(R) Credinţă şi raţiune

       Credinţa şi raţiunea sunt căile către dobândirea libertăţii, a unităţii cu spiritul. Raţiunea din om îi este imagine Logosului divin, care e libertate şi iubire; pentru a se împlini, ea  are, deci, a sluji libertăţii şi iubirii. Raţiunea trebuie să evite a rămâne formală. Altfel, neînsoţită de credinţă, se mărgineşte la  timp, cere justificare pentru fiecare pas al istoriei, o interesează momentul. Libertatea îi e, atunci, oprită, căci libertatea aparţine unei dimensiuni eterne. Credinţa, în schimb, primeşte răul şi taina, aşteptând ieşirea din câmpul constrângerii şi intrarea în eternitatea liberă, în care se lămureşte totul. Un accent e de pus pe ideea după care raţiunea nu doar că nu e potrivnică ori străină religiei creştine, ci îi stă chiar la temelie. În creştinism, raţiunea ultimă (Cuvântul) e început şi cauză întregii alcătuiri universale, întregii conexiuni unitare dintre fiinduri. Totuşi, când e vorba de însuşirea unei teze ori a alteia, criteriul e dat de credinţă. În credinţă identifică sufletul creştin principiul adoptării unei învăţături, nu în certitudinea atinsă prin judecată logică, în urma eliminării a tot ce e îndoielnic. Căci este iluzorie ruptura de orice fiind, în aşteptarea unui perfect elaborat suport conceptual. Tot aşa stau, în fapt, lucrurile şi în cadrul filosofiei păgâne, căreia această cale spre cunoaştere nu îi e străină. Pe căi unilaterale ale raţiunii, nu se ajunge în profunzime; căci “principiile, cauzele primare ale existenţei, nu pot fi demonstrate; nu pot fi cunoscute nici cu ajutorul artei, nici cu ajutorul raţiunii; (…) raţiunea se ocupă cu realităţile (…), iar arta este capabilă să facă ceva, dar nu-i capabilă de contemplaţie. Deci, numai prin credinţă se poate ajunge la cauza primară a universului”[1], raţiunea fiind incapabilă de aşa ceva. “Ultimul pas al raţiunii ar fi ca ea să ştie că există o infinitate de lucruri care o depăşesc. De fapt, ar fi şi foarte slabă dacă n-ar cunoaşte acest lucru. Dacă e depăşită de lucrurile naturale, atunci ce să mai spunem de cele  supranaturale?”[2] Credinţa şi raţiunea sunt instanţe la care conştiinţa recurge pentru cunoaşterea lui Dumnezeu.

publicat pe 7 aprilie 2014

[1] Clement Alexandrinul, Stromatele, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, pg. 120

[2] Pascal, Cugetări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, pg.322


Pentru o presă independentă, fără cenzură, sprijiniți-ne cu o donație. Vă mulțumim!

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural, conservator. Nihil Sine Deo