Între Latină şi Tracă sau Dacă, după Ovidiu Naso

  În secolul I d.Ch., în Sciţia Mică, la Tomis, a fost exilat un mare poet latin, Publius Ovidius Naso. Lucrările scrise de el în exil, Trista (Tristele) şi Epistulae ex Ponto (Ponticele) sunt strigătele poetului către lumea caldă a Italiei pe care o părăsise forţat, oglindind pe alocuri frânturi din tărâmurile aspre pe care fusese nevoit să poposească. Aceste frânturi sunt insuficiente în ele însele pentru o reconstituire amănunţită a peisajului Daciei Pontice în acea perioadă, dar arhisuficiente pentru a vedea în ce măsură Traca nordică, adică Daca sau Geta, se înrudeau sau nu cu Latina.

Şi pentru a apela direct la izvoare, iată afirmaţiile pe care le face Ovidius – excepţional cunoscător, desigur, al limbii sale natale, latina – asupra limbii geţilor şi raporturilor dintre aceasta şi latină¹:

“eu cu barbarii de-aici  nu pot să intru-n vorbă” (op. cit., p. 69)

“rar om din ţara noastră să treacă peste mare, / Rar om să vie-aice, pe-un ţărm făr’ de liman! / Dar, ori va şti greceşte ori limba cea din Laţiu / (Mai drag mi-ar fi aceasta din urmă s-o aud) … “ (op. cit., p.72)

“S-asculte-a mele versuri şi să le înţeleagă, / De i-aş citi din ele nu-i nimene pe-aici.” (op. cit., p.76)

“Şi numai traci pe-aice şi sciţi s-aud în juru-mi, / mai aş putea în limba cea getică să scriu” (ibidem)

“Cui să citesc eu însă din versurile mele? / Căci pentru limba noastră pe-aice nu-s urechi!” (op. cit., p.78)

“Nu-s chinuit atât de frigul care-i veşnic, / De glia care-i arsă de gerul cel cărunt, / De graiul cel sălbatic, străin de limba noastră, / Şi care biruit-a şi vorbele greceşti…” (op. cit., p. 102)

“Puţini ştiu să grăiască în limba elinească, / Dar barbară şi-aceasta, în gura unui get. /Nu-i nimeni între dânşii să poată-n latineşte / Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.” (op. cit., p. 110)

“Eu sunt aice barbar: nu mă pricepe nime / Şi geţii râd ca proştii de graiul meu latin.” (op. cit., p.115)

“Ah, ca să uit durerea din inima mea tristă, / Şi boii cei sarmatici i-aş pune eu la plug, / Aş învăţa şi limba de care ei ascultă” (op. cit., p. 145)

“Pe voi vă ştiu acuma şi geţii şi sarmaţii […] / Căci eu, de-atâta vreme, şi limba le-o vorbesc” (op. cit., p.180)

“De au cumva cusururi [versurile], să nu te miri de ele, / O, Carus, căci poetul aproape că e get. / Ah, mi-i ruşine-a spune: am scris în graiul getic, / Cuvintele barbare le-am pus în vers latin! / A şi plăcut poemul; tu poţi să mă feliciţi: / Aici, între sălbatici, am nume de poet […] / Când le citi-i poemul, scris, vai! în altă limbă…” (op. cit., p.220)

Sublinierile ne aparţin. Ele ne dovedesc fără urmă de îndoială că limba geţilor era cu totul alt idiom decât limba latină vulgară sau cultă. Nu numai că nu ştia limba latină nimeni – poetul ducându-i evident dorul – dar nu exista nimeni care să ştie nici cel mai obişnuit cuvânt latinesc. Ori dacă, după cum visează protocroniştii, “găină” ar veni nu din latină ci din getă, şi la fel “ţară”, “apă”, “pâine”, “câine”, “bou”, “vacă” ş.a.m.d., iar aceasta pentru că latina vulgară şi geta ar fi fost aceeaşi limbă, nu ar fi putut Ovidiu să scrie ce a scris². Când sunt diferenţe dialectale nu poţi spune “ Nu-i nimeni între dânşii să poată-n latineşte / Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.” Când sunt doar diferenţe dialectale – şi câte asemenea diferenţe erau chiar în Italia! – nu poţi vorbi de “altă limbă”. Cel mult ai spune, cum spune Ovidiu despre greacă “puţini ştiu să grăiască în limba elinească, / Dar barbară şi-aceasta, în gura unui get”. Şi încă n-ai putea spune “puţini”, dacă ar fi dialect vorbit de geţii care “covârşesc pe greci”³.

Este evident, prin urmare, că o afirmaţie ca cea a pretinsei identităţi dintre latină (fie ea şi vulgară) şi tracă ori getă, lipsită de orice urmă de atestare istorică dar contrazisă de izvoare de mare autoritate⁴ nu se poate accepta nici măcar pe post de ipoteză.

Mihai-Andrei Aldea

Bibliografie selectivă

1. După traducerea lui Teodor Naum, Publius Ovidius Naso – Scrisori din exil, Ed. Mondero, Bucureşti, 2000