Guvernul şi Mafia vaccinurilor. I. Începutul discuţiei
Bucuresti/Guvern
Realitatea în care trăim este acoperită de un văl de minciuni. Logica ne poate ajuta să străpungem acest văl, să demontăm sofismele şi minciunile prin care se încearcă înşelarea noastră. Vom încerca înlăturarea vălului în privinţa Legii vaccinurilor pe care Florian Bodog, Ministrul Sănătăţii, încearcă să o impună.
Eu mi-am vaccinat copiii. Trebuie să precizez acest lucru deoarece orice critică la adresa amintitei legi, a schemei de vaccinare sau a vaccinurilor primeşte automat ca „replică”, înainte de toate, categorisiri de tipul „fanatic anti-vaccin” şi altele asemenea. Care ţin loc de argumente civilizate, care au misiunea de a declanşa sentimente puternice prin care să se înlăture posibilitatea discuţiei raţionale.
Deci, este folositor să amintesc faptul că am trei copii şi toţi au fost vaccinaţi. Şi au avut probleme din această cauză. Una dintre ele marcându-ne pe viaţă.
Am mers cu primul dintre copii la pediatru – un doctor de foarte mare ţinută profesională şi morală, pentru care avem doar cuvinte bune – pentru unul dintre vaccinurile primilor ani. Copilul a fost consultat şi s-a constatat faptul că era perfect sănătos, deci apt pentru vaccinare (care, corect, nu se face niciodată unui copil bolnav). La cca. 30 de minute de la vaccin mânuţa în care fusese făcut injectarea era încinsă. L-am sunat pe doctor şi ne-a răspuns: „Se mai întâmplă uneori. Îi daţi asta şi asta, faceţi aşa, o să-i treacă.”. În curând însă copilul avea febră 39. L-am sunat pe doctor şi, cu aceeaşi răbdare şi grijă ca întotdeauna, ne-a explicat că se mai întâmplă, să continuăm tratamentul şi va fi bine. Spre dimineaţă copilul avea febră 40. A început un şir de alergări prin spitale (cinci!), tratamente, serii de antibiotice (cinci!), treceri de la speranţa revenirii la sănătate la durerea întoarcerii febrei şi durerilor… Şase luni de zile! Toţi medicii cu care am vorbit au fost de acord că este vorba despre urmările vaccinului. Toţi au încercat să ne salveze copilul. Să le ajute Dumnezeu! A însemnat enorm să-i avem alături în clipe atât de grele!
După şase luni de zile copilul a fost salvat. Şi au venit primele zile fără febră, fără diaree, fără chinuri, fără urletele de durere ce se auzeau uneori de la zeci de metri. Vaccinul care i se făcuse nu era expirat, dar era în curs de expirare. Teoretic mai era valabil câteva zile. Teoretic a fost făcut în perioada de garanţie. Şi era produs într-o ţară europeană. Dar, bineînţeles, nu era produs în România… deja Institutul Cantacuzino fusese înlăturat de politicieni aproape total de pe piaţa vaccinurilor din România, deja era în curs de distrugere.
De atunci am făcut eforturi uriaşe spre a putea cumpăra personal cele mai bune vaccinuri. Scumpe. Îmi relipeam pantofii dezlipiţi, îmi coseam hainele rupte, dar pentru copii cumpăram cele mai bune vaccinuri. Discutând îndelung şi cu pediatrul şi cu alţi medici tipurile de vaccin, ferindu-mă sistematic de polivaccinuri şi preferând mai multe înţepături pentru copii dar cu monovaccin.
Au mai fost, uneori, mici efecte secundare după vaccinările celor trei copii (de două ori o febră în jur de 37 cu 5), dar niciodată ceva serios.
La grădiniţă(e), la cursurile de karate sau gimnastică sau şah, la şcoala de muzică, am avut prilejul să ascult plângerile multor părinţi despre necazurile pe care le-au avut de înfruntat în urma vaccinurilor. La fel ca duhovnic. Am încercat mereu să îndrum pe oameni către medici, ca împreună cu ei să găsească cea mai bună soluţie pentru copii. O soluţie care să ţină seama de sensibilităţile fiecărui copil, de faptul – elementar! – că fiecare organism este, totuşi, unic. Şi mi s-a cimentat în timp convingerea că în orice tratament medical, dar mai ales în domeniul vaccinurilor, consimţământul informat este un drept absolut, care trebuie cunoscut şi asumat de către pacienţi.
Înainte de a trece mai departe, cred că este necesar să aflăm puţin despre ceea ce este consimţământul informat¹.
La prima vedere consimţământul informat poate să pară ceva banal, mai ales în formele practicate adesea la noi: doctorul îţi spune numele tratamentului pe care ţi-l va face şi tu semnezi că eşti de acord.
În realitate această abordare este ilegală şi nu constituie consimţământ informat, ci constituie o formă clară de abuz. Pentru că legal şi etic un consimţământ informat cuprinde şi descrierea procedurilor într-un limbaj accesibil, şi explicarea consecinţelor posibile, bune şi rele, ale procedurilor şi tratamentului, şi prezentarea alternativelor medicale etc.
Ca să dau un exemplu, atunci când am mers prima dată la doctor pentru amigdalită (în copilărie) medicul a explicat părinţilor mei avantajele existenţei glandelor în acea clipă bolnave şi problemele pe care le poate provoca extirparea lor (asta deşi pe atunci amigdalectomia – a.k.a. „operaţia de amigdale/amigdalită” – era foarte la modă). Ca urmare, s-a încercat tratarea şi vindecarea pe cale medicamentoasă; şi doar după ce aceasta nu a reuşit, repetat, s-a trecut la operaţie.
