Sticla. Istoria unei minuni. (III) Egiptul, între smalţ şi sticlă

  Smalţul a însoţit viaţa Egiptului până la nimicitoarea invazie a Islamului, care a distrus cea mai mare parte a civilizaţiei copte (egiptene). De la Biblioteca din Alexandria, arsă de invadatori, la miile de ateliere ai căror meşteri au fost ucişi, pierderile aduse atunci sunt parcă nesfârşite.

Descoperirile arheologice au început, la peste o mie de ani de la această catastrofă, să dezvăluie, pas cu pas, vălul de uitare aşternut peste Egiptul Antic. Astăzi muzeele din Egipt sunt pline de comorile Antichităţii, cu care urmaşii Arabilor invadatori se mândresc – asta în timp ce continuă să persecute şi să ucidă pe Copţi, adevăraţii urmaşi ai celor ce au creat comorile amintite.

Bronz, piatră, aur, pietre nestemate, papirusuri – toate acestea fac parte din ceea ce întreaga lume cunoaşte din comorile Egiptului Antic.
Dar există două feluri de materiale şi obiecte ce sunt nu doar specifice Egiptului vechi, ci şi o moştenire de care s-a bucurat şi se bucură întreaga omenire: smalţul şi sticla, respectiv obiectele smălţuite şi cele din smalţ sau din sticlă.

Primele pe care le amintim acum sunt mărgelele. Rotunde, ovoidale, trapezoidale sau în alte forme, folosite în coliere simple sau cu mai multe rânduri, în brăţări pentru gleznă sau mână şi nenumărate alte forme, ele apar în fiecare strat arheologic. Cele mai vechi au şase mii de ani şi chiar mai mult.

Deosebirea dintre smalţ şi sticlă este uşor de făcut astăzi: sticla este transparentă, smalţul nu; smalţul este folosit ca strat subţire, protector şi/sau decorativ, colorat, sticla este de sine stătătoare şi mult mai groasă.

Dar în Egiptul de acum două sau trei sau patru mii de ani hotarul este foarte greu de aşezat, dacă nu imposibil.

Primul lucru ce împiedica aşezarea unui hotar între smalţ şi sticlă era temperatura de topire.
Dacă smalţul era obţinut prin arderea vaselor sau obiectelor acoperite cu un strat subţire de pastă de nisip, sodă şi var (la care se mai adăugau şi altele, pentru culori diferite), sticla, în schimb, era obţinută în oale din lut, puse la foc în aer liber. Ceea ce nu putea să asigure o temperatură îndeajuns de înaltă pentru o topire bună a nisipului. De fapt Egiptenii erau nevoiţi să topească amestecul de mai multe ori, până când toate firele de nisip erau înghiţite de pasta groasă de sticlă.

Rodul acestei munci istovitoare – şi a arderii multor lemne, foarte scumpe în Egipt – era o sticlă verde-maronie, foarte asemănătoare smalţului obţinut la începuturi.

Pentru a avea ceva mai frumos, ca şi în smalţ Egiptenii au început să adauge cupru, mangan, fier etc., dând noi culori sticlei. Care, după cum am amintit, nu era transparentă, ci opacă, la fel ca smalţul. Dar era lucioasă şi colorată, asemenea obsidianului şi altor asemenea roci…

„Ghemotoacele” de sticlă topită erau prelucrate, încă fierbinţi, de meşterii egipteni.

Ei foloseau vergi lungi din fier, pe care puneau la un capăt un fel de pară din lut şi nisip. Meşterul înarmat cu o asemenea unealtă aştepta ca ucenicul să (răs)toarne pe o lespede bucata cleioasă de sticlă topită şi să o întindă cu altă vergea de fier. Apoi aduna mica „plăcintă” de sticlă pe capătul de lut şi nisip al vergelei sale. Era gata de lucru: începea să rotească sticla vâscoasă pe lespede, dându-i forma dorită înainte să se răcească. Mai târziu, unii meşteri au izbutit să adauge la acest exerciţiu de măiestrie şi bucăţi de sticlă prelucrate ca toarte, fire aplicate, căpăcele etc. Era nevoie de foarte multă muncă şi îndemânare ca să poţi lucra bucăţile fierbinţi de pastă groasă în forme frumoase. Produsul era departe de simetria industrială de astăzi, avea neregularităţi în grosime şi formă, dar era o minune, o nestemată creată de om. Era nevoie de mult combustibil ca să topeşti – şi retopeşti – în aer liber micile cantităţi de amestec din care ieşea sticla. Ca urmare, preţurile vaselor şi figurilor din sticlă erau uriaşe, asemănătoare cu cele ale pietrelor nestemate naturale prelucrate. Şi asta, să nu uităm, cu toate că sticla nu era încă transparentă, nici măcar translucidă, fiind foarte asemănătoare cu rocile vitroase despre care am vorbit în prima parte a acestei mici istorii a sticlei!

Aşa au stat lucrurile multă vreme, până când în arta – şi industria – sticlei s-au implicat Romanii. Dar despre acest nou capitol vom vorbi… într-un nou capitol! ????

< Sticla. (II) Începuturile făuririi sticlei. Smalţul

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook