îngerilor este rugăciunea. Ea întrece în vrednicie chiar şi pe îngeri. Este o demnitate şi o întâietate sublimă şi mai cinstită decât toate cele de pe pământ, la care putem ajunge toţi”[21]. Despre rugăciune, Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu zice: „Rugăciunea este o liturghie şi o desăvârşire, prin care omul se împreună cu cele dumnezeieşti şi se înalţă până la ele”[22].

Şi, fiindcă rugăciunea are o importanţă capitală, Dumnezeu cel întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, de multe ori a învăţat și a accentuat cât de mare datorie avem să ne rugăm, ba ne-a dat şi o rugăciune specială, vestita rugăciune domnească, adică Tatăl nostru. Din nenorocire mulţi nu cunoaştem şi nu preţuim stăruinţa şi răbdarea în rugăciune.

Cuvintele prin care Sfântul Evanghelist ne introduce în expunerea parabolei sunt foarte importante. Ele exprimă, foarte concis, un mare adevăr. Că avem o datorie foarte folositoare şi de neapărată trebuinţă, să ne rugăm cu răbdare[23]. Iată acele cuvinte: „Le-a spus şi o pildă, că trebuie să se roage mereu şi să nu se descurajeze” (v. 1). Adică Domnul a atras atenţia ucenicilor, printr-o parabolă specială, că trebuie să se roage fără întrerupere şi cu răbdare. Să nu înceteze a se ruga, să nu piardă îndrăzneala şi nădejdea lor când vor vedea că n-au primit încă cele ce doresc şi le cer de la Dumnezeu.

 Este nevoie de rugăciune neîntreruptă. Despre această nevoie mărturiseşte, mai întâi, istoria omului, istoria tuturor popoarelor, care prezintă aceste popoare, chiar şi pe cele sălbatice, supunându-se unei oarecare divinități. Istoria arată că un om care a încetat să se roage este scos din rândul oamenilor, şi-a pierdut orice element omenesc şi s-a schimbat în ceva inexistent şi sălbatic[24].

Să ne ducem cu mintea la rădăcinile neamului omenesc, la cei întâi zidiţi, şi vom observa că, deşi căzuseră din starea fericită de rai, care însemna rugăciune neîntreruptă, comuniune şi dependenţă neîntreruptă către Făcătorul, totuşi, ei simţeau o neapărată nevoie de rugăciune. Prin rugăciune ei păstrau o oarecare comuniune cu Dumnezeu. Chiar pe pragul raiului a fost înălţat un altar pe care primii fii ai oamenilor, Abel cel drept şi Cain cel pizmaş, îşi aduceau jertfele lor şi se rugau[25].

Popoarele idolatre nu se rugau către Dumnezeul cel adevărat, dar aveau temple foarte înalte pe care săpăturile arheologilor le aduc acum la lumină îi vedem pe marii patriarhi, pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov, rugându-se şi rezolvând prin rugăciune toate nevoile vieţii lor, îl vedem pe înţeleptul Moise, cel crescut în palalul împărătesc al unui faraon, ca un prinţ, care se roagă și sprijină poporul şi se împotriveşte ca el să fie împiedicat de la rugăciune şi îl duce în pustie, unde îi găseşte un loc de cult[26].

De aceea a construit acel cort al mărturiei, biserică mişcătoare şi împodobită, pentru ca poporul pribeag să aibă unde să se închine lui Dumnezeu. Căci, dacă mana pe care Dumnezeu o trimitea la rugăciunea lui Moise era de neapărată trebuinţă poporului ca să se hrănească şi să trăiască, era de asemenea nevoie de rugăciunea care uneşte sufletul omului cu Dumnezeu, izvorul vieţii[27].

Îl vom vedea apoi pe David, acel împărat slăvit al lui Israel, care se ruga cu multă râvnă şi devotament, cu căldură şi entuziasm, pe care le exprimă în acei psalmi ai săi, rugăciuni lirice minunate şi de Dumnezeu insuflate. Aceşti psalmi îi auzim adesea la biserică în textul diferitelor slujbe, dar nu luăm aminte la importanţa lor. Cuvinte ca cele următoare exprimă dorul, bucuria şi desfătarea lui David când se ruga: „Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului” (Ps. 121, 1). „Veselitu-s-a sufletul meu de cei ce mi-au zis mie: în calea Domnului vom merge” (Ps. 93, 3). Vor vedea pe Solomon că zideşte minunatul templu, operă de artă, care aproape trei mii de ani a împodobit Ierusalimul şi a fost legătura dintre Dumnezeu şi om. Vom vedea viaţa tuturor oamenilor sfinţi, fără excepţie, întreţinută cu rugăciunea. Îl vom vedea rugându-Se pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Nu numai că se ruga, dar adesea petrecea toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu Tatăl Său şi înălţa rugăciuni și cereri către părintele ceresc pentru noi, cei vinovaţi şi pierduţi, pentru care a venit în lume, ca să ne mântuiască (cf. Evr. 5, 7)[28].

Unii care vor să pară înţelepţi, deși sunt otrăviţi cu necredinţa, zic că nu e nevoie de rugăciune necontenită. Numai oamenii de jos, fără însemnătate şi inculţi cred că trebuie să se roage. Şi, totuşi, realitatea dovedeşte că ei se înşală foarte tare şi rătăcesc de la adevăr. Fiindcă nimeni, niciun om din lume, nu este de sine stătător şi nu poate să-şi îndestuleze cerinţele vieţii sale, nici să se elibereze de necesităţi de unul singur. Niciun om, nici chiar îngerii din cer – deşi ei sunt neasemănat mai presus de oameni – nu sunt neatârnaţi, nu au independenţă deplină[29]. De aceea şi îngerii înalţă necontenit şi fără încetare cântarea cea întreit sfântă către Dumnezeu cel preaînalt, strigând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot”. Iar cei ce nu înţeleg, că rugăciunea este o nemijlocită nevoie a sufletului omenesc, şi îşi bat joc de cei ce se roagă, aceştia, ajung şi ei să se roage la anumite ocazii. Iată un lucru paradoxal! Ei se roagă nu atunci când viaţa le este netedă, când au sănătate şi bogăţie şi trecere şi desfătări. Fiindcă nu au întâmpinat încă nicio furtună în călătoria vieţii lor şi sunt în atmosfera cea încâlcită a egoismului, ei simt nevoia să se roage numai propriului lor eu şi adoră, ca pe un dumnezeu, numai propria lor persoană. Dar când, pe neaşteptate, după zilele fericite şi senine, apar şi zile de necazuri şi de lacrimi – şi este cu neputinţă să nu vină și astfel de zile – când ei se găsesc în împrejurări potrivnice, în timpul cărora nici propria lor personalitate, nici vreun alt om, nici vreo altă putere pământească nu sunt în stare să-i vindece şi să-i mântuiască – atunci ei îşi zdrobesc propriul lor eu, se smeresc, aleargă la Acela pe care până mai ieri Îl tăgăduiau. Atunci ei simt, în adâncimea lor, că depind de Dumnezeul cel preaînalt şi apelează la ajutorul Său. Omul este mai presus de animal, ca o fiinţă cuvântătoare şi liberă, însă are necesităţi mai multe şi mai mari decât animalele. Omul este plin de necesităţi: cele ale trupului sunt multe şi nenumărate, dar ale sufletului sunt mai mari. Menţionăm că necesităţile sufletului sunt mai mari fiindcă nevoile trupului, omul şi le îndestulează, cel puţin în oarecare măsură, chiar şi fără rugăciune. Fiindcă Dumnezeu dă bunuri materiale atât celor drepţi, cât şi celor nedrepţi. Însă necesităţile sufleteşti ale omului nu şi le poate îndestula fără să recurgă la Dumnezeu, prin rugăciune fierbinte şi din inimă[30].

Cum poate fi cu putinţă să ne slobozim din vina păcatului, dacă nu cerem prin rugăciune mântuirea? Care om a fost de la naşterea sa sfânt, cine a petrecut întreaga viaţă fără să păcătuiască – afară de Hristos, singur – şi, prin urmare, cine nu are nevoie de rugăciune, pentru a obţine iertarea păcatelor sale? Cine are putere atât de mare încât să se poată mântui singur „de trupul morţii acesteia?” (Rom. 7, 2-1). Nimeni nu poate să scape nevătămat de potrivnicul diavol „care umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită?” (I Petru 5, 8). Nu există vreun om atât de puternic încât să vindece şi să îndestuleze singur necesităţile sufleteşti. Prin urmare, dacă pilda iconomului cel nedrept a arătat că Dumnezeu judecă cu dreptate și înțelepciune, la polul opus vom vedea pilda judecătorului nedrept, ca exmplu de nedreptate umană și egoism. Judecătorul acela era şi lipsit de cucernicie şi neomenos. Este un lucru foarte obişnuit şi des întâlnit că omul lipsit de evlavie pierde, până la urmă, orice reţinere şi sfială şi în faţa oamenilor. Prin urmare să nu aştepţi vreodată vreun bine de la omul lipsit de evlavie. Dacă este câteodată silit să prezinte şi unele probe de bunătate, el face în schimb atâtea rele şi nedreptăţi încât bunătatea lui cea de silă se pierde din vedere. Un asemenea caracter este desigur primejdios pentru orice poziţie ar ocupa persoana respectivă, dar este o adevărată pacoste când persoana ocupă locul de judecător. Căci judecătorul are puterea stăpânirii, prin care poate săvârşi abateri şi rele îngrozitoare dacă nu este reţinut de conştiinţa sa, de simţământul dreptăţii, de frica lui Dumnezeu și de evlavie. Una dintre relele pe care înţeleptul Solomon le-a văzut sub soare şi despre care vorbeşte în cartea Ecleziastului este faptul că el a văzut pe cel necredincios în funcţia de judecător (Ecl. 3, 16)[31].

Şi, iată, în mâinile unui astfel de judecător fără evlavie şi fără conştiinţă se află dreptatea unei fiinţe nefericite, o văduvă săracă şi lipsită de orice sprijin: „iar o văduvă era în acea cetate şi venea la el zilnic, zicând: izbăveşte-mă de pârâşul meu” (v. 3). Dreptatea văduvei nu avea nevoie nici de martori, nici de vreo judecată mare, ca să fie vădită. Era limpede și sărea în ochii oricui. Judecătorul nici nu avea vreo îndoială în privinţa dreptăţii văduvei. Şi nefericita, convinsă că nedreptatea pe care o suferea era limpede, se ducea în fiecare zi la judecător, îl ruga şi îl implora: „Izbăveşte-mă de pârâşul meu”. Izbăvirea ei nu presupunea nici măcar pedepsirea pârâşului, ci numai restituirea drepturilor ei. Văduva cerea să-i fie înapoiaţi banii sau vreun alt lucru pe care potrivnicul ei i le răpise. Ori poate cere ca potrivnicul rău-făcător să fie constrâns de lege, să nu-i mai facă în viitor alte nedreptăţi. Căci acolo unde nu sunt judecători buni, care să stabilească adevărata dreptate, acolo oamenii cei nedrepţi şi răpitori îşi iau avânt, devenind şi plăgi pentru cei liniştiți şi drepţi, dar nu bagă în seamă fiinţe slabe şi lipsite de sprijin, precum sunt văduvele, orfanii, bătrânii şi bolnavii[32].

Judecătorul amână să-i facă dreptate văduvei. Este de la sine înţeles că un asemenea judecător „un timp nu a voit” să dea atenţie şi urmare rugăminţilor văduvei nefericite. Ba, mai mult, de câte ori venea ea la judecător, întâmpina un nou refuz. Întrucât judecătorul nu se temea de Dumnezeu, ce l-ar fi putut îmboldi să-şi facă datoria? Întrucât sărmana văduvă nu avea de partea ei nici inima, nici conştiinţa judecătorului, întrucât ea nu avea nici bani să-i dea – căci nici banii nu pot cumpăra adesea conştiinţele unor astfel de judecători – întrucât văduva nu avea niciun sprijinitor puternic care să intervină și să îl sperie pe judecător, era foarte firesc ca rugăminţile ei zilnice şi neîncetate să nu îl poată înmuia pe judecătorul cel uscat şi lipsit de conştiinţă. Ar fi fost firesc ca, întâmpinând atâta indiferenţă, dispreţ, amânări şi mustrări, după ce de atâtea ori a fost izgonită de la uşa judecătorului, văduva cea nevinovată să deznădăjduiască şi să înceteze de a mai cere dreptate. Dar dânsa, constrânsă de nevoie, aparţine acelor caractere care nu se lasă abătute şi nu îşi pierd firea prea uşor. Deci a continuat să stăruiască în rugăciune, venind iarăşi şi iarăşi la judecătorul. Şi acum s-a întâmplat un lucru foarte asemănător cu acea luptă tainică despre care scrie în Sfânta Scriptură în cartea Facerii, că a avut loc între Iacov şi înger. O noapte întreagă s-a luptat Iacov cu îngerul, până când Iacov cel neputincios a biruit pe îngerul cel puternic, la fel şi acea văduvă neputincioasă a învins pe puternicul judecător, folosind drept singur mijloc puterea răbdării[33].

„După acestea a zis întru sine: Nici de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar pentru că îmi face supărare această văduvă, îi voi face dreptate, ca nu până în sfârşit venind să mă supere” (v. 4-5).

Judecătorul s-a gândit că trebuie, în sfârşit, să-i facă dreptate acelei văduve sărmane, nu că i-ar fi fost frică lui, ca nu cumva rugăciunile ei să atragă asupra lui mânia dumnezeiască, nici că strigătele ei i-ar putea strica imaginea în faţa oamenilor. Îi face dreptate numai şi numai ca să se libereze de perseverenţa ei, ca să scape de ca. Deoarece văduva hotărâse să nu îi dea pace judecătorului și să insiste cu cererile şi cu lacrimile ei, acesta se hotărăşte să scape de ea. Şi astfel, după ce văduva l-a implorat multă vreme din uşa casei lui, după ce l-a întâmpinat pe drum şi l-a rugat de atâtea ori şi în sala de judecăţi, la sfârşit a obţinut ce a dorit ea. Răbdarea ei, care părea atât de neputincioasă – căci ce putere aveau cuvintele ei jalnice? – s-a dovedit atât de puternică, încât a biruit împotrivirea unui om fără nicio conştiinţă şi plin de uscăciune. Aceasta este parabola cu care Domnul ne-a învăţat că dreptatea lui Dumnezeu se impune peste nedreptatea umană și „că trebuie să ne rugăm mereu şi să nu ne descurajăm”[34].

Şi acum Domnul ajunge la scopul cu care a relatat parabola. Ajunge să ne înveţe nu numai că nu trebuie să ne descurajăm când cerem de la Dumnezeu, prin rugăciuni, toate câte sunt necesare sufletului şi trupului, fără a le primi, ci, dimpotrivă, trebuie să avem răbdare şi credinţă, cu căldură şi cu stăruinţă neabătută, căci Domnul face întotdeauna dreptate. Și zice Domnul Hristos: „Auziţi ce zice judecătorul nedreptăţii?” (v. 6). Aşadar, adresându-se ucenicilor Săi, Domnul începe să aplice parabola şi le zice: auziţi îndreptăţirea judecătorului nedrept prin care recunoaşte că a fost biruit, că a fost silit să-şi schimbe purtarea şi să se conformeze dreptăţii? Şi dacă acel om nedrept, prin stăruinţa văduvei, a fost silit să-i dea dreptate, schimbându-şi purtările faţă de ea, „dar Dumnezeu, oare nu va face dreptate aleşilor Săi, care strigă către El ziua şi noaptea, şi pentru care El rabdă îndelung?” (v. 7), Adică: este oare cu putinţă ca Dumnezeu cel drept să nu dea îndreptăţire aleşilor Săi şi să nu le hărăzească tot ce este plăcut înaintea Sa şi slujeşte intereselor lor? Dar cui va da Dumnzeu bunurile acestea, pe care oamenii le cer cu stăruinţă? Va mai găsi vreo credinţă ca cea a văduvei, care, cu toată aparenta indiferenţă a Judecătorului din cer, stăruie în rugăciune? Ori nu cumva împuţinarea credinţei şi duhul lumii va birui şi va stinge căldura din sufletul credincioşilor? Iată întrebarea cea mare[35].

Prin aceste cuvinte, Domnul arată că o primă condiție a mântuirii este credinţa, aceasta fiind și o merinde cu care creştinul trebuie să pornească spre rugăciune. El trebuie să aibă convingerea fermă că va primi cu siguranţă ceea ce cere de la Dumnezeu, numai acel lucru să nu-i fie vătămător. „Toate câte le veţi cere în rugăciune, le veţi primi, dacă credeţi”, zice Domnul (Mt. 21, 32). Însă Domnul mai zice, de asemenea, că atunci când El vine să împlinească cererile rugăciunii noastre, află adesea prea puţină credinţă în comparaţie cu câtă ar trebui să avem. Domnul ne cere credinţă, ca să sprijine pe ea ajutorul şi darurile Sale[36].

Acest lucru se observă nu numai printre cei ce nu au niciolegătură cu creştinismul, deşi poartă numele de creştini, ci şi printre aceia care nu s-au depărtat de credinţă şi de religie.