Acesta a fost un caz real de consimţământ informat şi conlucrare adevărată între medic şi pacient(ţi).
Consimţământul informat a fost ani de zile o practică obişnuită. Eventualele încălcări ţineau de persoană – nu există pădure fără uscături – sau de intrarea în ghearele Securităţii. Aceasta din urmă nu-şi făcea probleme cu internări abuzive „la nebuni” şi „tratamente” în consecinţă (inclusiv cu experimente medicale pe „pacienţii” obţinuţi astfel). După 1989 chiar şi folosirea internării la psihiatrie ca armă politică a scăzut enorm în intensitate, iar consimţământul informat a devenit o practică obişnuită. Cel puţin declarativ. Practic însă…
Practic Statul zis „român” – dar anti-român prin nenumăratele măsuri distructive şi chiar genocidare adoptate de-a lungul a aproape trei decenii – a distrus Sănătatea. Tot mai mulţi medici şi tot mai multe alte cadre medicale au fost împinse, alături de milioane de Români, în exod. România este în plin genocid: nu decimare (adică nimicirea a 10% din populaţie), ci peste 20% din populaţie a fost izgonită din ţară sau ucisă. Un genocid ce se desfăşoară paşnic, prin mii şi mii de măsuri ale Statului „român”.
În zona Sănătăţii unele dintre efecte constă în situaţia sistemului medical din zonele rurale şi din multe oraşe mici. Aici lipsesc medicii, lipsesc adesea cabinetele bine dotate, iar spitalele sunt într-o stare de neînchipuit. În asemenea situaţie, mulţi dintre medicii care totuşi există devin agresivi. Au două justificări clare: suprasolicitarea extremă şi lipsa de apărare în faţa unor bădărani violenţi. Intră aici atacurile beţivilor, ale unor indivizi isterizaţi (de pildă, de aceeaşi aglomeraţie care îi suprasolicită pe medici!), ale unor grupuri de ţigani (dominate de ideea că astfel „îşi fac loc în faţă” şi au o şansă în plus) etc., toate agresiuni în faţa cărora apărarea cadrelor medicale, mai ales în zonele amintite, ţine strict de propria capacitate. „Bodyguarzii”, dacă există, sunt prea adesea total nepregătiţi şi lipsiţi de mijloace de rezolvare a situaţiei. Dacă adăugăm aici şi faptul că a crescut, din păcate, numărul cadrelor medicale având o competenţă redusă, angajate din lipsă de altceva, ne dăm seama de mecanismul care a înlocuit treptat consimţământul medical cu dictatul funcţiei. Pentru o mare parte din populaţie libertatea de a alege în baza informaţiilor a fost înlocuită de „aşa a zis doctorul/asistenta”. Ceea ce este extrem de grav!
Ce înseamnă o lume în care nu este respectat principiul consimţământului informat?
O asemenea lume este una de tip stalinisto-nazist.
O lume în care Statul poate să hotărască – prin feluritele sale ramuri, numite autorităţi sau instituţii – ce tratament aplică şi cui.
O lume în care cineva poate fi folosit pentru felurite experimente medicale, pe viu, pentru simplul fapt că nu se încadrează politic în liniile impuse de stat. O lume în care cineva poate fi castrat – fie că e bărbat sau femeie – pentru că aparţine de o anumită etnie sau religie. O lume în care cineva poate fi mutilat pentru a fi conform cu regulile unei dictaturi. O lume în care cetăţenii obişnuiţi pot fi transformaţi în sursă de organe pentru elite. Etc., etc., etc.
Acestea sunt bazele. Şi, teoretic, sunt clare.
De la ele plecând, putem discuta problema vaccinurilor şi a raporturilor dintre Stat şi cetăţean în această privinţă. Desigur, cu cei care au capacitatea să discute.
Pentru că, desigur, mai există şi aspectul adoratorilor Statului, acei fanatici la care discernământul dispare atunci când vine vorba de zeul lor suprem, „STATUL„. Pentru aceştia, tot ce face Statul este bine, tot ce spune Statul este adevăr, Statul nu poate să greşească, Statul trebuie ascultat în toate etc., etc. Aceşti adoratori ai dictaturii Statului asupra cetăţenilor sunt fie oameni care habar nu au ce este Statul – cel care trebuie să fie slujitorul cetăţenilor şi al Ţării, nu să se pretindă a fi stăpânul acestora.
Alături de ei sunt, ridicoli dar persistenţi, adoratorii propriei deşteptăciuni, oameni care cred că dacă au o (oarecare) cultură într-un domeniu sunt superiori tuturor celorlalţi. Şi care merg pe ideea rasistă că cei care nu sunt la fel de deştepţi ca ei trebuie să se supună fără condiţii… Ei uită că inteligenţa fără simţ moral este distructivă, precum şi faptul că inteligenţa într-un domeniu nu face pe nimeni priceput în toate. Şi că demnitatea şi respectul persoanei sunt mai presus de aceste criterii; câtă vreme cineva are discernământ negarea drepturilor civile pe motiv de nivel de pregătire sau inteligenţă este hitlerism în cea mai directă formă. Amândouă aceste categorii sunt incapabile să discute logic pe tema vaccinurilor – şi pe multe altele -, de vreme ce raţiunea le este surclasată de prejudecăţi. Dincolo de aceste blocaje, o să încercăm să vedem, deci, care este adevărul despre Legea vaccinării, drepturile cetăţenilor şi Mafia vaccinurilor.
¹ A se vedea mai multe despre consimţământul informat şi rolul său în actul medical aici.
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook